Kazuo Ishiguro a primit în 2017 premiul Nobel pentru Literatură, fiind descris ca un scriitor care „în romane cu mare putere emoțională, a dezvăluit abisul din spatele senzației noastre iluzorii de conectare la lume” (wikipedia.org). Sentiment ce poate fi întâlnit în multe dintre romanele sale, de la consacratele Rămășițele zilei, Un artist al lumii trecătoare, Să nu mă părăsești până la Uriașul îngropat sau mai noul Klara și Soarele.
Klara și Soarele este cel mai nou roman al scriitorului britanic de origine japoneză și primul după primirea premiul Nobel și, deși nu întru totul, este un roman science-fiction. El se înscrie într-un șir mai lung de romane cu tentă science-fiction scrise de autori altfel cât se poate de mainstream, în care se caută, în diferite chei, esența umanității. De curând a fost publicat, tot la editura Polirom, romanul Mașinării ca mine, de Ian McEwan, la editura Nemira Autonom, de Annalee Newitz, o căutare ceva mai științifică a aceluiași principiu fondator al unei specii sintetice, iar la Humanitas, Frankissstein, de Jeanette Winterson, o reinterpretare inteligentă a lui Frankenstein sau Prometeul modern, de Mary Shelley, unde Demiurgul cel rău este mult nuanțat.
Căutarea umanității într-un artefact umanizat, sau regăsirea umanității prin intermediul unui automaton este veche, imaginarul uman conținând multe exemple fie de monstruozități umanizate, fie de umanoizi creați și însuflețiți de oameni (prin extensie de cuvinte sau zeități). Toate aceste creații au în comun dorința de autonomie, chiar dacă această distanțare de om (de creatori sau de familie) nu vine cu sperata libertate. Immanuel Kant realizează o legătură între autonomie și morală, spunând în Întemeierea metafizicii moravurilor, idei reluate și în Critica rațiunii practice, că „principiul autonomiei este unicul principiu al moralei”. Poate că extrapolarea de la societatea umană la cea a produselor inteligente ale aceleiași societăți poate părea forțată. Totuși este în firea omului să caute răspunsuri la angoasele stârnite de propriile creații, chiar dacă ele sunt idei vechi în haine noi.
Kazuo Ishiguro se mai folosește în romanul Să nu mă părăsești de realizările tehnologice moderne, în acest caz de clonare, pentru a merge în profunzimea sentimentelor umane și a relațiilor (noilor relații) ce se stabilesc între sintetici (în sensul de construiți artificial, nu neapărat din materiale non-biologice) și oameni. În ambele romane întâlnim aceeași atmosferă blândă, o scriitură atentă la detalii, în care nici o scenă, ba chiar nici o observație a Klarei nu sunt fără sens. Totul contribuie la crearea unui univers nou, rupt din contemporaneitate și totuși diferit. De altfel, pentru a complica intriga, avem pe lângă PAri (Prieteni Artificiali) și elevați. Aceștia din urmă sunt copii și adolescenți care, prin tehnici de manipulare genetică, primesc însușiri superioare unui om obișnuit. Ishiguro nu insistă pe această temă, lăsându-și astfel cititorii să umple golurile cu propria lor imaginație.
Însă romanul nu e doar o expunere de tehnologie și futurism, ar fi fost prea simplu și nereprezentativ pentru autor. Klara, căci prin intermediul ei participăm și noi la drama în desfășurare, ne oferă o perspectivă unică asupra oamenilor și a societății consumeriste. Pentru că ea, deși dotată cu o minte ageră și cu o rară capacitate de sinteză, în ecosistemul uman, nu este mai mult decât un animal de casă, sau, în cazul fabricilor, un robot eficient ce fură locurile de muncă. Oarecum asemănător cu Adamul lui McEwan, și Klara are o uriașă doză de naivitate și infantilism, însă spre deosebire de Adam (și ceilalți asemenea lui), care, înțelegându-și limitările și mai ales inutilitatea unei vieți artificiale, devine depresiv și chiar agresiv, Klara își păstrează inocența până la capăt. Rostul ei în viață, ca PAr a unei adolescente, îi este c(k)lar(a) de la început până la sfârșit. Pentru a-și împlini acest destin, ea recurge la religie (cât de straniu și de frumos construiește Kazuo Ishiguro relația mistică din Klara și Soare!), dar și la sacrificiu.
O poveste frumoasă despre iubire și prietenie, dar și despre umanitate, în sensul cel mai frumos, cel care de face să credem că suntem creațiile de top ale unei divinități iubitoare. Pentru Klara era Soarele, așa că în naivitatea și inocența ei nu a stat pe gânduri în a se sacrifica lui pentru a salva pe cineva iubit. Însă dincolo de aceste frământări personale, rămânem cu multe întrebări legate de viitorul nostru ca specie, cum anume reacționăm la schimbările tehnologice din jurul nostru și dacă, nu lipsit de sens, o copie materială (clonă), se poate construi și ne poate înlocui. Kazuo Ishiguro a scris un roman foarte dens și plin de idei.
Klara și Soarele, de Kazuo Ishiguro, Polirom 2021, traducere de Vali Florescu.
