Seria Dune a fost scrisă de Frank Herbert de-a lungul a peste 20 de ani și cuprinde șase volume (Dune, Mântuitorul Dunei, Copiii Dunei, Împăratul-Zeu al Dunei, Ereticii Dunei și Canonicatul Dunei). Această serie originală a fost completată cu alte serii de către fiul său Brian Herbert și scriitorul Kevin J. Anderson. Rezultatul este un univers fascinant format din câteva zeci de titluri, romane, povestiri, benzi desenate, animații, filme și seriale. Primul volum din serie, Mântuitorul Dunei, este considerat ca fiind cel mai bine vândut roman science-fiction. Herbert și-a dedicat opera ecologiștilor, acelor oameni care luptă pentru a-și pune ideile în practică în ciuda tuturor dificultăților.
Vezi și: Redacția Revistei Online de SF&F Galaxia 42 și prietenii acesteia au vizionat filmul Dune.
Seria de romane a mai fost transpusă cinematografică de două ori. Prima dată într-un lung metraj, în 1984, de către regizorul David Lynch, a doua oară într-un miniserial de John Harrison. Filmul lui Lynch a fost mult timp subiect de aprige discuții printre fanii Dune. Pentru că parțial este un insucces, bugetul mult prea mic nereușind să acopere necesitățile ridicate de un subiect a cărei acțiune se întinde pe suprafețe imense în timp și spațiu.
Așadar, noua interpretare a fost așteptată cu nerăbdare, cu atât mai mult cu cât regizorul Denis Villeneuve are la activ câteva realizări excepționale. Este vorba de oscarizatele Arrival (bazat pe povestirea Story of Your Life de Ted Chiang, povestire tradusă și publicată în limba română de editura Nemira: Povestea vieții tale) și Blade Runner 2049 (o continuare a filmului Blade Runner, regizat de Ridley Scott în 1982 și bazat pe romanul Do Androids Dream of Electric Sheep?, de Philip K. Dick). Ambele filme au fost bine primite de către critică și public, consolidându-i numele și făcând din alegerea sa ca regizor al seriei Dune o opțiune evidentă.
Într-o viziune clasicizată de mari regizori și autori de romane, Dune îmbină viziunea personală asupra lumii cu cea a mașinațiunilor politice. Paul Atreides, un adolescent de 15 ani, se trezește brusc în mijlocul unor mișcări politico-militare ce cuprind toate marile familii din Imperiu. Casa Atreides, una din cele mai puternice case, o oponentă a politicii imperiale centraliste, se vede obligată să-și părăsească fieful, Planeta Caladan, pentru a prelua în administrare cel mai periculos domeniu, dar și cel mai bogat, planeta Arrakis, supranumită și Dune. Sursa bogăției și, prin urmare, motivul luptelor este mirodenia numită melanj, o substanță psihoactivă ce prelungește viața și amplifică anumite capacități preștiente, care, printre altele, permit călătoria instantanee în spațiul cosmic.
Însă nimic nu e așa cum pare și atât ducele Leto Atreides, cât și apropiații acestuia Duncan Idaho, Gurney Halleck și Thufir Hawat, înțeleg în scurt timp că au căzut într-o capcană bine unsă de împărat și rivalii lor, Casa Harkonnen. Această casă rivală, înrudită cu Atreides, a stăpânit cu sălbăticie planeta Dune, purtând un război de distrugere a indigenilor, o populație de origine terrană numiți fremeni.
Pe fondul acestor conflicte grandioase, răsturnări de situație, comploturi și trădări, ca și pe cel al luptei personale pentru supraviețuire a lui Paul Atreides, putem admira construcția lumii, a elementelor vizuale spectaculoase. Începând cu marile palate, navele spațiale, până la costumele specifice fremenilor, sau aparatele de zbor ce imită libelulele, totul este imaginat pentru a susține credibil povestea lui Paul, a mamei sale și a lui Chani.
Poate că unele elemente, bine reliefate în versiunea lui Lynch din 1984, au fost aici minimalizate. Baronului Vladimir Harkonnen și fiului său Rabban Harkonnen li se alocă prea puțin spațiu, în timp ce viziunilor lui Paul, prea mult. Pe de altă parte, lumea fremenă este mai bine reliefată, semn că accentul producătorilor cade pe lupta acestora și pe obiceiurile lor. De altfel, Stilgar, liderul fremenilor, prezentat simplist în vechea versiune, dar cu un rol important în romane, ca tată-surogat pentru Paul Atreides, este aici adus în prim plan, așa cum merita rolul său. Un alt personaj important în destinul lui Muad’Dib, Chani, viitoarea concubină, prezentat caricatural în filmul lui Lynch, capătă – în sfârșit – un rol central. Aici trebuie să spun că sunt curios cum se va raporta ea la doctorul Liet-Kynes. În roman, ecologul imperial al planetei și tatăl ei, în film interpretat de o femeie.
Acest personaj, doc. Liet-Kynes (Sharon Duncan-Brewster), a stârnit multe discuții contradictorii atunci când s-a anunțat lista actorilor. Acuzele de politically-correctness nejustificat, de distorsionare a intrigii imaginate de autor, de ingerințe „woke” și de multe altele au explodat pe internet. Trebuie spus că schimbarea de gen nu modifică cu nimic firul poveștii, ba din contră, îi aduce o profunzime suplimentară. Pentru că această femeie savant-ecologist, arbitru imperial, fremenă prin adopție, dedicată trup și suflet salvării planetei Arrakis, dar și a comunității fremene de atacul imperial colonizator și modernizator, ne arată prin sacrificiul său, în oglindă cu cel al lui Dunkan (Jason Momoa), că ceea ce contează este umanitatea și nu genul, sau sexul, sau culoarea pielii.
Ca pentru multe alte filme din ultima perioadă, și despre Dune există tentația de a-l interpreta printr-o prismă politică. Dacă Dune-ul lui David Lynch din 1984 poate fi văzut și ca o prezentare la scară planetară a conflictului din Afganistan dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, noul Dune pare mult mai aproape de stilul conflictelor post 11 septembrie. Nu fără o urmă de ironie, Villeneuve aduce o critică militantismului occidental, lăsând ca introducerea să fie rostită de Chani (Zendaya), o luptătoare fremenă pentru independența și suveranitatea planetei deșert Arrakis, spre deosebire de versiunea din 1984, când introducerea i-a aparținut prințesei Irulan.
Lăsând politica în spate, nu trebuie să ne ferim a spune că situația complicată din Orientul Apropiat, precum și cea din apusul Imperiul Roman, sunt bogate surse de inspirație pentru scriitorii de science-fiction, sau de distopii. Dacă mai adăugăm și interesul constant pentru ecologie, atât a lui Frank Herbert cât și, presupun eu, a celor ce urmăresc știrile despre mediu, respectiv frământările actuale pentru drepturile minorităților, obținem un melanj incredibil de bogat și de actual de subiecte fierbinți.
Frank Herbert a lăsat omenirii o moștenire deosebită. O serie de romane în care încearcă să răspundă unor întrebări care-l frământau și care, iată, încă ne agită societatea. Cum rezolvăm problema încălzirii globale, cât de corect este neo-colonialismul, este justificat ca prin dominație tehnologică popoarele mai slabe să fie exterminate (așa cum și-ar dori Harkonnenii), care e diferența sau limita dintre lupta pentru independență și terorism? Și multe altele. Soluția aparentă, și încă dorită de mulți oameni contemporani, aceea a unui Mesia, pare a fi îmbrățișată de Herbert. Cine a citit întreaga serie de romane știe că autorul a încercat pe sute de pagini să justifice moral această alegere (cel puțin la o primă citire), pentru ca apoi să renunțe la ea. A reușit, nu a reușit? Cel puțin scopul inițial, acela de a feri Imperiul (omenirea) de un nou ev mediu întunecat (aceeași obsesie ca și la Asimov cu seria Fundația) a fost îndeplinit.
După cum se vede, seria Dune este mult mai complexă și nu se reduce doar la fremeni și Dune, nici la casa Atreides și lupta ei pentru supraviețuire. Interesul lui Herbert depășește aceste lupte din debutul seriei, extinzându-se asupra întregii societăți umane în permanentul ei conflict cu trecutul și modernitatea, cu paranormalul, dar și cu știința ce – un alt punct comun cu Fundația lui Asimov – este pe cale să distrugă omenirea prin roboți, respectiv inteligențe artificiale.
Ca fan Dune, pot spune că povestea imaginată de Denis Villeneuve stă în picioare. Viziunile lui Paul, prevestirile (calculate) ale maicilor Bene Gesserit, stârnirea destinului prin selecții genetice (ce pare uneori de neclintit, precum în calculele lui Hari Seldon, alteori modificabil sub presiunea unor personalități de excepție, cum e Paul, cum e Catârul), toate acestea combinate cu intrigile imperiale și ale diverselor lupte, foarte bine puse în scenă, conduc la o realizare cinematografică de bună calitate. Nu adăuga decât: să sperăm că Villeneuve va fi lăsat să-și ducă la capăt viziunea cinematografică.
