Scriitoare de science fiction și fantasy Rodica Bretin continuă în acest capitol XII aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (XI).
LORENA
– Codul, Lorena!
Raven mă scutura de umeri şi striga ca să se facă auzită printre vuiete, fluierături şi sirene. O întreagă babilonie de sunete se revărsa din difuzoare, făcându-mi tâmplele să vibreze. Toate alarmele din clădire îşi urlau frustrarea, mai rău ca la Cernobîl înainte de explozia reactorului nuclear. Atâta tevatură numai pentru noi? Mă făcea să mă simt specială.
– L-ai luat?
I-am citit cuvintele de pe buze în vreme ce mă ajuta să mă ridic, ameţită şi pe jumătate surdă. Lumini roşii, orbitoare, invadau coridorul, pulsând în ritmul soneriilor isterice, în disonanţă cu glasurile celor ce ţipau unul la altul ordine şi răspunsuri de neînţeles. Însă ideea era clară, iar numărul bărbaţilor înarmaţi, furioşi şi extrem de hotărâţi să dea năvală peste noi sporea cu fiecare minut. Le vedeam vânzoleala prin peretele dintr-o sticlă mai rezistentă decât betonul. Ştiau şi ei asta, fiindcă se înverşunau asupra uşii metalice. Raven prevăzuse manevra şi scurtcircuitase panoul de comandă.
Fiţi inventivi, băieţi! le-am urat, rezistând pornirii de a-mi pune palmele peste urechi. Lângă obeliscul-consolă, Raven activa o secvenţă, apoi alta, fără rezultat. A treia oară a nimerit-o, fiindcă s-a făcut linişte, de parcă o pompă vidase laboratorul de sunete. Uşa blocată, geamul incasabil, izolarea fonică – toate îmi dădeau un fals sentiment de siguranţă. Şi pasager: i-a pus capăt o jerbă de scântei ţâşnind pe sub balamale: asediatorii aduseseră un aparat cu flacără oxiacetilenică. Raven a estimat grosimea tablei, apoi eficienţa dispozitivului de tăiere.
– Douăzeci de minute, a fost concluzia.
Destul cât să dezactivăm câmpul magnetic, să deschidem capsula. Şi apoi? Când mercenarii lui Skylar vor doborî uşa, se vor trezi cu trei prizonieri. Practic, îl dădeam pe Ewan în mâinile lor.
– Facem o greşeală, am rostit încet.
Raven n-a sărit în sus, n-a ţipat la mine. Mi-a explicat, răbdătoare, de parcă aveam tot timpul din lume.
– Karghanul poate să taie oricând cablul de alimentare. Şi apoi… n-ar trebui să hotărască Ewan?
M-am uitat la ovoidul gravitând la un metru de podea, încadrat de cele două sfere – cea roşie pulsa în ritmul unei inimi, cea albastră rămânea inertă, ca o planetă pustie. Cufundat în fluide nutritive, prizonier înăuntrul propriului trup, Ewan mă căuta printre meandrele imperiului său de fum. De două secole clădea năluci, lărgind limitele unui univers virtual. Trăia o nonexistenţă. Nici moarte, nici viaţă. Nu era nevoie să-l întreb ca să ştiu ce ar alege: să îi pună capăt.
– Îţi dau secvenţa, Raven. Numai să…
… o găsesc. Îmi scăpa mereu, ca o filă pe care vântul mi-o smulgea din mână, o amesteca cu altele, volburi de foi rotindu-se ameţitor.
Raven şi-a pierdut răbdarea:
– Trimite-mi tot visul!
I-am transferat, în variantă condensată, dialogul cu un Ewan care nu mă cunoştea, nu îmi deschisese încă uşa galbenă, salvându-mă dintre colţii hienelor. Un Ewan pentru care eram o intruziune nedorită, o Mata Hari venită să îl iscodească, să-l seducă, ori amândouă. Secvenţele erau disparate, uneori ilogice, curgând de-a valma. Raven le-a pus în ordine, derulându-le iarăşi. Înainte să mă scutur de amintiri avea codul. Restul depindea de tehnologia karghană.
Aşteptam cu sufletul la gură, fărâmiţat în răsuflări iuţite, când o vibraţie a trecut prin stâlpul-obelisc, iar tija pendulului s-a pus în mişcare. Tot mai ample, oscilaţiile începeau să semene cu tic-tacul unui metronom ce măsura curgerea secundelor într-o numărătoare inversă. Sunetele, pendularea aveau un efect hipnotic, iar vocea lui Raven m-a făcut să tresar.
– Ewan poate fi dificil, uneori. Noroc cu Hugin şi Munin.
Se uita la brăţara de argint şi am vrut să o scot, să i-o înapoiez. Fără artefactul viking din Swordle Bay…
– Cum de-ai ştiut?
În loc de răspuns, şi-a apăsat palmele peste încheietura mea.
– Păstreaz-o, Lorena. A fost un dar.
Şi-atunci, metronomul s-a oprit, tija s-a întors în locaş, încremenind. Am înţepenit şi eu, Sisif împingând vorbe-bolovani.
– Câmpul lui Morgan… s-a dezactivat?
– Du-te şi convinge-te.
Am făcut-o, ezitant, aşteptându-mă să mă împotmolesc în plasa unui păianjen invizibil. În loc de asta m-am pomenit atingând capsula cu vârful degetelor; coaja metalică era netedă, lunecoasă, atât de rece…
– Îl las jos, m-a prevenit Raven.
M-am dat un pas înapoi, iar ovoidul a coborât, aşezându-se lin pe podea.
– Raven! Eşti sigură…
… că ştii ce faci?! Cât de bine stăpânea tehnologia karghană ca să încerce o inversiune criogenică? Să o opresc? Să-i spun să continue? Îl omoram împreună pe Ewan, asta făceam!
Raven şi-a luat ochii de pe cadranul obeliscului, măsurându-mă cu o privire ca un duş rece.
– Atac de panică, Lorena? Acum ţi-ai găsit?! Şi da, ştiu exact ce şi cum. Urmăreşte cele două sfere.
Cea roşie nu se schimbase: pulsa, gravita, monitorizând semnalele vitale ale lui Ewan. Cealaltă însă… albastrul ei părea mai intens şi… vibra?
– S-au deschis supapele, începe evacuarea, mi-a tradus Raven. Capsula s-a golit, se desprind tuburile de alimentare, se detaşează senzorii.
A urmat un declic, apoi şuierul aerului ce pătrundea înăuntru. Ovoidul a crăpat în două, iar jumătăţile au glisat în lături ca la carlinga unui avion. Clipa aceea… Nu eram pregătită pentru ea, nu crezusem că va veni vreodată şi m-am pomenit paralizată de spaimă. Atât de multe puteau merge rău!
M-am uitat la chipul palid al lui Ewan, la trupul înfăşurat în cabluri ca într-un cocon, aşa cum îl văzusem într-o viziune fugară, străbătând nălucirile unui coşmar. Realitatea era însă mai stranie decât orice vis. Cel care se va trezi va fi Ewan al meu sau un alter-ego dinainte de a mă cunoaşte? Dar trăia, respira, se întorsese în rândul lucrurilor! Puteam cere mai mult de la soartă?
Ewan a deschis ochii şi… mi-a zâmbit. Era bărbatul care mă scosese din iadul lui Skylar, din celălalt infern, unde mă închisesem singură după moartea lui Aidan. Îl trezisem dintr-un lung somn ca să îi dau răspunsul la o întrebare pe care nu apucase să mi-o pună.
– Lorena…
O şoaptă, mâna lui atingându-mi obrazul umed. Apoi pleoapele i s-au lăsat iarăşi, de parcă istovise. Din roşu, globul funcţiilor vitale devenise galben, iar canalele ce pulsau pe suprafaţa lui arătau aidoma celor de pe Marte: secate.
– Îl pierdem!
Ce Raven citea pe monitorul karghan, eu vedeam în sferele-senzori: una era aproape albă, cealaltă de un violet intens, străbătut de spiralele negre ale durerii, agoniei. Ce să fac?! Răsfoiam în minte tehnici de resuscitare tibetane, chinezeşti, indiene. Înainte să mă decid la una, uşa a căzut cu un bubuit de mortier, iar desantul uman a trecut puntea din metal topit pe margini, revărsându-se înăuntru. Mercenarii Global Vortex ne-au luat din flancuri, urlând la mine să mă îndepărtez de ovoid şi la Raven să ia degetele de pe consola-obelisc. Următorul ordin ne includea pe amândouă:
– În genunchi, cu mâinile la ceafă!
Am făcut asta, dar nu în linişte.
– Chemaţi o echipă medicală. Acum! Altfel…
Şeful patrulei s-a uitat la Ewan, iarăşi la mine, cu o expresie agasată. Să mă reducă la tăcere, să afle ce aveam de spus?
– Altfel, ce?
– O să-i explici lui Skylar ce s-a întâmplat cu ostaticul său favorit. Nu te aştepta la o medalie!
Bărbatul a rămas cu privirea în gol, calculând ecuaţia acţiuni prezente − consecinţe viitoare. Ajunsese la un rezultat negativ, fiindcă a conectat transmisiunea în cască, gata să ceară ordine de mai sus.
N-a apucat. Şi-a dus mâinile la gât, unde îl sufoca un laţ nevăzut. O vână i se zbătea la tâmplă, înghiţea aerul cu poticneli, învineţindu-se progresiv, apoi el şi oamenii săi s-au prăbuşit pe podea în aceeaşi clipă. O siluetă se ivise în cadrul uşii, ieşind din umbră.
Alix?!
Avea pe ea o salopetă verde, mulată pe trupul de adolescentă. Ultima oară când o văzusem era însărcinată şi în altă lume. S-a aplecat peste un mercenar, atingându-i carotida.
– Mâine, pe vremea asta, va fi ca nou.
Mâine, peste o săptămână, niciodată, îmi era totuna. I-am arătat capsula criogenică, pe cel dinăuntru.
– Este… tatăl tău.
Să condensez un coşmar de două secole într-un cuvânt, într-o clipă? Din fericire, nu a fost nevoie.
– Ştiu. Pentru el sunt aici.
Alix şi-a pus palmele peste pieptul lui Ewan, după care a rămas nemişcată, cu Raven la stânga ei, iar eu la dreapta. Aşa am încremenit, într-un tablou static – nu şi neschimbat. Mânecile bluzei verzi se lungiseră, înveleau degetele lui Alix ca nişte mănuşi. Au migrat spre pieptul lui Ewan, acoperindu-i torsul, umerii, coborând pe braţe. Ce luasem drept veşmânt era viu?! O creatură care hrănea, oxigena, hidrata, în simbioză cu trupul-gazdă. Sfera roşie strălucea acum, pulsa ca un bulgăre de plasmă, cealaltă devenise de un albastru intens.
– Doarme. E tot ce pot face deocamdată.
Alix rămăsese acoperită doar de pletele lungi şi Raven i-a pus pe umeri jacheta unui mercenar. Lady Godiva întoarsă printre noi a îmbrăcat-o, apoi şi-a tras pe ea nişte pantaloni tot de împrumut; a făcut-o cu neîndemânare, de parcă se dezobişnuise să mai poarte haine.
Timpul este semnătura lumilor, spunea Aidan. Câteodată diferă caracterele, alteori cerneala. Trei ani de exil pentru Calder au fost pentru noi trei decenii. Pe Alix, Lumea Pădurii o înghiţise cu două luni în urmă.
– Cât a trecut… acolo? am întrebat-o.
– Şaisprezece ani.
Fiul i se născuse, trebuia să fie adolescent. Asta explica abdomenul plat, nu şi prezenţa ei providenţială aici, acum. Nici Raven nu credea în întâmplare.
– De unde ai aflat despre Ewan?
– De la Russell Morgan. Mi-a mărturisit singura lui faptă bună într-o confesiune care, credea el, îi va şterge păcatele.
– Morgan s-a întors, s-a încruntat Raven.
– Nu poate. E mort.
– Bine!
Karghanul ieşise din joc, de data asta definitiv. Universul nu avea să îi simtă prea mult lipsa. Noi, nici atât.
– Ai venit prin portal?
N-o vedeam ţinând în braţe vreun Soare negru, ori alt artefact care să semene cu o cheie.
– Am folosit… altă cale. El poate deschide Porţi spre oriunde.
– Fiul tău?
– Niall, încă nu.Vorbeam despre mentorul lui. Kayla îl numeşte Omul-cerb.
Kayla era la curent cu o mulţime de lucruri! Fascinant. Dar aveam nişte întrebări mai urgente:
– Unde sunt Niall şi Deschizătorul de Porţi?
− Omul-cerb a rezolvat… o problemă, apoi s-a întors în Lumea Pădurii. Niall este în drum spre noi.
– Singur?!
Un adolescent care îşi croia drum printr-o bază karghană. Suna nebunesc.
– Nu. Împreună cu Keegan, Calder, Kayla.
Raven a ridicat din sprâncene, exasperată.
– Au evadat şi acum intră iarăşi în viesparul GlobalVortex? Genial plan, Alix! Pot să te îmbrăţişez?
A întins mâinile, iar fiica lui Ewan nu a ezitat vreo clipă, de parcă aştepta gestul de… şaisprezece ani? Au rămas aşa, cu pletele amestecându-se – două nuanţe de roşu, ca un soare la răsărit şi altul la apus. Alix s-a răsucit apoi spre mine şi m-am pomenit strângând-o la piept, cu buzele lipite de urechea ei:
– Înainte să moară, Aidan a aflat că va avea un fiu. Iartă-mă, trebuia să-ţi spun atunci.
Mă simţeam eliberată. Ghiuleaua pe care o târâsem atâta vreme fără să ştiu, se topise. Alix greşise cândva, eu la fel. Dar astăzi îşi răscumpărase o mie de vini, trecute ori viitoare.
– Îl poţi trezi?
Raven mi s-a raliat îndată.
– Încă un puseu de energie l-ar pune pe picioare.
Alix s-a uitat lung la noi, evaluându-ne coeficientul de inteligenţă.
– Nu eu l-am salvat. Nedrosul a făcut-o, când a trecut de la mine la el.
Vorbea despre muşchiul migrator ca de o entitate înzestrată cu raţiune. I-am adus aminte de intrarea ei spectaculoasă.
– Dacă nu tu i-ai adormit pe frumoşii aştia, atunci cine?
– Tot Nedrosul. Emisie de spori narcotici.
Am întins mâinile într-un gest de predare.
– Te cred. Sporii-minune i-am admirat la lucru. Ce poţi face tu?
– Nimic.
Inhibitorul lui Skylar… Alix îl înghiţise odată cu prima gură de oxigen luată în clădirea Global Vortex. Un aer „condiţionat“ să ne suprime talentele, aducându-ne la o iritantă stare de vulnerabilitate. Şi totuşi, pentru o perioadă măcar, fusese altfel. Raven izbutise să mă trimită în realitatea lui Ewan, iar eu îi dădusem codul împachetat într-un vis. Ori încăperea aceasta primea aer din altă parte, ori…
„Alix!“, am încercat. „Raven!“
Nu m-au auzit, nici una. Aerul condimentat cu ingrediente karghane ne umplea plămânii, făcându-şi datoria.
– Câmpul magnetic! m-a lovit o revelaţie târzie.
Bariera energetică neutraliza inhibitorul lui Skylar. O calitate de care ne folosisem fără să ştim, ca să-i găsim întrerupătorul. Şi aşa ne-am pomenit de unde plecasem. Ironic, nu? Parcurgând etapele unui raţionament identic, Raven a ajuns la linia de sosire cu o soluţie care să ne scoată din impas.
– Lărgim câmpul şi îl repornim cu noi înăuntru. O să fie mai slab, dar…
– Va fi de-ajuns.
Am spus-o cu mai multă convingere decât simţeam. Beneficiile gândirii pozitive… Teoretic, câmpul lui Morgan avea să ne protejeze de vizitatori nedoriţi. Practic, în timp ce Raven programa consola, eu şi Alix am adunat arme, încărcătoare – pentru orice eventualitate.
Nu ştiam ce voi simţi la activarea barierei energetice: furnicături, ameţeală, frisoane? Într-o clipă voi fi în cădere liberă spre centrul pământului, pentru ca în următoarea să devin un fulg din aripa unei păsări în zbor? Senzaţiile dintr-o centrifugă nu erau decât vârful icebergului; pe unele cu adevărat neplăcute le încercasem silită de împrejurări, despre altele doar auzisem şi preferam să las lucrurile aşa.
„Ce te omoară întâi pe scaunul electric? Volţii sau suspansul?“
Raven! Şi Alix îi auzise gândul, fiindcă i-a răspuns, tot fără glas:
„Mustrările de conştiinţă.“
„Te gândeşti la Russell? Poate ai fost cam aspră cu el“, m-am alăturat conversaţiei tăcute.
Karghanul ne făcuse cadou o minunăţie de câmp. Extrăsese din noi măseaua găunoasă a neputinţei, fără anestezie şi fără dureri. Eu şi Raven redevenisem noi înşine, iar Alix mai mult de-atât. Fiica lui Ewan strălucea – la propriu. Aura îi căpătase o tentă verde-aurie, cu irizaţii violete. Ce mâncase în Lumea Pădurii?
Şi-a plecat genele cu modestie.
– Nu vrei să ştii.
Când şi-a pus palmele pe fruntea lui Ewan, ceaţa translucidă a început să treacă asupra lui, scăldându-l într-o maree de lumină. Energia aceea… Nedrosul o sugea ca un burete, până ce trupul-gazdă a devenit un licurici cu formă umană; o clipă, o sută. Apoi aura donatoarei a prins să se subţieze, să pălească.
– Ajunge!
Raven a apucat-o pe Alix de încheieturi, îndepărtându-i mâinile – încet, blând, ferm. Răsuflarea lui Ewan se iuţise, sub pleoape globii se mişcau şi o vibraţie i-a străbătut trupul; Ewan se întorcea la viaţă, la noi, la mine. Poate nu era sfârşitul războiului, dar bătălia asta o câştigasem. Fratele lui Raven îşi va lua locul printre Cei Vechi, şi-atunci…
Podeaua s-a zguduit violent, laolaltă cu întreaga clădire. M-am pomenit în genunchi, confuză, năucită. Cutremur, explozie? Geamurile plesniseră, împroşcând cu cioburi domul invizibil al lui Morgan.
Am schimbat o privire cu Alix: nici ea nu înţelegea ce se întâmplă. Apucasem să ne ridicăm, când Global Vortex s-a zdruncinat iarăşi, din temelii.