Scriitoare de science fiction și fantasy Rodica Bretin continuă în acest capitol IX aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (IX).
LORENA
Trecuse prea multă vreme de când o luaseră pe Raven. Într-o zi, Richard Tyler o să îşi piardă controlul, iar gardienii vor târî afară din camera interogatoriilor un trup fără viaţă. Într-o zi…
Când s-a deschis uşa, tobele spaimei îmi bubuiau sub tâmple, năucindu-mă. Nu la fel de mult ca vederea gardianului ce se întorsese singur. Ceva a zburat spre mine dinspre umbra decupată în dreptul uşii: cămaşă, pantaloni şi sacou cu ecusonul Global Vortex.
– Îmbracă-te!
– Care-i planul? am întrebat, în timp ce executam cea mai rapidă echipare din viaţa mea.
Raven avea chipul umbrit de cozoroc, dar am ştiut că zâmbise.
– Să trăim… periculos.
Mai periculos de-aşa? Ultimele săptămâni îmi tăiaseră apetitul pentru aventură. Însă Raven rostise cuvintele magice: să trăim. Nu aveam nimic împotrivă. Doar am vrut să fiu sigură:
– Ţi-ai rezolvat problemele existenţiale?
– Radical. Definitiv.
Şi-a desfăcut palma stângă, arătându-mi o cartelă fosforescentă: acces nerestricţionat la toate nivelele. O subtilizase de la Tyler? I-o smulsese dintre degetele reci? Înclinam spre a doua variantă.
– Eşti gata?
După tonul ei, ne pregăteam să ocupăm baza lui Skylar. Noi şi care armată?
– Nu, am răspuns sincer.
– Perfect. Să mergem!
Înainte ca uşa să ruleze silenţios în urma noastră, păşeam prin mijlocul coridorului, umăr lângă umăr – doi paznici făcându-şi rondul obişnuit. Cât de departe vom ajunge până când alarmele să înceapă să ţiuie?
Raven mergea repede, cu privirea aţintită înainte, oferind camerelor de supraveghere un semiprofil greu de identificat. Am intrat în ritm, imitându-i mişcările cu un decalaj de o secundă.
Ne-am oprit în dreptul uşii pe care scria „camera de monitorizare“, iar cartela lui Tyler a trecut prin fanta magnetică, schimbând roşul senzorului într-un verde ce ne invita să intrăm. Înăuntru, supraveghetorul de serviciu îşi bea cafeaua cu înghiţituri mici, cu ochii la monitoare. Auzind uşa s-a răsucit, fără să lase paharul din mână.
Cartela a ţâşnit dintre degetele lui Raven retezând plasticul şi, înainte să apese butonul de alarmă, bărbatul a avut reflexul să îşi ferească faţa de stropii fierbinţi. Altceva n-a mai apucat. Într-o clipă eram lângă el, izbindu-l cu capul de tăblia mesei.
Raven m-a răsplătit cu o privire aprobatoare, apoi şi-a recuperat cartela, punând-o în buzunarul de la piept. L-a împins pe gardian la o parte, aşezându-se în faţa comenzilor şi, pe ecranul din centru, au început să curgă informaţii. Ştiam ce caută: o cale de scăpare din fortăreaţa Global Vortex, pentru noi, pentru ceilalţi. Fiecare nivel avea camere video şi toate vărsau date în sistemul aflat la subsol; de unde le accesam acum, cotrobăind virtual prin clădire, de la birourile şefilor de proiecte până în debaralele cu mopuri şi detergenţi. Zeci de laboratoare, săli de mese, dormitoare, depozite, centre de calcul, camere de conferinţe – unde angajaţii lui Skylar îşi lăsau semnăturile energetice pe locatoare. Existau şi altfel de amprente, diferite de cele umane, însă nu erau ale Celor Vechi, nici karghane. Le-am ignorat, fiindcă nu aveam timp de paradoxuri. Keegan, Calder, Kayla – unde-i ţineau?
– Trebuie să fie undeva.
Raven mărise cadenţa imaginilor, iar planurile etajelor păreau să se contopească într-un labirint de ziduri, unde siluete întunecate se mişcau bezmetic, ca nişte poliţişti debusolaţi din filmele mute.
– Opreşte-te! Dă înapoi!
Raven şi-a luat o clipă mâinile de pe tastatură, apoi s-a întors, cadru cu cadru, până când mi-am încleştat degetele peste ale ei. Imaginea încremenită era a unei săli aproape pustii, cu excepţia ovoidului argintiu din mijloc; arăta ca un strop de mercur scăpat dintr-o pipetă gigantică.
Dar nu asta era.
– Ewan?
Am încuviinţat: la patru etaje deasupra noastră, fratele ei plutea în sarcofagul lichid care îi fusese închisoare în ultimele secole. Dacă eram sigură? Mă aşteptam ca Raven să îmi pună întrebarea asta şi multe altele.
Tăcea însă, privind monitorul pe care se derulau scheme ale căilor de acces între noi şi Ewan.
– Liftul sau scările?
Urcasem de două ori cu un ascensor Global Vortex – o dată cu Ewan, în vis şi, mai demult, în lumea reală, la Dartmouth, cu Liam Wallace, când am avut parte de un test ADN gratuit.
– Scările, am spus fără ezitare.
Raven pornise spre ieşire şi am ajuns-o din urmă pe coridor, potrivindu-mi paşii după ai ei. Norocul nostru nu putea să ţină mult. Dispecerul va fi dat lipsă la apel sau ne puteam întâlni oricând cu o patrulă autentică. Ultima uşă dădea în palierul scărilor, luminat de neoane prăfuite. Am ieşit, rostind dintr-o răsuflare:
– Vor bloca întregul nivel, apoi pe cele de dedesubt.
Raven nu părea îngrijorată de perspectivă.
– Evident. Dar noi o luăm în sus.
Şi am urcat, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj. Nu îmi făceam iluzii. N-aveam nici o şansă. Chiar dacă am fi ajuns la închisoarea fluidă a lui Ewan, chiar dacă – printr-un gest improbabil de bunăvoinţă al sorţii – am fi deschis-o, iar universul, în toane bune, ne-ar fi îngăduit să îl readucem la viaţă… Şi după aceea?! De fapt, nu îmi păsa prea mult. Voiam să-l văd pe Ewan, să îl scot de acolo. Mai departe…
Patru nivele mai sus, Raven a numărat uşile de pe partea dreaptă a coridorului. În faţa uneia s-a oprit, a trecut cartela prin fanta-încuietoare; au urmat o clipire verde, apoi un declic.
Înăuntru, câteva lămpi cu halogen diluau bezna, îngăduindu-ne să vedem ovoidul cât un vagon de tren suspendat deasupra podelei, cablurile ce îl legau de un cub metalic dinăuntrul căruia răzbătea un zumzet în surdină. Însă… Nici o consolă de comandă, nici o cameră de supraveghere care să tragă cu ochiul la ce se petrecea înăuntru. Poate fiindcă n-avea la ce. Nu se mişca nimic – nici tija pendulei încastrate într-un stâlp-obelisc, acoperit cu simboluri runice, nici cele două sfere plutind într-o imponderabilitate statică, de o parte şi de alta a ovoidului.
– Tehnologie karghană, a murmurat Raven.
M-a trecut un fior: artefactele semănau prea mult cu Soarele negru – ieşiseră de pe aceeaşi linie tehnologică? Existau şi diferenţe: suprafaţa globurilor nu era netedă, lucioasă, ci acoperită de o reţea complicată de canale; roşii, la primul, albastre la al doilea. Cele roşii pulsau asemeni unor bătăi de inimă; celelalte rămâneau inerte. Şi-am înţeles ce erau: terminale-senzor pentru funcţiile vitale şi…
– Ewan n-are activitate cerebrală?
Raven făcuse slalom printre aceleaşi idei ca şi mine, dar ajunsese la o concluzie greşită.
– El este… într-altă parte. Unde nimeni nu intră fără invitaţie.
Mie îmi deschisese o uşă galbenă, trăgându-mă din calea haitei de hiene. Şi-acum băteam din nou la poarta spre lumea lui. Cum să îl fac să mă audă, să-mi deschidă? Cu fiecare pas mă mişcam mai greu. La câţiva metri de ovoid aerul părea o barieră din beton lichid care se întărea tot mai mult, devenind impenetrabilă.
– Vino să vezi asta!
Glasul lui Raven m-a făcut să mă scutur de letargie. M-am dat înapoi, ca într-o peliculă derulată invers, până ce am ieşit din câmpul magnetic.
Îngenuncheată în faţa obeliscului-pendulă, sora lui Ewan ştergea de praf un cadran pe care se succedau simboluri necunoscute mie, ceva între rune şi cuneiforme. Decodorul lui Skylar?
Ne-am uitat la cifrele ce curgeau cu o ritmicitate hipnotică. Combinaţia potrivită putea să apară la următoarea schimbare, sau peste un deceniu. Câmpul care îl izola pe Ewan de restul lumii rămânea un obstacol de netrecut – pentru karghan, dar şi pentru noi. Ajunsesem până aici degeaba?
– Deţinătorul codului este îngrăşământ pentru flori carnivore, mi-am rostit gândul, disperarea.
– Te înşeli.
Asta m-a aruncat în ceaţă.
– Russell… trăieşte?!
– Nu. Poate. Habar n-am. Însă mai ştie cineva codul.
Morgan nu putea nici să pronunţe cuvântul încredere. I-ar fi ars cerul gurii. Mi-am reprimat cu greu scepticismul.
– Cine?
– Ewan.
Am clătinat din cap, neconvinsă.
– Mi-ar fi spus.
– Nu şi dacă Russell i-a implantat informaţia în subconştient, pentru a o extrage la momentul potrivit.
Raven specula; nu avea certitudini, doar deducţii. Şi brusc, mi-am amintit: Shane Malley, Hooras, drumul spre Poartă. Morgan îşi pusese secretul la adăpost în nişte locuri unde Skylar nu s-ar fi gândit să caute. La fel făcuse înainte, cu Ewan.
– Să încui celula, apoi să îi dai prizonierului cheia, fără ca acesta să ştie. Genial, nu? a zâmbit Raven.
O ipoteză care venea la pachet cu foarte mulţi dacă. Dar… aveam de ales?
– Ce trebuie să fac?
Raven s-a uitat la pendula-obelisc, apoi la mine.
– Îi ceri codul lui Ewan, mi-l aduci, anulez câmpul şi deschidem capsula.
Partea asta îmi fusese clară dinainte. Ce nu pricepeam…
– Cum ajung la el?
– Intri în visul lui. Doar ştii drumul!
O spusese ca şi cum trebuia să dau un telefon, nu să navighez prin vise. Întotdeauna Ewan fusese cel care mă găsise pe mine.
Raven mi-a anticipat dilema:
– Dacă ai nevoie de un coşmar, îţi aleg dintre memoriile lui Richard Tyler. Postume.
Am declinat oferta şi m-am întins pe podea, după care am închis ochii, începând să răsuflu rar, egal. Nu mergea. Aveam atâta adrenalină în mine încât aş fi putut alimenta generatorul.
– Nu mi-e somn…
– Relaxează-te.
Raven mi-a cuprins capul în mâini, iar degetele ei au început să îmi lunece pe tâmple cu mişcări circulare. Fiecare trimitea spirale de căldură, impulsuri topindu-mi tensiunea. Val după val m-au săltat de pe ţărmul stâncos al încordării, m-au dus tot mai departe, în larg. M-am lăsat în voia lor, abandonându-mă senzaţiei de linişte, tihnă, împăcare. Lunecam încet spre adânc, înghiţită de prăpastia fluidă. Într-o clipă respiram aer, într-alta apă, fără să simt vreo diferenţă. Devenisem o făptură amfibie, mă întorceam acasă, în pântecele mării primordiale.
Când am deschis ochii, am văzut că nu eram singură. Lângă mine, Ewan cădea spre abisul întunecat cu braţele desfăcute, cu firele ce îi ieşeau din trup unduind în jurul lui ca nişte stranii înotătoare. Curentul ne purta unul spre altul şi, când degetele ni s-au atins, Ewan a întors capul şi m-a privit.
*
Bărbatul din fotoliu a lăsat volumul pe genunchi. Citea „Decameronul“ de Giovanni Boccaccio. Nu părea mirat să mă vadă materializându-mă în faţa lui, ca djinnul din lampa lui Aladin. A sorbit dintr-un pahar de coniac, măsurându-mă cu un interes moderat. Examenul s-a dovedit dezamăgitor, fiindcă a întins mâna spre carte, gata să îşi reia lectura.
– Ewan!
A ridicat sprâncenele, interogativ.
Ce era cu el?! Şi… unde ne aflam? M-am uitat în jur: o încăpere cu tavanul din grinzi, mobilier rustic, câteva lămpi cu gaz şi o blană de urs în faţa unui cămin unde ardea focul. O cabană de vânătoare cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, cu singura fereastră acoperită de scânduri bătute în cuie.
Ewan purta hainele victoriene în care îl văzusem prima oară şi încremenise într-o aşteptare politicoasă, sub care îi ghiceam nerăbdarea de a mă vedea plecată.
– Sunt eu, Lorena!
Nici o reacţie. Ori era amnezic, ori… Nu se prefăcea, nu simula indiferenţa. Pentru el eram o străină, intrată clandestin în lumea lui. Dacă nu s-ar fi crezut în secolul nouăsprezece, m-ar fi luat de guler, azvârlindu-mă afară. Dar şi răbdarea unui gentleman are o limită.
– Ce vrea de data asta?
Vorbea despre Russell! Ceva ca un scurtcircuit mi-a scuturat neuronii, punându-mi ideile în ordine. Simultaneitate temporală în vis – un subiect ce l-ar fi fascinat pe Aidan. Ajunsesem într-o vreme în care Ewan nu mă întâlnise încă, probabil pe la începutul captivităţii lui. Putea fi şi mai rău: să nimeresc într-o perioadă întunecată. Cum m-aş fi înţeles cu alter-egoul său dement? Şi încă o întrebare esenţială: ne aflam înainte sau după excursia în Elysium?
Ewan nu era surprins văzându-mă; mai fusese vizitat de avataruri feminine ale lui Morgan, chiar dacă nu într-o uniformă Global Vortex din secolul XXI.
– Nu karghanul m-a trimis. În timpul meu, Russell Morgan este mort.
Ewan a ales să ignore noutatea.
– Ce mi-ai adus, Lorena? Nu se vine în vizită cu mâna goală.
Titlurile volumelor înşirate pe raftul de deasupra căminului mi-au mai dat un reper: Morgan îi furniza cărţi, unele apărute după ce Ewan ieşise din rânduiala lucrurilor.
– Vreau să vii cu mine, am rostit, cât mai convingător.
Unde? era întrebarea pe care o aşteptam. Mi-a pus însă o alta.
– De ce?
N-aveam vreme de explicaţii, justificări. Şi orice i-aş fi spus, putea să mă creadă sau nu.
– Citeşte-mi gândurile, i-am cerut în disperare de cauză.
– Dacă insişti…
Zâmbea, apoi deodată s-a încruntat.
– Nu pot. Eşti altfel decât avatarurile ce se perindă pe-aici de obicei.
O doamnă nu îşi pierde răbdarea, nu ridică glasul. Mie însă, îmi ajunsese.
– Eşti în visul meu, Ewan! Şi-acum, taci şi ascultă.
I-am făcut un rezumat a ce şi cum se întâmplase între noi doi. Ar fi mers mai repede dacă îl sărutam, dar… nu era bărbatul de care mă îndrăgostisem. Nu încă. Ewan mi-a urmărit dizertaţia cu interesul unui profesor la un examen de tehnică narativă. La sfârşit, mi-a dat o notă de trecere.
– Frumoasă istorie. Mai ales partea în care ne tot întâlnim în vise.
– Coşmare.
– Pervers, îmi place.
Nu mă credea. Puteam să fi aflat amănuntele de la Morgan. Puteam să fiu Morgan.
– Elysium…
– Nimic nou sub soare. Mai încearcă!
Mi-am trecut mâinile prin păr, într-un gest de neputinţă şi exasperare. Ceva a lucit atunci la încheietura mea stângă: brăţara lui Raven. Mi-o pusese fără să ştiu, înainte să mă adoarmă.
Ewan se uita la bijuterie, brusc interesat. I-am surâs complice.
– Swordle Bay, Scoţia.
Locul unde un războinic viking fusese trimis spre Valhalla nu într-un rug purificator, ci îngropat împreună cu drakkarul său. În anul 2011, arheologii n-aveau habar că făcuseră o redescoperire. Raven scormonise mormântul prin 1792, luând doar brăţara de argint, cu corbii lui Odin la capete: Hugin şi Munin.
– Gând şi memorie.
Ewan mă privea cu alţi ochi. Despre episodul din Scoţia nu ştiuse decât el şi Raven, ceea ce punea lucrurile într-o nouă perspectivă.
– Codul, Ewan!
Aici, aveam tot timpul din lume. Dincolo însă, Raven se putea pomeni cu o vizită neaşteptată.
A dat pe gât restul de coniac, apoi s-a ridicat, şovăitor.
– Ar mai fi o problemă.
– Morgan ţi-a implantat secvenţa în subconştient. Nu trebuie decât să mă laşi s-o caut.
S-a dus spre fereastră, culegând pe drum vătraiul de lângă cămin. L-a folosit drept rangă şi a scos una dintre scândurile bătute în cuie. O privire aruncată prin geamul murdar mi-a fost de ajuns: afară, un maelstrom înghiţise cabana, holbând spre noi câte o bulboană ca un ochi de ciclop. În fundal, jungherele unor fulgere ramificate sfârtecau zarea într-o linişte sinistră. Vârtejuri, trombe, volburi, turbioane se roteau ameţitor, într-o singură tornadă. Eram înăuntrul pâlniei de calm şi încremenire, iar împrejur mama tuturor furtunilor îşi chema copiii la joacă.
Ewan căpătase o expresie apologetică.
– Subconştientul meu… de la o vreme a devenit instabil, imprevizibil.
Vorbea ca despre un câine care fugise în pădure şi se sălbăticise; mai degrabă însă mi-l evoca pe lupul Fenrir, fiul zeului Loki şi al gigantei Angerbrode. M-am scuturat din năuceala ce mă paralizase – Raven mă aştepta şi nu aveam să mă întorc cu mâna goală.
Pornisem spre uşă, când Ewan m-a prins de braţ. S-a uitat în ochii mei cu o intensitate care m-a străbătut ca un curent electric.
– Într-o zi o să te iubesc, Lorena. Aşa ai spus, nu? Încep să înţeleg de ce.
Mi-a atins buzele cu ale lui, uşor, ca o promisiune. Apoi s-a dat la o parte şi am făcut paşii ce mă despărţeau de… orice mă aştepta dincolo. Am ridicat zăvorul, dând uşa de perete şi m-am uitat în hăul colcăind de şerpii negurilor.
Dacă Dorothy se arunca din casa purtată de tornadă, povestea vrăjitorului din Oz ar fi avut probabil un final prematur. Până la urmă, eroina lui Lyman Frank Baum a ajuns cu bine înapoi în Texas. Într-o altă istorie, de data asta adevărată, Geronimo nu a fost la fel de norocos.
Mi-am ţinut răsuflarea şi m-am aruncat în gol.
