10. NEMURITORII
KAYLA
− Parteneriat, transparenţă, echitate, trei piloni pe care vizionarul Russell Morgan şi-a fondat compania. Iar la Global Vortex vor continua să primeze interesele tuturor şi ale fiecăruia dintre acţionari!
O pauză ce promitea mai mult decât cuvintele, apoi Niall a coborât de pe podium în tunetul aplauzelor. Entuziasmul sincer, spontan, îmi amintea de serile de la Fantasia.
Discurs mobilizator, dans exotic? Diferenţă de abordare. Până la urmă conta rezultatul: asistenţa era cucerită. O jonglerie cu muzică şi mişcări, alta cu vorbe. Niall fusese elocvent, carismatic – convinsese publicul fără să îşi dea osteneală. Acum ar fi făcut toţi tumbe pentru un cub de zahăr mâncat din palma noului lor stăpân. Asta mi-a adus aminte de herghelia surghiunită pe Insula Sable. La fel ca poneii de acolo, acţionarii nu vedeau de ce să muşte mâna care îi hrănea.
La Global Vortex nu se schimbase nimic în afara unui nume. Profiturile aveau să crească iarăşi spre satisfacţia generală, iar spectrul falimentului se scofâlcise ca un cap mumificat de pigmeu din colecţia unui explorator al Africii Negre.
Staţi liniştiţi, banii vor curge mai departe în buzunarele voastre, era exact ce voiau să audă. Până şi scepticii, cârcotaşii care până ieri îşi trâmbiţau nemulţumirea cu glas tare, amuţiseră, aplaudau. Ce dacă noul preşedinte era abia ieşit din adolescenţă, un Bruce Wayne din Dartmouth? Fiecare dintre participanţii la dineu râvnea o felie cât mai groasă de tort. Nu le păsa cine îl tăia – ei veniseră cu farfuriile pregătite!
Lângă mine, Alix arunca în sală priviri vigilente, de leoaică veghiindu-şi puiul. Dar în afara celor trei karghani din Consiliul Director cu care avusesem deja neplăcerea să facem cunoştinţă, restul acţionarilor erau Homo sapiens pur sânge, de la bombeul pantofilor Gregorio Rizo până în vârful unghiilor cu manichiură cioc-de-vultur, gata să înhaţe orice li se oferea, pe principiul apucă şi fugi. Toţi îşi lăsaseră acasă conştiinţa ori scrupulele – un lest ce le-ar fi îngreunat ascensiunea pe Everestul ierarhiei sociale. Niall îşi rostise discursul de investitură în faţa aristocraţiei financiare a Canadei, cinci sute de snobi care îşi afişau luxul ostentativ, ca pe un ecuson purtat la vedere.
Sincer, nici noi nu făceam notă discordantă. Niall schimbase costumul de Robin Hood cu unul Hugo Boss, Raven purta o rochie Emporio Armani, Alix un deux-pieces Prada. Până şi Calder se îmbrăcase potrivit ocaziei, cu pantaloni, cămaşă şi sacou Tagliatore.
În timp ce Raven şi Calder îl flancau pe preşedintele Global Vortex, atenţi să nu îl lase să se înece la prima lui baie de popularitate, eu şi Alix ne-am dus să socializăm cu karghanii, înarmate cu câte un pahar de şampanie.
Când ne-au văzut venind, Shaan Singh şi Yegor Komorov şi-au întrerupt conversaţia – ori măcar au închis sonorul – iar Aisha Najjar a scos un zâmbet de la naftalină, de parcă încerca să resusciteze o molie strivită.
− Memorabil discurs! Am recunoscut accente din retorica lui Russell. Mă înşel cumva?
Voce joasă, accent anglo-saxon, aristocratic. Aisha era opusul Daenei: elegantă, cultă, rafinată. Cu două secole în urmă ar fi putut trece drept o fiică de maharajah adoptată de Imperiul Britanic. O frumuseţe orientală, cu ten măsliniu şi plete negre ca aripile unui corb pescuit din smoală – doar că nu părul era partea ei cea mai întunecată.
Nu ţineam să îi salvez sufletul, dacă avea vreunul; m-am mulţumit să îi risipesc îndoiala.
− Într-adevăr, Morgan a fost mentorul lui Niall.
− Unul dintre ei, a precizat Alix cu un aer de regină-mamă.
Ţinea la rigoarea istorică?! O clipă mai târziu am înţeles de ce o făcuse. Karghanii puteau să ştie deja; iar cuvântul de ordine era transparenţă, nu? Până nu aflam cât şi ce le dezvăluise Skylar, ar fi fost prudent să le spunem adevărul. Nu chiar pe tot, însă destul cât să pară credibil.
Din fericire, Aisha nu a insistat asupra subiectului. Avea o altă prioritate:
− Când se întoarce Russell?
Niciodată. Şi, cu puţin noroc, scăpăm şi de Skylar. În loc să îi spun asta am ridicat din umeri, cu inocentă nepăsare.
− N-am idee. Ştii ceva, Alix?
„Aisha i-a fost amantă.“
În timp ce îmi comunica, în particular, noutatea, Alix s-a uitat în ochii karghanei fără să clipească.
− Morgan nu îmi făcea confidenţe.
De fapt, îi făcuse; şi încă de genul unora care propulsau relaţia lor la un alt nivel!
„Dacă vorbeam în pat, Kayla? Russell a fost un gentleman. Şi-apoi, nu e treaba ta!“
Mi-am înăbuşit curiozitatea, mulţumindu-mă cu ce aflasem de la Niall: surprinzător de multe despre membrii Consiliului Director. Deşi afişau un front comun, între ei exista o stare conflictuală latentă, un fitil care arsese mocnit – decenii, secole? – pentru ca în ultimele luni să ameninţe să explodeze.
Dacă Yegor Komorov urcase cu arme şi bagaje în barca lui Skylar, Shaan şi Aisha rămâneau nişte nostalgici – sau doar oportunişti. Amândoi aveau motive să îl regrete pe Russell Morgan şi erau convinşi că ex-preşedintele Global Vortex se va întoarce la ei, adus de valul gloriei trecute. Se obişnuiseră cu absenţele lui misterioase, mai lungi sau mai scurte. De fiecare dată însă, liderul lor revenea la fel de neaşteptat şi fără vreo explicaţie, ca după o pauză de prânz. Mâine ori peste un an, Morgan avea să intre cu paşi mari în biroul său şi îl va lua de urechi pe Niall, săltându-l din fotoliul prezidenţial şi dându-l de-a dura pe scări în jos.
− De data asta nu cred că…
„Să nu zdrobim iluziile karghanilor.“
Alix, miloasă ca-ntotdeauna, mi-a retezat avântul de sinceritate.
− Morgan nu va reveni prea curând. Iar Niall este succesorul ales de el şi de Skylar.
− Puştiul se descurcă, deocamdată, a intervenit Shaan, condescendent.
Niall: fiul unui atlant şi al unei viracocha, intruit de un karghan, adoptat de un Zeu al Pădurii. De ce-ar avea probleme cu unii ca voi?
Mi-am ţinut gândul pentru mine, deşi trăgea de lesă ca un câine de vânătoare la vederea mistreţilor.
− Şi celălalt mentor? Omul-cerb?
Yegor: cum de aflase?! Întâi, mi-a stat inima. Am aşteptat să-mi recapăt pulsul, începând un slalom printre posibilităţi. Ori Skylar văzuse înfruntarea dintre Omul-cerb şi Bestia-alpha pe camerele video ce creşteau ca ciupercile la Willow, ori dăduse peste secvenţă printre amintirile lui Jack Stone, înainte să îi scurt-circuiteze memoria. Şi, mai important chiar: împărtăşise revelaţia cu ceilalţi karghani? Sau plantase doar o nadă, trimiţându-i să pescuiască în ape tulburi? Iar noi urma să înghiţim momeala cu undiţă cu tot!
„Prea multă sinceritate dăunează sănătăţii“, mi-a suflat Alix. Apoi le-a răspuns karghanilor cu bunăvoinţă şi candoare:
− Te referi la şamanul athabaskan din tribul Dogrib? Uneori poţi învăţa multe, chiar şi de la oameni.
Am trecut cu vederea remarca rasistă, ocupată să scrutez chipurile celor trei: nici o reacţie. Fie karghanii o crezuseră, fie se prefăceau impecabil. Nu mă hotăram cui să îi dau Oscarul, lor sau lui Alix?
− N-o văd pe Lady Argyll…
Yegor, care sărea de la un subiect la altul ca o capră de munte hăituită de o avalanşă, şi-a rotit, semnificativ, privirea prin sală.
− Trebuie să sosească dintr-o clipă-n alta, am minţit cu seninătate.
Începea să îmi intre în reflex… De fapt, Lorena era în Elysium, cu Ewan, încercând să îl debarce din existenţă pe dragul de Skylar. Dar, dacă tartorul karghanilor nu îi informase, de ce să o fac eu?
Atunci am simţit ceva, ca o lovitură de berbece în poarta minţii. Yegor încerca să mă scaneze? Credea că, fiind pe jumătate umană, eram vulnerabilă? N-ar fi fost nici primul, nici ultimul care cădea în ispită.
Scanează asta!
Valul seismic cerebral l-a luat prin surprindere. A tresărit, vărsându-şi jumătate din cupa de şampanie pe revere; păcat de licoarea Armand de Brignac. Gestul nu le-a scăpat celorlalţi karghani, nici lui Alix.
„Cretin retardat!“, am auzit-o pe Aisha.
I-am surâs lui Yegor, urându-i ca migrena să îl ţină câteva ore, apoi am făcut un semn vag, de ne-mai-vedem şi am lăsat-o pe mama noului preşedinte Global Vortex să se ocupe în continuare de relaţiile diplomatice cu karghanii.
Îl zărisem pe Keegan în uşă. Întârziase şi era, ca de obicei, în blugi şi scurtă de piele – uşor de reperat printre atâtea costume, fracuri şi smokinguri. Într-un elan de mimetism social, îmbrăcasem o rochie Dolce e Gabbana, aleasă la insistenţele lui Alix, deşi verdele nu era deloc culoarea mea. Abominaţia vestimentară mi se mula pe trup de la gât până la glezne, strivindu-mă ca un piton care mă înghiţise şi acum mă digera. În plus, trebuia să fac paşi mărunţi, de gheişă, nu foarte comod, nici eficient dacă te grăbeai undeva.
Keegan nu se împiedica în amănunte. Mă reperase repede şi, ajuns în faţa mea, m-a apucat de mână şi m-a tras după el printre grupurile ce croşetau o plasă de bârfe, ca nişte păianjeni-ţesători.
Afară, am străbătut terasa unde întunericul şi reflexia candelabrelor îşi disputau încă teritoriul, oprindu-ne lângă balustradă: deasupra, un cer lipsit de stele, dedesubt, luminile oraşului, albe şi roşii, meduze fosforescente invadând adâncul unui ocean de beznă.
Keegan tăcea – în vorbe, în gânduri – iar liniştea îndesea împrejurul nostru ziduri de gheaţă.
− Lorena, am izbutit să rostesc.
Într-o noapte ca asta, sub un cer la fel de negru, Lorena privise neputincioasă cum Aidan se prăbuşea din tării, sfârtecat de ghearele dragonului Daena. Lorena, care plecase în drumeţie prin jungla venezueleană cu Skylar, fratele neconsolat şi dornic de răzbunare al aceleiaşi Daena.
Iar noi am lăsat-o.
Keegan mă fixa cu o calmă determinare:
− A fost decizia ei, Kayla.
Aşa cum hotărâse să rupă orice contact mental cu Cei Vechi până când… se termina, într-un fel sau altul. Keegan nu era deloc genul care să îşi calce promisiunea. Şi-atunci?
− Înainte să vin aici, am primit un mesaj. Fără imagini, doar cuvinte.
Lorena luase legătura cu unul dintre noi. N-ar fi făcut-o dacă nu se întâmpla ceva foarte rău.
− Ce…
Îmi simţeam gâtul uscat, prăfuit, ca o fântână secată.
− Spune-i Kaylei.
− Atât?
A dat din cap şi, da, era de-ajuns, deşi refuzam să cred, să accept. Lorena îşi lua rămas bun? Mesajul avea ceva ultimativ, ca ciocănitul unor piroane într-un capac de sicriu.
Abia când Keegan s-a răsucit, îndepărtându-se – fără să îmi spună ce deja ştiam – am înţeles că le datoram un răspuns: lui, Lorenei. Mi-am auzit glasul, ajungându-l din urmă, înfăşurând umerii bărbatului viracocha ca o mantie:
− Şi eu te iubesc, Keegan.
=Va urma=
