Există frici care aparțin trecutului și frici care sunt proiectate în viitor, dar cele mai neliniștitoare sunt cele care reușesc să supraviețuiască în crăpăturile prezentului.
Florin Giurcă (n. 1956, Dumitrești) face parte din acea categorie rară de autori români care au reușit să construiască o punte solidă între rigoarea „meseriei tehnice” și fluiditatea imaginarului speculativ. Absolvent de Automatică și fost inginer programator, Giurcă scrie proză cu precizia unui ceasornicar care nu se teme să introducă un fir de nisip metafizic în mecanism. Bibliografia sa, de la Noaptea lemurienilor la Fantazio blues, l-a consacrat ca pe un explorator al hibridizărilor, însă cu Glykon, autorul își asumă explicit o miză mult mai înaltă: un thriller tehnologic altoit pe un trunchi de horror mitologic.
În literatura română de gen, încă destul de prudentă când vine vorba despre hibridizări riscante, Glykon are curajul unui pariu complicat. Este, în același timp, techno-thriller, horror mitologic, aventură cu accente maritime, roman de conspirație, ficțiune instituțională și poveste despre seducția unei forțe arhaice care supraviețuiește sub pojghița lumii moderne. Nu e un roman confortabil și nici nu încearcă să fie. Miza lui stă în neliniștirea cititorului, în senzația că, dincolo de dosare, nave, ordine, operațiuni și rapoarte, există ceva vechi, flămând și imposibil de clasificat.
Glykon de Florin Giurca
Dobrogea a fost întotdeauna un spațiu de margine. Ape, granițe, etnii, interese suprapuse, instituții care vorbesc limbi diferite ale adevărului. E un teritoriu care produce natural thrillerul — din geografie și istorie, nu neapărat dintr-o convenție literară. Într-un astfel de spațiu, un șarpe devine mai mult decât o creatură. Devine un revelator. Iar Florin Giurcă, unul dintre cei mai consecvenți autori români de SF și fantastic, știa exact ce face când și-a așezat romanul tocmai acolo.
„Maior Artur Stepanovici, nu uita că ai de păzit o șleahtă de ticăloși de toate pericolele posibile, dar pericolul cel mare nu vine din afara Insulei, ci chiar ei înșiși sunt o amenințare pentru oricine se nimerește prin preajma lor.” — Generalul Mardari, înainte de misiune. Condensează toată logica thrillerului.
În esență, Glykon este un techno-thriller construit pe echipe, operațiuni, proceduri, logistică, porturi, nave, trasee, conflicte instituționale și pe o obsesie pentru felul în care realitatea ajunge să fie îndosariată. Cine pleacă, unde pleacă, cu ce navă, sub ce acoperire, cine știe, cine minte, cine poate consemna adevărul și cine are interesul să-l modifice — acestea sunt întrebările care țin în mișcare partea vizibilă a romanului.
Dar peste această arhitectură procedurală, Florin Giurcă suprapune două straturi care personalizează cartea. Primul este horrorul mitologic: șarpele ca entitate devoratoare, cu aura unui zeu local, a unei puteri vechi care nu cere doar victime, ci și forme de supunere. Al doilea este horrorul psihologic: chemarea, seducția afectivă, disocierea, frica înlocuită de calm, paranoia amintirilor implantate. Spre final, autorul mai adaugă și o mască tragicomică, de foc de tabără și poveste spusă cu berea în mână, ca și cum râsul ar fi doar preludiul unei noi lovituri de groază.
Miza psihologică a romanului este formulată direct într-una dintre replicile-cheie: „Ce te faci atunci când nu mai știi care este realitatea și care e ficțiunea?”
Titlul nu este ornamental. Glykon trimite la zeul-șarpe antic și, implicit, la o idee esențială pentru roman: șarpele este atât creatură, cât și model de cult și un mecanism de administrare a fricii. În logica romanului, monstrul nu funcționează doar ca amenințare biologică. El reordonează relații, loialități, amintiri și versiuni oficiale. Devine o forță care obligă lumea să-și rescrie propriile explicații.
„Artur simți că împietrește de groază […] un șarpe gigantic se desfășura lent, spiră după spiră, fixându-l în tot acest timp cu ochii galbeni ca lămâia.”
De aici vine și una dintre cele mai interesante mize ale cărții: în Glykon, realitatea se compune din ceea ce se întâmplă, dar și din felul în care faptele pot fi consemnate fără ca întregul cadru să explodeze. Altfel spus, monstrul devorează atât oameni, cât și certitudini. Totul pare un joc de oglinzi, iar după trecerea lui rămân sânge, spaimă și o ambiguitate neliniștitoare, ca o piele lepădată.
Dincolo de mit, romanul are un atu major: Dobrogea devine mecanism narativ. Spațiu de margine, de ape și granițe, amestec de etnii, interese, instituții și trafic, Dobrogea produce natural thrillerul. Fiecare actor vrea altceva și folosește alt limbaj al adevărului. Avem o axă operațională — căutare, urmărire, supraviețuire, decizii la minut —, o axă instituțională — cine preia controlul narativ, ce intră în dosar, cum se construiește o versiune acceptabilă — și o axă intimă, în care dragostea, dependența, frica și seducția se amestecă periculos.
Cuplul Daniela–Jamie, de pildă, depășește funcția unui simplu element romantic. Devine pârghie de risc și pact, combustibil pentru alegeri greșite și posibilă monedă într-o lume în care tăcerea are preț. În același fel, personajele prinse în jocul operațiunilor depășesc rolul de agenți ai acțiunii: fiecare poartă o fragilitate mai mare, putând fi convins, sedus, rescris sau împins să accepte o versiune convenabilă a realității.
Giurcă știe să puncteze această tensiune cu replici-ancoră care rămân în minte și funcționează ca semnale de lectură. Chemarea șarpelui este una dintre ele:
„Vino, vino, nu-ți fie frică!”
Formula are ceva neliniștitor tocmai prin simplitatea ei. Sună mai degrabă ca o promisiune decât ca o amenințare. Nu aduce teroare imediată; aduce calm. Un calm greșit, liniștea dinaintea cedării, îndemnul care cere un pas în întuneric.
Stilul lui Giurcă este concis și orientat spre acțiune, fără lux metaforic gratuit. Scriitura lui preferă mișcarea, decizia, consecința. Frazele sunt construite adesea să împingă cititorul înainte, să-l facă să întoarcă pagina, să-l țină în zona aceea de lectură „pe nerăsuflate” specifică thrillerului. Când romanul are de câștigat, această rigoare dă tensiune și claritate. Când are de pierdut, aceeași plăcere pentru explicație poate duce la pasaje de infodump — explicații lungi, tehnice, care încetinesc ritmul exact în momentele în care tensiunea ar avea nevoie de compresie.
Tema adevărului administrat apare limpede în felul în care Cronus încearcă să fabrice o versiune oficială a evenimentelor: „Am fost atacați de o bandă de pirați sau mercenari. Anumite puteri inamice urmăresc, de multă vreme, ce facem… O trupă de comando antrenată în România a reușit să ne exploateze vulnerabilitățile.”
Există, așadar, și puncte unde cartea își arată cusăturile. Pe alocuri, informația apasă prea mult pe acțiune. În alte locuri, narațiunea alunecă deliberat spre macabru și grotesc, eficient ca șoc, dar discutabil ca gust. Sunt mai degrabă excese de registru decât defecte de construcție. Romanul își asumă riscul hibridizării și plătește uneori cu mici dezechilibre. Dar aceste dezechilibre sunt, într-un fel, prețul ambiției sale. Glykon nu este o carte care joacă prudent.
Un roman hibrid cere comparații prudente, mai puțin pentru a fi redus la o rețetă, mai mult pentru a-i fixa familia de efect. În zona internațională, Glykon are ceva din eficiența procedurală a lui Michael Crichton: ideea speculativă împachetată în raport, logistică, tehnologie, decizie de criză și explicație funcțională. Pe alocuri, trimite și spre Stephen King, mai ales atunci când imposibilul lovește o comunitate, iar instituțiile încearcă să-l traducă într-un limbaj acceptabil.
„Știați că șerpii au avut la origine membre externe? Mâini și picioare, cum ar veni… Quetzalcoatl… a fost născut de o fecioară… Ciclul cosmic care se reia, mereu, de la început. Naștere și moarte, a devora și a fi devorat… sublim, nu?”
În literatura română, vecinătățile țin mai degrabă de idee decât de stil. Se poate simți un ecou eliadesc — sacralul sau miticul pătruns în cotidian și obligându-l să se apere prin explicații —, iar, ca tonalitate a straniului cu rădăcină arhaică, pot fi invocate, cu rezerve, umbrele unui Vasile Voiculescu. Totuși, Glykon rămâne un roman al prezentului: se apropie mai mult de thriller decât de fantasticul clasic, mai mult de infrastructură decât de metafizică.
De ce am citi, totuși, Glykon? Pentru că rareori găsești, într-un roman românesc de gen, un amestec atât de coerent între thriller tehnologic, horror mitologic și critică implicită a mecanismelor prin care adevărul devine poveste oficială. Florin Giurcă scrie despre un monstru, dar miza romanului are bătaie mai lungă: urmărește felul în care oamenii, instituțiile și comunitățile reacționează când imposibilul nu se potrivește cu „realitatea” lor. După contactul cu această forță rămân trauma, moartea și o nouă versiune a realității, mai convenabilă, mai suportabilă și, tocmai de aceea, mai suspectă.
Glykon de Florin Giurca
Editura Pavcon
Citește un fragment: Glykon (fragment)
Interviu cu Florin Giurcă: Îmi place SF-ul pentru că este mai puțin sobru și „scorțos” — interviu cu Florin Giurcă
Nr. pag.: 244
ISBN: 978-606-9057-34-6
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #121
Romanul lui Florin Giurcă poate deveni ușor substanţa unui scenariu de film, artistic sau chiar documentar, în anumite pasaje. Concizia și mai ales faptul că el te îmbie la o citire rapidă, pe nerăsuflate, îl recomandă, dincolo de talentul indiscutabil al autorului. Legat de acesta din urmă, este de remarcat faptul că Florin Giurcă nu te „vrăjește” prin metafora folosită cu orice preţ, ci merge direct la ţintă. O calitate și o trăsătură vitală a prozei moderne, occidentale.
