Scriitoare de science fiction și fantasy Rodica Bretin continuă în acest capitol IX aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (VIII).
5.
FRUMOASA ŞI BESTIILE
KAYLA
– Skylar are o armată de tehnicieni care lucrează la modele matematice, simulări pe calculator, probabilităţi, predicţii în crono-spaţiu. Proiectul Columbus a intrat într-o fază avansată.
Jack Stone dădea pe gură tot ce ştia. N-a fost nevoie să răsucesc cuţitul în rană – la propriu – decât o dată. Acum ajungea să mă uit în direcţia lui şi îşi dubla cadenţa verbală.
– De partea cealaltă a Porţii se află o lume identică Pământului, un Eden cu resurse intacte şi o populaţie umană la nivelul epocii de piatră. Totul este pur acolo: solul, apa, aerul şi…
Fraierul, aş fi adăugat eu. Skylar, adică. Comis-voiajorul Russell Morgan îi vânduse altceva decât avea în valiză. Un Paradis primordial compatibil cu Terra? Uitase să menţioneze un amănunt: nu era vorba de o Poartă, ci de mai multe, unele ducând spre locuri unde nu doreai să ajungi. Iar ce auzeam de la Stone semăna cu discursurile „întinde mâna şi apucă ce poţi“, din perioada electorală a lui Morgan. Skylar, fost discipol, actual concurent în afaceri, avea ambiţii nemăsurate: voia să înhaţe o lume.
Am aflat şi cum: cu două staţii construite la capetele tunelului. Cea din Eden urma să colecteze resurse, trimiţându-le prin gaura de vierme staţiei-surori de pe Pământ. Simplu − în teorie. Practica însă, dacă nu te omoară, te costă. Proiectul Columbus cerea un buget astronomic, iar profiturile urmau să fie pe măsură. Când din colonia transgalactică o să curgă minereuri, metale rare, petrol, lemn, gaze naturale, apă microbiologic pură şi nişte ozon ca ne căptuşim gaura din cer – costurile operaţiunii se vor amortiza repede.
Cei patru amigos îşi tăiaseră câte o felie generoasă din afacere fiindcă, nu-i aşa, meritau. Samuel Wolfe se ocupase de finanţare, răposatul William Boyd de sectorul resurse umane. Richard Tyler a făcut din Columbus cel mai bine păstrat secret al secolului, iar Stone… Lui nu îi venise încă rândul. Avea să cosmetizeze imaginea publică a companiei Global Vortex, prezentând consorţiul ce administra staţiile-gemene drept singura şansă de supravieţuire a omenirii.
Peste câteva decenii, planeta va fi populată de mase consumiste, uşor de manevrat de o elită financiară ce va linge cu zel cizmele karghanilor. Dar ce era un mărunt sacrificiu faţă de binele comunităţii planetare?
Cu un asterisc: câştigători la loteria viitorului vor fi doar Homo sapiens karghanis. Exact cum ne-a spus Morgan, mie şi Lorenei, în catedrala unde Daena îmi arătase, puţin mai devreme, la ce foloseşte un piron ruginit. Cu un gest involuntar, mi-am frecat umărul unde fantoma rănii se cuibărea încă. Lorena ignorase atunci previziunile lui Russell. Guvernare totalitară, opresiune, corupţie, propagandă, poliţie militarizată – instituţionalizate la nivel mondial? Semăna cu o distopie orwelliană.
Skylar şi Daena, frate şi soră, soţ şi soţie, conducând lumea dintr-un jilţ dublu, ca faraonii Egiptului. Terifiant, absurd? Zeiţa Morţii ieşise între timp din scenă, prilej pentru fratele neconsolat să mai coboare o treaptă spre abisul demenţei. Jack Stone fusese dezamăgit de refuzul lui Skylar de a păşi în lumina reflectoarelor, devenind o efigie mesianică, salvatorul omenirii. Karghanul prefera rolul de psihopat-demiurg, un Lucifer însingurat, închis în turnul său de zgură. Însă toate planurile lui megalomane depindeau de reuşita Proiectului Columbus.
Stone era optimist:
– Când vom avea Poarta, putem construi staţiile în patru-cinci luni. Apoi ar începe să producă.
Spusese când, nu dacă. M-a cam trecut un fior… Jack vorbea prea mult. Ce încerca să ascundă?
– Şi exporturile? a intervenit Calder. Ce trimiteţi în Eden?
Stone căpătase o expresie derutată.
– Nimic. Ar trebui?!
Echitate: un cuvânt care lipsea din manualul negocierilor Global Vortex. Resurse naturale pentru tehnologie – aşa funcţiona o relaţie comercială normală între metropolă şi colonii. Nu şi cu un dominion din lumea a patra.
– Skylar vrea totul, fără să dea ceva la schimb.
Calder credea altfel:
– Te înşeli, Kayla. Va trimite într-acolo deşeuri nucleare, reziduuri petroliere, gudron acid, păcură, pesticide, balast, ambalaje nebiodegradabile. Staţia Doi le va prelua, vărsându-le în Eden ca într-o groapă de gunoi.
Stone nici n-a clipit.
– Localnicii sunt ocupaţi cu cioplitul uneltelor de silex. Până când se vor înrola în Mişcarea Ecologistă, mai durează!
Jack al nostru nu se molipsise de cinism de la karghani. Îl avea deja în gene, într-o cantitate industrială. Calder i-a zâmbit cu îngăduinţă, lămurindu-l.
– Nu pentru Eden îmi făceam griji. Din cauza traficului intens, în ambele sensuri, tunelul se va prăbuşi în sine, topindu-se ca un conductor supraîncălzit. Va colapsa după cel mult un secol.
Stone s-a dovedit un etalon al sincerităţii.
– Peste o sută de ani voi fi cenuşă. Până atunci însă…
Sky is the limit, spun americanii. Cerul altei lumi, credea mogulul mass-media şi Mare Maestru în manipularea credulilor dependenţi de ştirile de la ora şase. Doar că… Skylar şi acoliţii săi îşi făcuseră calculele pe un abac galactic: o Poartă egal o trecere. Răscrucea de lumi le-ar răsturna teoriile, le-ar surclasa aşteptările. Ce vor face cu o sută de ceruri?
Calder ştia surprinzător de multe despre Proiectul Columbus. Iar ce voiam să-l întreb, nu era pentru urechile lui Stone.
„Colapsul tunelului… Chiar s-ar putea întâmpla asta?“
„În cel mai bun caz.“
„Şi în cel mai rău?“
„Sfârşitul. Pentru o lume, posibil pentru amândouă.“
Cele două ecosisteme puteau face schimburi în natură doar până la o limită. Când s-ar atinge masa critică, transferurile ar începe să se producă spontan, incontrolabil. Sahara devenită peste noapte un lac, Nilul lăsând în urmă o albie secată, ca să fecundeze câmpii străine. Prădători de dincolo la concurenţă cu fauna terestră, rechinii noştri făcând prăpăd în mările lor… Un velociraptor hăituind o turmă de antilope, Godzilla vânând submarine în Marea Nordului, oameni primitivi aruncând cu topoare din piatră după avocaţii de pe Wall Street…
Cu unele sugestii contribuisem, însă Calder mi-a spulberat fanteziile cu o încruntare.
„N-ar fi decât începutul. Incidente izolate, repetându-se tot mai des, pe arii extinse. Apoi ar urma manifestările extreme: tornade, uragane devastatoare, furtuni electrice, anomalii geomagnetice.“
Începeam să capăt o imagine de ansamblu: un râu evaporat într-o clipă, o junglă mistuită prin combustie spontană, un crater unde fusese Tokyo, falia Atlantică devenită gaură de scurgere pentru apele oceanului. Până la urmă lumile s-ar întrepătrunde, s-ar contopi, ar ajunge să fuzioneze într-una instabilă, fiindcă două corpuri n-au cum să ocupe acelaşi spaţiu. Însă universul are un mod radical de a-şi rezolva problemele: o explozie finală ar anihila, ar şterge din existenţă paradoxul.
Şi în sine împăcată reîncepe eterna pace.
Jack Stone se uita când la mine, când la ceilalţi. Tăceam de prea multă vreme… Ştia că vorbim între noi – despre el, credea. L-am lăsat să îşi facă griji; aveam alte priorităţi.
„Skylar are habar de consecinţe?“ a întrebat Keegan.
„Russell l-a prevenit. Şi nu o dată.“
Pe vremea când erau parteneri, karghanii discutaseră subiectul: dacă ar găsi o Poartă, iar dincolo de ea, o lume compatibilă cu cea terestră – dacă şi dacă. Chiar în condiţii ideale, aventura s-ar fi terminat în dezastru, a fost de la început poziţia lui Morgan. Skylar avea însă idei fixe, plus o convingere nestrămutată: va reuşi imposibilul, sfidând legile fizicii, probabilităţii, logicii, tot ce mai era de sfidat.
Calder aflase şi alte detalii în tabăra de vară de la răscrucea lumilor, unde Russell părea pus pe confidenţe. Trei decenii mai târziu, ex-preşedintele Global Vortex era la fel de mort ca Exodus Incorporated sau experimentul cu fetuşi.
– Ne vin oaspeţi, a rostit deodată Calder.
M-am concentrat, întinzându-mi antenele în toate direcţiile: nimic. Dar întrebarea potrivită era…
– Când?
– Curând.
Să anticipezi înseamnă să fii pregătit, să loveşti primul. În Lumea Zăpezii învăţase să arunce plase în vâltoarea tulbure a viitorului – la minute, cel mult o oră distanţă; un exerciţiu util, care făcea diferenţa între viaţă şi moarte, vânător sau pradă.
Începeam să discern şi eu, vag, nişte prezenţe. Gardienilor li se făcuse poftă de o cafea? Keegan şi Calder porniseră spre ieşire, nu înainte ca tata să îmi arunce o privire semnificativă. Stone a interpretat-o în felul lui, fiindcă a intrat în panică.
– Nu mă lăsaţi cu nebuna!
M-am răsucit spre el, fără grabă. În sfârşit, singuri, i-am zâmbit, promiţându-i deliciile unei intimităţi în trei; noi doi şi cuţitul.
I l-am smuls, iar Stone s-a crispat, făcându-se una cu peretele.
– V-am spus totul!
– Ştiu. Acum vreau să nu mai scoţi vreun sunet.
M-a ascultat, uitându-se la cuţitul cu lama pătată ca de rugină. Îl recunoscuse din primul moment, însă nu voia să creadă, să accepte.
– Bill este…
– Mort.
A tresărit, iar gândurile i se succedau cu viteza unui text rulat pe promter; i le citeam direct pe frunte. Să strige după ajutor? Să rişte?!
– Dacă William Boyd îţi lipseşte atât de mult, te pot trimite la el, i-am propus, plimbându-i lama pe sub bărbie.
A refuzat oferta, strângând din fălci – de furie, ori ca să nu îi clănţăne dinţii? Pendulam între posibilităţi, când… Am simţit o vibraţie intensă, ca şi cum undele unui sonar baleiau spaţiul înconjurător, sondând, căutând.
Mă căutau pe mine.
Mi-era frig şi cald în acelaşi timp, de parcă eram într-o copcă arctică, sub un reflector cu plasmă. Mă sufocam, sloiuri de gheaţă îmi lunecau pe şira spinării, o sudoare fierbinte îmi ţâşnea din toţi porii. Curând o să mă încovoi, scuturată de spasme, scuipându-mi fierea. În faţa lui Stone?!
Gândul m-a făcut să îmi vin în fire. Ori poate radarul mental sau ce-o fi fost trecuse mai departe. Totul a durat câteva secunde, însă mie mi s-au părut ore. Fusesem o furnică sub microscop, cercetată de un ochi uriaş, strivită de suflul unei prezenţe copleşitoare, malefice.
Skylar?
Îmi tremurase mâna, fiindcă un fir roşu decora gâtul lui Stone de la o ureche la alta. O zgârietură, atât, însă prizonierul nostru părea gata să leşine. I-am dat o palmă – mai tare decât aş fi vrut, furioasă pe el, pe mine.
– Faci pe mortul mai târziu!
Calder şi Keegan se întorceau plini de noroi şi sânge; sângele nu era al lor. Fuseseră două patrule, dar se descurcaseră.
– Suntem în siguranţă, deocamdată, a rezumat Keegan situaţia.
Aici, greşea. Nu eram, deloc. Iar Stone nu ne spusese întreg adevărul.
– Ce vrea Skylar de la mine?
Ezita şi l-am ajutat să se hotărască, crestându-i lobul urechii. M-a fulgerat cu o privire întunecată, în care nu era spaimă, ci sfidare.
– Nimic! Are deja tot ce îi trebuie. El obţine întotdeauna ce îşi doreşte, într-un fel sau altul.
L-am încurajat să continue:
– Cheia, Poarta, covorul roşu până acolo.
A tras aer în piept, lansându-se în explicaţii care îl depăşeau, ca un înotător decis să treacă oceanul cu puterea braţelor.
– Ceea ce numiţi bestii, sunt produsul unei selecţii artificiale accelerate. Natura a construit prototipul Cro-Magnon în sute de mii de ani. Lui Skylar i-a luat doar câteva decenii ca să-l „demonteze“.
Îmi era peste puteri să ascult încă o prelegere despre genetică, coduri, caractere atavice. Şi încă de la Stone! I-am aruncat mingea academică înapoi peste fileu.
– ADN-ul uman conţine întreaga istorie a speciei, cu tranziţii, transformări, mutaţii. Inversând procesul evolutiv se ajunge la genomul arhaic, primar. Fascinant, nu mă mai satur să aud despre asta. Şi?!
Stone s-a strâmbat de parcă îl dureau măselele; să-mi spună, să n-o facă? Până la urmă a ales prima variantă.
– Neanderthalienii sunt un produs secundar al experimentului. Bestia-alfa este singura care contează.
M-am prins imediat despre ce vorbea.
– Cheia, care e una cu Poarta.
– Încă nu. Dar va fi, după un ultim test.
Jack Stone trăgea de timp. Totuşi, i-am făcut jocul.
– Care?
– Să te ucidă, Kayla. O Poartă, două chei… Una este în plus.
Erau destule Porţi, însă m-am abţinut să îl corectez. Ce nu ştia el, nu aflase nici Skylar. Un avantaj pentru noi, probabil unicul.
Şi atunci i-am simţit.
N-a fost presentimentul unui pericol, întâi îndepărtat, apoi prinzând consistenţă, identitate. Într-o clipă eram doar noi şi Stone pe o rază de un kilometru; apoi brusc, inexplicabil, n-am mai fost singuri.
Keegan şi Calder au schimbat nişte replici tăcute:
„Putem încerca o ieşire?“
„Nu. Suntem înconjuraţi.“
– Câţi? m-am pomenit întrebând.
Calder îşi verifica muniţia, Keegan mi-a întins una din armele capturate.
– Mulţi.
Seria Protectorii conține trei volume: Oameni și zei (Tritonic, 2017), Poarta stelară (Tritonic, 2018) și Elysium (Tritonic, 2019).
… este un thriller elegant, dacă se poate spune așa ceva despre un gen epic caracterizabil, de regulă, prin aventură dezlănțuită și conflicte mortale ce țin cititorul cu sufletul la gură. Tensionat prin însăși formula abordată, romanul mizează totuși pe uman, pe ritmul discret al unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care – toate acestea – tind să echilibreze faptul senzațional. – MIRCEA OPRIȚĂ
… autoarea dovedește o inventivitate remarcabilă în imaginarea unor umanoizi capabili de performanțe supraomenești, dar având aparența unor oameni obișnuiți. Din punctul nostru de vedere însă aspectul cel mai atrăgător al cărții este stilul calofil, muzical, rafinat. – VOICU BUGARIU
… nu e o carte de povestit, ci de citit. Nu doar o istorisire despre veșnica înfruntare dintre lumină și întuneric, dintre bine și rău, romanul reprezintă o declarație de dragoste către omul obișnuit, dornic de bucurii mici, posesor al unui suflet cât un grăunte de nisip, pentru care întinderea unei plaje e Universul întreg. Acesta ignoră însă un adevăr terifiant: dincolo de visurile lui pentru o viață îndestulată sau glorie efemeră, între marile forțe ale naturii se poartă războaie milenare, cu mize enorme. – TEODORA MATEI
