Pentru mine contactul cu universul Dune a fost un fel act inițiator în ale Science Fiction-ului și reprezintă seria de romane care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de acest tip de literatură. Consider că Frank Herbert a avut o META-minte, cum puține mi-a fost dat să întâlnesc. Fără să o mai lungesc prea mult (deși aș trăncăni ore în șir pe acest subiect) mai trebuie să menționez că m-am păstrat ca o fată mare – n-am citit, n-am deschis, n-am comentat, n-am dat like și nici măcar n-am tras cu ochiul la vreo părere despre film până ce nu m-am dus să-l vizionez la cinema, ca să fiu în cunoștință de cauză și să-l pot trece mai întâi prin filtru personal, deși, trebuie să recunosc că tentația a fost mare, mai ales după lansare, când pe rețelele de socializare au început să curgă cu nerușinare tot felul de păreri, care mai de care mai ispititoare, ori mai enervante (lucru realizat după modul în care începeau sau anumiți termeni care îmi săreau inevitabil în ochi, în timp ce mouse-ul îmi căuta frenetic butonul X sau scroll pentru a închide cât mai repede abominațiunile)… Poate dintr-un gest egoist, poate din comoditate sau nevoia de a aduna ce-i mai bun la un loc am găsit de cuviință să recuperez și cu ajutorul colegilor de redacție, am adunat în acest format părerile care contează cel mai mult pentru noi, respectiv cele ale apropiaților noștri. Scriu aceste rânduri fără să fi parcurs experiențele colegilor și prietenilor G42, ca să îmi pot rezerva la sfârșitul articolului propria părere despre film – sinceră, neprihănită și mai ales necontaminată de celelalte viziuni.
Mi-a plăcut. N-a fost wow, dar mi s-a părut cea mai bună ecranizare de până acum și m-a dus în lumea cărții. Am apreciat atenția acordată detaliilor semnificative, modul de construire a universului vast imaginat de Herbert, jocul personajelor. Denis Villeneuve mi-a câștigat încrederea cu Arrival și Blade Runner 2049, pe care le găsesc superbe, și consider că s-a achitat onorabil și în cazul acestui film. Aștept partea a doua.
Dune 2021 a fost un film… frumos. Puerilă descriere, nu? Cu toate acestea, din punct de vedere al imaginii și sunetului, nu cred că am nimic să îi reproșez, ba, din contră, simt că trebuie să îl revăd în cinema pe cel mai mare ecran posibil, cu sonorizare de ultimă generație. A fost Dune-Villeneuve un film bun, însă? Nu m-aș hazarda să fac o astfel de afirmație. A fost OK. Nu regret nimic. Mi-au lipsit destul de multe lucruri, mai ales detaliile despre filosofia, istoria, cultura, chiar poezia a ceea ce este Dune-Herbert.
Nici nu vreau să îmi imaginez câte lucruri le-au lipsit celor care nu sunt familiari cu universul, cu relațiile politice, cu ierarhiile, cu intrigile, cu spiritualitatea, cu ”puterile neobișnuite” sau cu ”infrastructura” acelei lumi de o complexitate uluitoare. Din acest punct de vedere, un film de patru ore ar fi fost binevenit. Speranța mea este că vom avea parte de un director’s cut cât de curând.
Să zicem însă că, urmărind îndeaproape filmul și fiind atenți la toate detaliile evidente sau sugerate, ne-am fi făcut o imagine cât de cât completă asupra intrigii și a lumii în general. Dar personajele, personajele au fost lipsite de strălucire și emoție – și la acest punct am suferit cel mai tare.
Îl țineam minte pe Baron mult mai înspăimântător, malefic, dizgrațios până la oroare. Aici nu a fost mai nimic. Am văzut villains mai convingători în seriale de duzină. O țineam minte pe Lady Jessica cu totul altfel, mult mai badass. Lui Paul Atreides i-am atribuit eu emoții, conflicte interioare și character development de la mine personal, pentru că altfel, personajul de pe ecran nu mi-a transmis nici un sentiment. Sacrificiul lui Duncan Idaho – underwhelming – pentru că nu găsesc un cuvânt potrivit în românește. Nici măcar testul Gom Jabbar sau litania fricii nu m-au impresionat și acolo chiar voiam să simt fiori pe șira spinării. Voiam să mă atașez și nu m-am atașat. Voiam să am reacția pe care o am la cărțile sau filmele bune: ”Faza AIA în care X face Y sau spune Z, pentru scena aia merită să revezi/recitești.” Dune-Villeneuve nu m-a lăsat cu nici o fază. Dune-Lynch măcar m-a lăsat cu niște emoții mult mai bine conturate.
A fost un film cuminte – cu buget serios pentru efecte speciale, o coloană sonoră excelentă, cadre exterioare superbe (dar eu am o iubire profundă pentru deșert, deci aș putea fi subiectivă), o poveste atât de fidelă materialului-sursă pe cât a fost posibil, decoruri bine alese și un Leto Atreides căruia chiar părea să îi pese de ce se întâmplă în jur. Din nefericire, distribuția celebră nu s-a ridicat la nivelul reputației, așa că, pe mine, personajele m-au cam lăsat rece. Provocarea lui Villeneuve de abia acum începe, căci intriga se complică și se ramifică, iar un film frumos dar fără profunzime nu cred că va reuși să îi convingă pe cei care așteaptă de decenii o ecranizare Dune care să le satisfacă așteptările.
Serios, am să îl mai văd o dată, dar în cinema. Și am să mă apuc de recitit Dune. Cred că ăsta este punctul-forte al filmului, te face să vrei să citești/recitești cărțile.
All hail the Shai-Hulud!
Un prinț se luptă cu o ființă monstruoasă, o învinge, apoi se aliază cu ea si purced împreună în căutarea vieții fără de moarte. Ghilgamesh? Nu, Dune. O epopee clasică, reinventată în cheie SF de Frank Herbert și ecranizată cu har și eleganță de Villeneuve. Un film frumos, care a răsplătit îndelunga așteptare. Cea mai buna ecranizare de până acum a romanului.
Dune în regia lui David Linch este filmul SF pe care l-am văzut de cele mai multe ori. Probabil am să văd Dune-ul lui Villeneuve de și mai multe ori, pentru că de la prima vizionare m-a chemat la revizionare. E primul film dintr-o trilogie, care deja depășește filmul lui Lynch la aproape la toate capitolele. Cred că va deveni un film cult SF, de talia lui Matrix. Este o afirmație îndrăzneață, pentru că mai avem văzut celelalte două filme din serie. Sper să nu mă înșel. Ar fi multe de detaliat, mai ales despre coloana sonoră, despre muzică, despre decorurile foarte reușite (inclusiv nave spațiale, aparate de zbor și combine de adunat mirodenie), despre imagine. Poate într-un articol în Galaxia 42.
Dune… Trebuie să fii ori nebun de legat, ori obsedat (așa cum sunt mulți) de cartea asta pentru a te lua la trântă cu ea, încercând să o transpui cinematografic. Este cazul lui D. Villeneuve, regizorul menționând că Herbert și capodopera lui nu i-au dat pace de la vârsta de 14 ani. Din punctul meu de vedere, nu cunosc un caz mai fericit de “bântuire”, pentru că noul Dune delivers.
Sigur, există (așa cum au existat dintotdeauna, și cum vor fi și de-aici încolo) opinii pro și contra, avizați sau neofiți în ale SF-ului și/sau cinematografiei emit păreri care mai de care mai savante, este normal și natural să se întâmple așa. Am citit, în decurs de doar o săptămână, opinii variind de la un ridicol ce frizează absurdul până la osanale. Mă rezum la a spune că eu sunt unul dintre cei care ar scuipa pe statuia lui Villleneuve, în cazul în care va avea vreodată una, aducându-i astfel un mic omagiu în pur stil fremen. Pentru că îmi era sete de Dune, el m-a adăpat, iar când mergi prin deșert timp de 37 de ani, nu-ți mai pasă dacă apa are, după unii, gust sălciu.
Am văzut Dune. A trebuit să vină pandemia ca să intru într-o sală de cinema la mall. 😊
Cred că a trecut suficient timp ca să uit ce am citit și să mă pot bucura de film. Așa că nu m-a deranjat – dar deloc! – că Liet Kynes e femeie. Nu mi-a părut că ar fi adus ceva nou sau în plus dacă ar fi fost bărbat. De film vorbesc, de carte nu mai știu dacă nu putea fi altfel. Bineînțeles că rămîne întrebarea: dacă Herbert l-a vrut bărbat, de ce să-l schimbăm?
Chalamet. Mie mi s-a părut chiar potrivit pentru rol. Are cam aceeași vîrstă pe care a avut-o și Kyle MacLachlan, dar Chalamet pre mai puști, mai aproape de ce ar trebui să fie Paul Atreides, arată o vulnerabilitate a fizicului care mi-l apropie. Iar în această primă parte a poveștii, în care e doar un ucenic al ducelui care urmează să fie… e bine.
Și dacă am ajuns la Paul, trebuie să spun ceva despre relația Paul – Jessica. Asta chiar mi-a părut unul dintre lucrurile remarcabile ale filmului. Și parcă nimic n-a fost mai bine subliniat decît relația mamă-fiu. Poate de aceea scenariștii au și avut mai mare grijă de conturarea personajului Jessica. În fond e partea poveștii în care Paul este pregătit pentru ce va fi și asta o face Jessica. Mi-a plăcut, tare mi-a plăcut Lady Jessica. Și Rebecca Ferguson, care a fost excelentă în rol. Tînără (că doar are un fiu de 15 ani, într-o vreme în care femeile nu se mărită la 35 de ani și fac copii la 38), fragilă – pînă și în distrai avea mișcările și silueta unei ființe gingașe – dar și puternică în același timp. Comunicarea mamă-fiu prin semne – excelentă! Are un „ceva”, dar fără a ți se impune ostentativ, fără a face din asta un nou gadget. Cît despre VOCE… Mă întreb cum va suna asta dacă ai vedea filmul acasă, la tv. Ar mai avea acel efect? Ar mai însemna mare lucru?
Și dacă tot am vorbit despre gadgeturi, despre recuzita SF, să mai spun că ornitopterele m-au bucurat? Aveam în cap ceva, o imagine așa cum mi-am construit-o eu cînd am citit cartea. Dar să le vezi filmate… Da! Așa trebuie să fie. Așa funcționează.
Cred că un mare plus al filmului este tocmai că n-au ascuns copacii în spatele pădurii de efecte speciale și de recuzită SF.
Și, din nou, Jessica. Și cu asta am terminat. Am zis de Jessica? Am zis… 😊
Aștept partea a doua. Și, poate, după ce filmul se va fi întregit, personajele vor avea mai multă substanță. Deocamdată am văzut (doar) povestea. Și pe Jessica. 😊
Dune, cel făcut în 2021, are două probleme destul de mari, specifice, de altfel, timpurilor noastre. Prima și cea mai importantă este alegerea paletei de culoare. O responsabilitate care cade pe umerii regizorului și ai cineastului (cinematographer în engleză). În cazul de față Denis Villneuve și respectiv Greig Fraser. Părerea mea este că această modă de paletar șters, aproape monocromatic, cu mici diferențe de culori menite să sublinieze anumite scene, a fost ales neinspirat. Spun asta pentru că imaginile devin anoste și nu atrag atenția decât dacă se petrece efectiv ceva pe ecran, ceea ce nu-i bine. Cea de-a doua problemă este cea a designului. Fie că este vorba despre nave spațiale, toptere, arme sau costume. Dacă vă uitați la orice scenă și imediat după ea puneți una din Star Wars n-o să fie prea mari diferențe. Același minimalism, când este vorba de costume, și supra detaliere în cazul navelor. Dune făcut de Lynch a debordat de imaginație, Bob Ringwood a mai făcut costume și pentru Alien, Batman, Star Trek, adică știa cum se unge felia de pâine. În Dune din 2021, costumele au fost concepute de Jaqueline West, ce a mai făcut la câteva filme care nu au nimic de-a face cu lumi viitoare și extraterestre…. Rezumat: designul și paleta de culori ale filmului Dune 2021 sunt prea comune, nu sunt îndeajuns de personalizate.
Imediat ce s-a dat drumul la Dune în cinematografe au început să curgă părerile, mai mult sau mai puțin avizate, și comparațiile cu pelicula realizată de David Lynch în `84. Așa că mă bag și eu în seamă.
Înainte de toate, eu cred că Dune-ul 2021 trebuie văzut ca un film aparte, nu trebuie privit ca un remake, nu trebuie făcute paralele, perpendiculare, tangente sau alte geometrii între cele două pelicule. Amândoi regizori au ecranizat o capodoperă SF așa cum i-a tăiat capul, așa cum au crezut că e mai bine. Dune-ul lui Frank Herbert este un roman extrem de greu de pus pe peliculă, e o poveste vastă și prolixă, care nu de puține ori dă impresia că a fost creată de un artist nebun sub influența unei mirodenii speciale (mai ales volumele ulterioare). Prin urmare, provocările la care sunt supuși regizorii care își asumă această responsabilitate sunt la fel de complexe, iar soluțiile găsite pot diferi foarte mult, de la tipologiile personajelor, până la butaforie.
Totuși, când vine vorba despre cele două ecranizări, trebuie ținut cont de cel puțin încă două aspecte, care nu au neapărat legătură directă cu opera, ci mai degrabă cu punerea ei ”în scenă”. Primul, distanța dintre turnări este de 37 de ani, iar tehnologia din industria cinematografică a evoluat considerabil; al doilea, așteptările publicului de astăzi diferă de cele ale plătitorilor de bilet de acum patru decenii, iar o super-producție în care se investesc 165 milioane de dolari, nu-și permite să ignore acest detaliu. (Apropo, un amănunt interesant, fiecare minut din Dune 2021 a costat puțin peste 1 milion de dolari.) Costurile mari fac ca dorințele și gustul publicului să dicteze în mare măsură ce și cum se produce. Altfel spus, vedem ceea ce-și dorește majoritatea. Democratic. Acesta s-ar putea să fie și unul dintre motivele pentru care, din păcate (zic eu!), extravaganta propunere a lui Jodorowsky de ecranizare a Dune-ului n-a fost realizată.
Revenind la filmul lui Villeneuve, s-ar putea ca unora să li se pară că scenariul e prea searbăd, că romanul spune o poveste mult mai detaliată și nuanțată. Așa este, dar nu cred că vreun regizor de film își propune, chiar dacă, prin absurd, ar fi posibil, să transpună literă cu literă o operă literară. Literatura și filmul sunt două arte care utilizează instrumente diferite pentru a-și atinge scopul. Totuși, din perspectiva consumatorului, pentru a te bucura pe deplin de o astfel de super-producție ar fi bine să cunoști sursa de inspirației, altfel unele raționamente și acțiuni ale personajelor s-ar putea să-ți pară forțate, neargumentate, iar unele scene ambigue.
Un alt aspect care mi-a sărit în ochi este că Dune-ul lui Villeneuve este mult prea cuminte, evită scenele de genul ”sânge pe pereți”, dar și mult prea corect politic, deși romanul e un manifest, o pledoarie despre ecologie și luptă împotriva nedreptății sociale, luându-se la trântă chiar și cu religia. Dar despre asta se pot scrie biblioteci întregi.
În fine, în ciuda bugetului colosal și a tehnologiei, efectele speciale sunt cele care m-au dezamăgit cel mai mult la Dune 2021. Cu câteva excepții – ”elicopterele” și viermii – aveam mai multe așteptări de la CGI-uri. Legat de distribuție pot spune că, deși dictată de principiile sacre ale corectitudinii politice impuse de Hollywood – gen, culoarea pielii, rasă etc – , în mare parte, a fost bună. Mi-au lăsat o impresie excelenta Jessica Atreides (Rebecca Ferguson) și Paul Atreides (Timothee Chalamet).
În concluzie, cred că Villeneuve și-a respectat blazonul și a creat un film bun, care merită 155 minute din viața oricărui iubitor al genului.
O ecranizare diferită față de celelalte două producții cinematografice, respectiv Dune din 1984 în regia lui David Lynch – film care a primit multe critici negative însă Frank Herbert în persoană l-a apreciat și Dune din 2000 – mini seria pentru televiziune, scris și regizat de John Harrison. Nu are rost să menționez încercarea eșuată a regizorului chilian Alejandro Jodorowski din 1975, de a ecraniza romanului în cheie suprarealistă (cu toate că poate ar fi fost o interpretare interesantă! În 2013 a fost difuzat chiar și un film documentar despre acel imens fiasco).
Denis Villeneuve, fan al genului science fiction (a regizat, printre altele, filmele Arrival și Blade Runner 2049) și-a adus contribuția și la scrierea scenariului, alături de Jon Spaihts și Eris Roth), abordează o interpretare sinceră și destul de fidelă a povestirii, convingând pe alocuri prin aplicarea filozofiei, a spiritului și mesajului cărții. Este o bună reprezentare vizuală a narațiunii poetice a lui Frank Herbert, cu tot fatalismul, simbolismul și seriozitate.
Este însă destul de dificil să judeci cât de bine înțelege regizorul Villeneuve imaginea de ansamblu a lui Frank Herbert, care a scris romanul în 1965 iar astăzi suntem în secolul douăzeci și unu (interesant este faptul că atât 1956 cât și 2021 au început într-o zi de vineri), s-au schimbat multe puncte de vedere privind valorile sociale și sensibilitățile moderne.
În deschiderea Dune 2021, Chani se întreabă, în voiceover (la fel a început și Dune a lui David Lynch, cu voiceover a prințesei Irulan), cine va fi următorul opresor al poporului fremen, apoi imaginea trece simbolic pe chipul lui Paul Atreides. De remarcat ținuta militară a Casei Atreides, ducând (sau ducându-mă pe mine) cu gândul la o uniformă fascistă stilizată în manieră romantic-iluministă prusacă, ca un fel de omagiu (sau afront) adus omului european!
Cea mai mare problemă cu transformarea romanului Dune într-un film nu este domeniul său epic – un buget substanțial și ingeniozitate regizorală, ca și utilizarea de noi tehnologii în tehnica filmărilor, pot avea grijă de aceste aspecte, nici măcar terminologia sau tradiția complexă de a transforma o carte clasică într-una modernă, după ce am avut parte de Star Wars, Blade Runner, Matrix, Avatar, Ex Machina, Ender’s Game, Arrival (unele filme sunt ecranizări, altele au scenariu original), ci rescrierea unui limbaj de prozator într-unul scenaristic, cu mari abateri esențiale.
Înțeleg foarte bine că, pentru o producție cinematografică modernă, din zilele noastre, importanța cade pe vizual și în egală măsură pe limbaj, pentru a garanta succesul general la un public cât mai larg (care nu cunosc seria lui Herbert și nici nu au văzut filmele predecesoare), nu numai la fani (care l-au citit pe Herbert și au văzut filmele).
Și, deodată ne dăm seama din ce în ce mai mult despre derivatele din tropii generici ai SF-ului, folosind figurile de stil preluate din pasiunile combinate ale lui Herbert pentru mitologie, istorie, ecologie, religie, misticism și fantezie științifică, întotdeauna fascinează, incită și atrag irezistibil.
După 56 de ani de la publicarea Dune, filme, jocuri video, muzică și multe alte producții care au extras fragmente din ceea ce a construit Frank Herbert ca fiind propriul său univers – un univers complex din toate punctele de vedere și mai actual decât oricând – este provocator și stârnește o gamă largă de senzații, încercând să prezinte, într-o viziune nouă și proaspătă, toate aceste elemente în 2021?
Aștept cu interes partea a doua!”
Filmul e și slab și bun. E bun pe unele segmente narative, e bun, pe alocuri, pe tehnică cinematografică, pe CGI șamd. Dar pe ansamblu, e un film de văzut o dată și uitat degrabă.
Am văzut opinii care spun că filmul e bun pentru că respectă cartea. Ceea ce mă face să cred că emitenții fie au citit primul volum pe repede înainte, fie în Readers Digest.
Versiunea lui Villeneuve nu respectă cartea. Lipsesc scene importante sau sunt deformate, cum ar fi recepția organizată de Leto. Lipsesc personaje importante (Hasimir Fenring, Feyd-Rautha, CHOAM – da, lipsește orice referire la Combine Honnete Ober Advancer Mercantiles, care este un personaj important în carte, sera, un alt personaj important este expediată într-o debara șamd) sau sunt denaturate la extrem (vezi Liet Kynes întrupat de o femeie – căreia puteau naibii să-i deseneze ochii de ibad).
Spuneam de scene importante care sunt deformate. Una redă asaltul asupra Arrakeenului. Este la fel de ridicolă precum cea din Dune 1984 ceea ce mă face să-mi notez în agendă, dacă voi ajunge vreodată un producător de filme, să nu-l las pe Villeneuve niciodată să ecranizeze scene de luptă epice. Pur și simplu nu știe/nu poate. Altă chestie ratată este întâlnirea dintre fugarii Jessica și Paul cu fremenii, spre final. Acolo, Jamis, un personaj aparent secundar în carte, dar care îi permite lui Paul accesul spre inima fremenilor, este zugrăvit schematic și infantil. Plus că Paul nu catadicsește în film să „dea apă mortului”, iarăși un detaliu greu și omis de Villeneuve.
În fine, să n-o mai lungesc cu detaliile, per ansamblu Villeneuve își cam bagă picioarele în subtilitățile textului cărții. Și asta n-am cum s-o trec cu vederea.
Sigur, admit că Dune, primul roman din serie, e greu să fie transpus cinematografic în două ore și ceva. David Lynch a reușit, totuși.
Pe bună dreptate mi se va spune că n-am văzut decât prima repriză din primul volum. Așa este, dar e cu atât mai grav. Ar fi avut timp să dea mai multă carne personajelor, ceea ce nu prea s-a întâmplat.
Păpușelul Paul, interpretat remarcabil de plat de Timothée Chalamet, nu poartă cagula și masca distraiului ca să nu-i ascundă splendoarea de plete. În general, distraiurile sunt considerate opționale, atât de Jessica și de Paul, cât și de fremeni. Ceea ce mi se pare bizar, dacă tot vorbim de „respectarea cărții”. Spunea cineva, în sensul ăsta, că în film imaginea se centrează pe mecla personajelor și d-aia li se rupea de filtcepuri șamd. Serios?
Xavier Bardem e redus la rolul unui mardeiaș de deșert care are o singură acțiune notabilă: trage o flegmă pe pardoseala palatului din Arrakeen. Cine n-a citit cartea, cu greu își va da seama de simbolistica gestului. Stilgar, în rest, nada.
Ceilalți acoliți ai casei Atreides, Duncan și Gurney (chiar, lipsește scena în care Gurney se matolește cu berea de mirodenie și o insultă pe Jessica – e o scenă importantă) sunt personaje de carton presat (scuze Momoa, dar atât ai putut da aici, nimeni nu-i perfect).
Filmul lui Villeneuve e la aceeași distanță de carte pe cât a fost și filmul lui Lynch. Și ăsta e un alt motiv pentru care îl consider ratat.
Ar mai fi multe de zis, dar mi-e teamă că „spațiul tipografic” nu-mi permite mai mult. Ca să închei într-o notă pozitivă totuși, reiau aici o remarcă pe care am citit-o pe Facebook: cel mai mișto în filmul ăsta au jucat ornitopterele, autorul remarcei este John Dobro, și mare dreptate a avut.
Seria Dune este mult mai complexă și nu se reduce doar la fremeni și Dune, nici la casa Atreides și lupta ei pentru supraviețuire. Interesul lui Herbert depășește aceste lupte din debutul seriei, extinzându-se asupra întregii societăți umane în permanentul ei conflict cu trecutul și modernitatea, cu paranormalul, dar și cu știința ce – un alt punct comun cu Fundația lui Asimov – este pe cale să distrugă omenirea prin roboți, respectiv inteligențe artificiale.
Ca fan Dune, pot spune că povestea imaginată de Denis Villeneuve stă în picioare. Viziunile lui Paul, prevestirile (calculate) ale maicilor Bene Gesserit, stârnirea destinului prin selecții genetice (ce pare uneori de neclintit, precum în calculele lui Hari Seldon, alteori modificabil sub presiunea unor personalități de excepție, cum e Paul, cum e Catârul), toate acestea combinate cu intrigile imperiale și ale diverselor lupte, foarte bine puse în scenă, conduc la o realizare cinematografică de bună calitate. Nu adăuga decât: să sperăm că Villeneuve va fi lăsat să-și ducă la capăt viziunea cinematografică.
Citește mai mult în recenzia Dune.
Nu știu ce așteptări au unii, dar eu văd o evoluție decentă în materie de proiecție cinematografică. Avem filmul lui Lynch din 1984, care pare în zilele noastre oarecum ridicol, avem miniseria TV a lui Harrison din 2000, care este acceptabilă și avem filmul lui Villeneuve din acest an, care se ridică cu mult peste cele anterioare. De asemenea, nu am înțeles nemulțumirea unora legată de faptul că filmul este împărțit în două părți. S-a făcut și așa rabat de la multe detalii, care se regăsesc în carte, ceea ce ar fi însemnat că un Dune dintr-o singură bucată ar fi fost pe repede înainte. Am observat și eu micile inadvertențe sau ciudățenii (de ex. am văzut un cimpoi, dar nu un baliset), care sunt inerente oricărei viziuni de transpunere a unor romane pe peliculă și da, m-a enervat faptul că Liet Kynes ecologul planetar nu era un bărbat așa cum mi l-am imaginat dintotdeauna, deși nici actrița nu s-a descurcat prea rău, iar mintea mea creață și tolerantă a găsit o cale de mijloc văzându-l pe Liet, în filmul de față, un fel de transexual. Găsesc de asemenea straniu contrastul dintre personaje puternice precum Leto sau Baronul Harkonnen și păpușelul Paul, dar poate se mai dezvoltă și el puțin în partea a II-a. Au fost scene importante, precum scena cu testarea lui Paul de către maica Bene Gesserit (testul Gom Jabbar), care nu m-a impresionat prea tare… Mă așteptam ca Paul să fie mai convingător când resimțea durerea… Și au fost și detalii sau scene, care m-au impresionat precum „Let’s Fight like Demons”, modul în care au fost imaginate topterele sau tehnologia fremenă, etc, . Per ansamblu, atmosfera apăsătoare din film m-a convins. Văzut de cineva care nu știe nimic despre Dune, prima parte a filmului și mai ales ceea ce se întâmplă cu familia Atreides este cu siguranță o dramă de proporții.
Această nouă interpretare a romanului Dune… un Dune sobru și întunecat m-a făcut să mă duc la cinema după o foarte lungă perioadă de timp, în ciuda restricțiilor și a faptului că, printr-o conjunctură pandemică am ajuns să îl văd singur. Nu regret experiența, ba mai mult vreau să o repet și la partea a II-a.
Mulțumesc în numele Redacției G42 tuturor celor care au rupt puțin din timpul lor pentru a ne oferi aici un punct de vedere despre ceea ce au aș numi cel mai important eveniment SF&F al anului 2021. Și acum… „Let’s Fight like Demons” în comentarii.
