Scriitoare de science fiction și fantasy Rodica Bretin continuă în acest capitol IX aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (X).
6.
TREZEŞTE-TE, EWAN!
KAYLA
Am numărat cincisprezece bestii, după care m-am oprit. Iar gardienii erau – aşa cum spusese Keegan – mulţi. Îi zăream printre ramurile desişurilor, pe după trunchiuri. Mai puţin timide, bestiile ieşiseră în faţă. Stăpânii lor sperau să facem infarct văzându-le?
Trei împotriva… avea vreo importanţă? Depăşiţi numeric, o situaţie ce ne caracteriza, începuse să devină regulă în vremea din urmă. La Stânca Trecerii nu fusese vreo bătălie epopeică; totul se terminase înainte de a începe. Aflasem în sfârşit de ce, de la Calder: el şi Lorena ne dăduseră pe mâna lui Skylar ca să mă salveze pe mine. Acum însă, va fi altfel. Nici o premoniţie nu mă va convinge să mă las târâtă înapoi în celulă! Şi brusc, constatarea a venit ca un duş rece: era altfel. Lipsea bărbatul cu megafonul; nimeni nu răcnea să ne predăm. Dimpotrivă. Oameni şi neanderthalieni aşteptau ceva cu nerăbdare – dar nu de la noi.
Înainte să văd cine venea am simţit o prezenţă intensă, copleşitoare. La fel ca prima dată, m-a readus la condiţia unei efemeride nimerite sub un fascicol laser. Creatura ivită din hăţişuri nu era însă Thanatos, Zeul Morţii, ci un neanderthalian cu blana argintie şi ochi negri, numai pupilă.
Venise singur, fără însoţitori umani. S-a uitat în jur ca un general estimând situaţia trupelor pe câmpul de luptă, apoi privirea i-a lunecat de la Keegan la Calder. Un mârâit întărâtat urca din gâtlejurile bestiilor, ce au dat să se năpustească. Albinosul şi-a umflat nările a iritare şi ceilalţi s-au potolit îndată. Bestia-alfa le controla pe celelalte, ca o comandă universală.
Calder ajunsese la aceeaşi concluzie, fiindcă a ridicat arma, a ţintit cu grijă, apoi a golit întreg încărcătorul. Albinosul… a rămas neatins. Îl ratase? Deşi, după bufniturile venind din pădure, nu fuseseră gloanţe oarbe.
Cum Keegan tocmai lansase un bulgăre de foc împreună cu urările sale de bine, Bestia-alfa a făcut un pas în lături. Focul era mai eficient decât proiectilele? Numai la doborât copaci – retezat în două, un pin a făcut nişte victime colaterale.
Lămurit în ceea ce privea performanţele Celor Vechi, albinosul i-a ignorat, răsucindu-se spre mine. Părea extrem de curios să vadă de ce eram capabilă şi am decis să îl dezamăgesc.
Nu am mişcat un deget.
Bestia-alfa ezita, nevenindu-i să creadă cât de uşor îi va fi să îşi dea examenul de absolvire. Keegan înaintase un pas, gata să se interpună între noi, însă Calder l-a oprit.
– Kayla ştie ce face.
Mai degrabă improvizam, încercând să întârzii inevitabilul. Sau poate că era momentul să îl grăbesc. Şi-atunci am rostit, răspicat:
– O Poartă, două chei. Una este de ajuns. Dispari!
Albinosul s-a holbat la mine ca la un peşte ce începuse pe neaşteptate să vorbească. Pietre-peşti, pietre-lumi… I le-am arătat, în lacul unde pluteau într-o imponderabilitate fluidă, pe traiectorii ce nu se intersectau vreodată.
Atâtea Porţi… Bestia-alfa arăta de parcă o lovisem în moalele capului cu o ghioagă fermecată. O lucire fugară – triumf, lăcomie? – i-a trecut prin ochi. Lumi, lumi, lumi! Le voia, le râvnea, saliva să le aibă! Pentru Skylar… ori doar pentru ea?
Ca să îmi intre în minte, a trebuit să se deschidă la rându-i. Nu mult, o fantă îngustă ca un vizor de cazemată, însă destul cât să arunc o privire înăuntru. M-am retras imediat, într-o zvâcnire de panică; parcă băgasem mâna într-un cuib de scorpioni. Albinosul nu era nici om, nici fiară. Mai degrabă un automaton care, în locul pieselor de şah, voia să mute lumi. Un lucru însufleţit de o obsesie apocaliptic-demiurgică: să năruie temeliile creaţiei, refăcând universul după chipul şi asemănarea lui. Începând cu…
N-am stat să aflu cu ce.
În clipa următoare opream timpul; pentru toţi de acolo, dar şi pentru mine. Băteam încă în cuie limbile ceasornicului local, ignorând zbaterea Bestiei-alfa, captivă în plasa imobilităţii, când m-am pomenit… în lacul cu pietre-lumi.
*
Am ieşit la suprafaţă, tuşind, apoi am început să înot. Stând pe apă în poziţia lotusului, un adolescent îmi urmărea, amuzat, eforturile. Ce era de râs?! M-am oprit, enervată, însă câteva guri de lichid înghiţite fără voie m-au convins să dau iarăşi din mâini şi din picioare.
– Iroseşti energie, Kayla.
Şi secunde preţioase. Cuşca celei de-a patra dimensiuni n-avea să ţină Bestia-alfa captivă prea multă vreme.
– Timp avem, m-a asigurat fiul lui Alix. De ce nu vii lângă mine?
Să merg pe apă? Lui Niall îi reuşise, iar Biblia consemna o performanţă asemănătoare. Nu putea fi la fel de greu ca mutarea unui munte printr-un efort de voinţă – sau era? Simţurile înşeală, senzaţiile sunt interpretabile, realitatea o interfaţă flexibilă. Poţi face orice, dacă ştii cum, îmi spusese odinioară Liam. Mai ales dacă te afli într-un nod de lumi unde anormalul este starea firească, iar legile fizicii pot fi pliate fără să se rupă, i-aş fi răspuns astăzi.
M-am închipuit alături de Niall şi iată-ne umăr lângă umăr, el într-un veşmânt verde, mulat pe trup, eu cu hainele şiroind de apă, aşa cum intrasem cândva în Sala Armelor din castelul Aberdeen. De atunci însă, învăţasem câteva trucuri utile şi mi-am retuşat imaginea; în pulovăr de caşmir, blugi şi adidaşi mă simţeam mult mai confortabil.
Adolescentul şi-a scuturat pletele de aramă, aprobator.
– Arăţi neschimbată, Kayla.
Făcusem cunoştiinţă în maşina lui Boris, când Niall, încă în pântecele mamei sale, îşi întindea, timid şi curios, tentaculele minţii.
– Câţi ani ai acum?
Răspunsul ar fi trebuit să fie simplu; nu şi pentru el, fiindcă a avut o ezitare.
– Tereştri? Cincisprezece.
Incidentul de lângă Stânca Trecerii se petrecuse acum patruzeci de zile. Decalajul temporal explica multe, dar nu totul.
– Alix ştia că… vorbim?
– Nu. A fost secretul meu şi al lui.
Fără contribuţia Omului-cerb, nu mi-ar fi putut trimite mesaje de dincolo. Dar Stăpânul Pădurii îmi apăruse numai în primele viziuni, după care…
– A treia oară ai reuşit singur?
Niall avea surâsul dezarmant al lui Alix, însă ochii îi rămâneau atenţi, iscoditori. Albastrul lor îmi amintea de Aidan şi amiaza când îmi pusese cârma Orcii în mâini, iniţiindu-mă în arta navigaţiei cu pânze. În zilele acelea era mai mult soare în vieţile tuturor, iar viitorul sumbru părea mai departe decât Insula Sable.
Din nou a făcut o pauză, căutându-şi cuvintele.
– Cel pe care îl numeşti Omul-cerb este cu mine întotdeauna.
Am tresărit: aşa fusese o vreme Liam, cu mintea într-a mea şi trupul statuie în mausoleul karghanilor de sub cimitirul Ressurection.
– E mort?
Mi-a aruncat o privire indulgentă.
– Stăpânul Pădurii este nemuritor. Şi… în drum spre noi.
Noul nostru aliat ne crescuse cotaţia la Bursa Supravieţuirii. Cât de mult, rămânea de văzut.
– Bestia-alfa seamănă cu neanderthalienii, însă este altceva. Va fi greu, poate chiar imposibil de ucis. Crezi că Omul-cerb…?
Am lăsat întrebarea în suspensie, căutând un atribut care să încheie cariera capodoperei genetice a lui Skylar: neutralizare, control, anihilare?
Niall nu avea ezitări, dileme.
– El poate orice.
Nu a spus-o cu admiraţia unui discipol faţă de mentorul său ori cu încrederea necondiţionată a unui fiu în tatăl adoptiv. Era o certitudine, atât.
Şi-atunci l-am văzut. Întâi, doar o siluetă pe malul de miazănoapte al lacului. Apoi, din nou, ceva mai aproape. Omul-cerb mergea pe apă la fel de lent, de majestuos cum o făcuse printre ierburile-lame din Lumea Pădurii. Şi totuşi a fost lângă noi în câteva secunde, fiecare condensând imaginea sa, clarificând-o secvenţial. Totul va fi bine, m-am pomenit gândind. Lumea mea o luase razna în vremea din urmă. Nimic grav, ireparabil. Omul-cerb avea să îndrepte lucrurile, să le aşeze în matca lor firească. Nu pricepeam cum mă putusem îndoi vreodată de asta! Optimismul lui Niall devenise molipsitor? Sau era prezenţa Stăpânului Pădurii, aducând echilibru, siguranţă, armonie?
Chipul de o frumuseţe nepământeană răspândea o aură strălucitoare şi l-am privit fascinată. Ce sentiment poţi avea înaintea unui miracol, poate ultimul rămas din Zilele Creaţiei – altul decât de recunoştinţă pentru privilegiul de a-i fi martor. Uitasem de orice altceva, încercând să îmi gravez imaginea făpturii fără seamăn în matriţa memoriei, trăsătură cu trăsătură.
– Arată-ne drumul, Kayla Blackmoon.
Glasul lui Niall, porunca Omului-cerb. Spre propria-mi uimire, m-am auzit spunând:
– Pot să…?
Am amuţit, gata să îmi iau înapoi vorbele, cutezanţa.
– De ce nu? De altfel, n-ar fi prima oară, m-a încurajat Niall.
Adevărat; doar că atunci trăisem senzaţiile unui copil de trei ani. Voiam o amintire nouă, numai pentru mine.
Omul-cerb a făcut pasul ce ne despărţea şi mi-am trecut degetele peste grumazul lui, prin blana mătăsoasă de culoarea aramei. O clipă, o veşnicie.
Apoi ne-am dus să salvăm lumea.
*
Ne-am întors de unde plecasem, cu un decalaj de câteva secunde; destul însă ca Bestia-alfa să sfâşie plasa încremenirii. Enervată de întrerupere, s-a uitat împrejur, la muzeul Madame Tussaud în aer liber, la mine, apoi la noii veniţi, în timp ce o cută îi unea sprâncenele într-una singură.
Surpriză, pocitanie! i-am zâmbit, iar Niall şi-a încrucişat braţele, pregătindu-se pentru spectacol.
Omul-cerb şi-a scuturat zăpada de lumină de pe coarne, împrăştiind în văzduh fulgi aurii. A pornit apoi fără grabă spre potrivnicul care îl aştepta cu picioarele depărtate şi torsul aplecat înainte, ca un luptător sumo. Umbrele li s-a atins, privirile li s-au întâlnit şi au rămas neclintiţi, studiindu-se o vreme: neanderthalianul cu ură şi încrâncenare, fierbând într-un alambic de unde nu era greu de ghicit ce o să iasă; Stăpânul Pădurii cu interesul unui grădinar ce dăduse peste o buruiană nouă şi încă necatalogată.
Momentul psihologic a venit şi… a trecut.
N-a fost nici o luptă; nici înfruntarea voinţelor, nici vreun duel al avatarurilor. Bestia-alfa a lăsat un genunchi în pământ, înclinându-şi fruntea într-un gest de absolută capitulare.
Nu luăm prizonieri! ar fi spus Raven. Iar eu clocoteam de furie şi revoltă, într-o combinaţie explosivă. Fusese de ajuns ca dulăul genetic Global Vortex să se rostogolească cu labele în sus, mimând supunerea, şi gata, primea o zgardă nouă?! Omul-cerb s-a răsucit, pornind înapoi, cu albinosul călcându-i pe urme. Îl ducea într-un vulcan, voia să arunce cheia lui Skylar în lavă fierbinte? Eu, aşa aş fi făcut.
Când au ajuns în faţa noastră, Niall şi mentorul său s-au înţeles dintr-o privire. Apoi… Omul-cerb şi Bestia-alfa au început să îşi piardă din consistenţă. Cu fiecare pas se îndepărtau şi altfel. Deveniseră bidimensionali, ca într-o fotografie ale cărei culori păliseră, pe care contururile se estompau tot mai mult, fuzionând cu fundalul. La sfârşit n-au rămas decât copacii, cărarea unde urmele de copite şi tălpi se curmau brusc.
– Ce-a fost asta?
Pusesem întrebarea în şoaptă, deşi îmi venea să urlu. Pentru Niall, răspunsul era de la sine înţeles.
– Au trecut dincolo. El n-are nevoie de o Poartă, fiindcă…
– … poate orice, ştiu! Ce-a fost înainte?
– Stăpânul Pădurii şi Bestia-alfa sunt ca Yin şi Yang, lumina şi întunericul, apa şi focul. Fără un echilibru între contrarii, între dualităţi care nu se exclud ci se completează, ar fi haos.
Câtă vreme bătea câmpii, pe mine mă frământa un gând: îi dăduse cineva vreodată o palmă? Omul-cerb n-avea cum, Russell n-ar fi îndrăznit, Alix nu era genul. Mă simţeam tentată să completez lipsa evidentă în educaţia lui Niall.
I-am aruncat o privire care l-a făcut să amuţească.
– Bestia-alfa a fost graţiată?
O idee ce putea concura pentru Oscar la categoria „scenarii absurde“.
– Nu trebuie neapărat să-ţi omori duşmanii.
– Mentorul tău i-a spus-o şi lui Alix? Înainte sau după ce a înfipt stiletul în Russell Morgan?
A tresărit, de parcă într-adevăr îl pălmuisem. Pentru prima oară l-am simţit defensiv, conflictual. Cincisprezece ani îl considerase pe karghan un tată adoptiv. Apoi l-a văzut murind sub ochii lui – îi fusese greu, indiferent?
– A fost… necesar. Nu-l puteam lua cu noi, nici lăsa acolo. Şi-apoi, mama îşi ţine promisiunile. Întotdeauna.
Da, Freja era răzbunată, lanţul consecinţelor karmice se închisese. Însă nu există cercuri perfecte, doar spirale. O acţiune inspiră o alta, orice răspuns naşte o nouă întrebare.
– Unde-i Alix?
– Pe-aproape.
A spus-o de parcă nu avea timp de pierdut cu explicaţii.
Timp!
De la o vreme simţeam furnicături în ceafă, un ţiuit enervant în timpane. Le ignorasem, până ce au devenit înţepături, vuiet. Ţeasta îmi era un vas de porţelan pe care cineva încerca să îl spargă cu electroforeza.
Pe tâmpla unui gardian din galeria statuilor se prelingea un strop de sudoare; neverosimil de încet, dar curgea. Timpul era aidoma apei – îşi croia drum răbdător, cu stăruinţă. Dacă nu îl lăsam să se întoarcă la vechea albie, curând avea să spargă zăgazul.
– Nu-i mai pot ţine, am rostit anevoie.
– Dă-le drumul maimuţelor, m-a îndemnat Niall. Va fi distractiv.
– Pentru cine?
Chiar fără Bestia-alfa, neanderthalienii erau destui, iar gardienii de două ori pe atâţia. Puteam opri o parte, însă restul aveau să vină ca o locomotivă Pacific în arzătorul căreia fochiştii turnaseră napalm în loc de cărbune.
– De ce nu schimbi macazul?
Iarăşi Niall! Alix nu îi spusese să ceară voie înainte de a cotrobăi prin gândurile adulţilor? Deşi… n-aveam de ales. Am eliberat firele timpului, înainte să mi se smulgă singure dintre degete. Sincopa de vreo zece minute nu lăsase nimănui urme pe zăpada minţii, dar toţi au văzut schimbarea şi unii n-au rezistat tentaţiei să se frece la ochi: în locul Bestiei-alfa apăruse un Robin Hood adolescent, îmbrăcat într-un costum din colecţia de vară a Pădurii Sherwood. Noutatea a provocat derută în tabăra adversă. Descumpăniţi, oamenii aşteptau ordine ce întârziau să vină. Neanderthalienii însă, ştiau bine ce au de făcut.
– Ne retragem strategic? i-am propus genialului fiu al lui Alix.
Stătea nemişcat, cu ochii închişi, apoi am auzit o succesiune de clinchete, pe măsură ce colanele bestiilor se desprindeau, căzându-le de la gât. Niall zâmbea cu modestie şi am înţeles că făcuse mai mult de-atât.
– V-am scos din meniul zilei.
O sugestie trimisă simultan în subconştientul neanderthalienilor? Recunoşteam unul dintre talentele lui Aidan. Impresionant, puţin înfricoşător… şi eficient. În loc să ne atace, bestiile s-au năpustit asupra celor care le controlaseră până atunci. Iar după ferocitatea atacului aveau nişte frustrări adânci, latente.
Mercenarii Global Vortex au aruncat biocomenzile devenite inutile, scoţând pistoalele-automate. Au tras câteva rafale, după care au luat-o la goană printre copaci, cu bestiile suflându-le în ceafă, întărâtate de înţepăturile de viespe ale gloanţelor. O vreme s-au mai auzit împuşcături, urlete, apoi s-a făcut linişte.
Calder şi Keegan urmăreau desfăşurarea evenimentelor cu detaşarea unor observatori ONU. Singurul care le capta într-adevăr interesul era fiul lui Alix. Mă pregăteam să îl introduc în clubul nostru exclusivist, însă mi-a luat-o înainte.
– Mama mi-a vorbit mult despre Cei Vechi…
Înainte să termine, Niall a trecut din braţele lui Keegan în strânsoarea de urs a tatei; dar nu s-a plâns. La sfârşit, toţi trei arătau ca nişte maratonişti care trecuseră împreună linia cursei de o sută de kilometri.
Eu nu eram pe lista câştigătorilor, fiindcă tata mi-a aruncat o privire severă.
– De când ştii despre Niall?
Adevărul te eliberează, sau aşa voiam să cred.
– Dinainte de a se naşte. Apoi mi-a apărut în vise, viziuni. Am vrut să-ţi spun, dar se întâmpla când una, când alta.
Calder se pregătea să îmi explice ce era important şi ce nu. Salvarea a venit de la Keegan.
– Alix?
De data asta, Niall a fost mai puţin eliptic.
– Vă duc la ea. Ne aşteaptă.
Keegan mai avea o întrebare:
– Cheia lui Skylar?
Şi le-am desluşit: cum în minutele lipsă din viaţa lor, Omul-cerb luase cu el Bestia-alfa într-un program de reabilitare la şcoala de corecţie a universului. De ce? M-am uitat la Niall, singurul în temă cu intenţiile mentorului său. Mă pregăteam să ascult alte aberaţii despre Yin şi Yang; în loc de asta, a spus ceva surprinzător:
– Dacă mâine sau peste un mileniu cineva de pe Pământ va forţa trecerea spre dincolo, va găsi Bestia-cerber aşteptându-l.
– A făcut-o nemuritoare?! am răbufnit.
Omul-cerb avea nişte concepte foarte originale despre faptă şi răsplată… Însă Calder şi Keegan au ales să vadă partea bună a situaţiei: zero Porţi suspenda Proiectul Neanderthal pe o perioadă nedefinită şi falimentase Exodus Incorporated, rezolvând problema emigraţiei karghane. De restul, trebuia să ne ocupăm noi. Asta mi-a adus aminte de…
– Stone!
Cum spusese fiul lui Alix despre Russell Morgan? Nu-l puteam lua cu noi, nici lăsa acolo. Căutam cuţitul lui Boyd – în ce buzunar îl pusesem? – când l-am auzit pe Niall.
– Bărbatul din cazemată? S-a furişat demult afară, prin spatele vostru. După cum se grăbea, trebuie să fii ajuns departe.
Jack Stone reuşise să se dezlege şi să se piardă în peisaj. Dacă era deştept o ţinea tot într-o fugă până în Canada. Dacă eram norocoşi, Skylar va face acelaşi lucru.
– Ce înseamnă „noroc“? a vrut să ştie Niall, în timp ce porneam spre clădirea Global Vortex.
– Să te apleci şi să-ţi legi şireturile înainte ca un glonte să îţi şuiere pe deasupra capului, a sugerat Keegan.
Calder a râs, Niall la fel, de parcă ar fi înţeles. Mentorul său care le ştia pe toate, îl pregătise cu adevărat pentru ce ne aştepta în bârlogul din beton şi sticlă al lui Skylar?
– Nu există noroc, am spus.
Restul drumului l-am făcut în tăcere.
