Capitolul anterior poate fi citit online: Elysium (XVI).
9.
CAPĂTUL CURCUBEULUI
KAYLA
Keira Blackmoon: un nume săpat pe o lespede, cu literele înnegrite de ploi şi pe jumătate şterse. Trecuseră douăzeci de ani de când o coborâseră pe mama în pământul îngheţat şi încă mă trezeam uneori nopţile simţindu-i atingerea, auzindu-i glasul.
Timpul nu vindecă nimic, doar trece.
Lângă mine, Calder era la fel de tăcut şi nemişcat ca arhanghelii-statui din jur. Însă nu trebuia să îi citesc gândurile ca să ştiu ce simte: regret, vinovăţie. Dacă nu absenta din peisajul terestru, toate pietrele negre de hotar care îmi marcaseră primii ani din viaţă n-ar fi existat: moartea mamei, orfelinatul, spitalul psihiatric. Aş fi fost un copil fericit, o adolescentă fără griji, poate mai credeam şi astăzi în Moş Crăciun. Prostii! Sentimentul culpabilităţii este, de fapt, aroganţă, infatuare. Ar fi putut să îmi schimbe destinul, credea. Doar era unul dintre zei!
Când s-a răsucit, pornind înapoi pe alee, mi-am potrivit paşii după ai lui. Însă nu voiam să-i împart tăcerea.
− Ani la rând l-am urât pe şoferul beat care a ucis-o pe mama. Ce a păţit Ernest Wilberforce n-ar fi fost nimic faţă de ce i-aş fi făcut lui.
În secolele cât împărţise dreptatea în dreapta şi-n stânga, tata învăţase destule despre faptă şi răsplată. După el, proverbialul ochi pentru ochi era în firea lucrurilor.
− Ce te-a făcut să renunţi?
Era nelămurit, vexat. Să fi fost eu aşchia care sărise prea departe de trunchi? Nu l-am lăsat să bântuie prin labirintul incertitudinii.
− La volan putea fi oricine. Omul acela, altul.
Calder a priceput repede:
− Un accident. Ca al meu cu Russell. Mi-a furat trei decenii din viaţă. Ce mare lucru?!
Îi înţelegeam frustrarea, dar trebuia să îl aduc cu picioarele pe pământ.
− Întâi, pentru tine au fost ani, nu decenii. Iar ura era un ingredient necesar pentru a supravieţui acolo. Aici însă…
− Nu zăresc pădurea din cauza copacilor? Iar tu ai văzut-o!
− Prin ochii lui Niall.
Ştia cum murise Russell Morgan. Toţi aflaseră, de la Alix. Şi toţi ar fi făcut la fel în locul ei, chiar şi eu. Karghanul îşi merita soarta. Altceva încercam să spun; nici mie nu-mi devenise foarte clar, era mai mult o intuiţie ce începea să prindă contur.
Calder a risipit-o cu o încruntare:
− Russell, o victimă a împrejurărilor? Vino-ţi în fire, Kayla!
M-am retras, apoi m-am înţepenit pe picioare, apărându-mi nou găsita revelaţie.
− Karghanul trebuia să moară. Dar înainte, şi-a răscumpărat o parte dintre păcate. Fără el, în Alaska…
− Şi ce propui? Să-i facem o statuie? Să o punem în necropola karghană de sub Ressurection, lângă Liam Wallace?
M-am răsucit spre Calder, înfruntându-i privirea.
− Un karghan bun este un karghan mort, da? Aşa s-a spus şi despre indieni.
În loc să se înfurie, tata a devenit sincer interesat.
− Defineşte bun.
− Pentru Niall, Russell Morgan a fost un tată, un Protector.
Iar tot ce se întâmpla acum făcea parte, într-un fel sau altul, din planurile lui pe lungă distanţă. O idee nebunească? Poate. Dar ar fi explicat multe.
− Kayla!
Văzusem şi eu Mercedesul oprit în poarta cimitirului şi am grăbit pasul. În faţa porţii, Lorena şi Keegan vorbeau pe un ton scăzut, în schimb Raven şi Alix strigau una la alta sub privirile dezaprobatoare ale paznicului; îi era frică să nu se trezească locatarii din cripte? Dacă cineva ar fi izbutit vreodată asta, pariam pe Raven. Am auzit-o de departe:
− Acolo cum făceai? Îi atârnai un clopoţel de gât?
Alix păstra o atitudine defensivă.
− Nu a mai făcut asta până acum.
− Există un început pentru toate!
− Nu cunoaşte pe nimeni în Dartmouth. Unde ar putea să se ducă?
Calder s-a uitat de la una la alta, semnificativ.
− L-aţi pierdut pe Niall.
M-a trecut un fior rece, fiindcă asta nu putea să însemne decât un lucru.
− Ştie?
Cea care mi-a răspuns a fost Lorena:
− Normal. Doar e fiul lui Aidan.
Nu puteai să îţi ascunzi gândurile de un scanner ca Niall Caldwell. Mai ales când toţi nu aveam în minte decât gestul inexplicabil al lui Skylar. Să renunţe la Global Vortex? Karghanii nu îţi lăsau cadouri la poartă; decât un Cal Troian.
− Donaţia e autentică. Am verificat la judecătorie, prefectură, notariat.
Raven citise documentul de zece ori, căutând înţelesuri ascunse, apoi se uitase la fiecare antet sau ştampilă cu lupa. Totul părea în ordine. Nu lipsea decât semnătura lui Niall.
Am înghiţit în sec, apoi am rostit dintr-o suflare:
− Plicul, Lorena! Îl ai la tine?
A început să răscolească prin geantă, febril.
− Azi-dimineaţă îl aveam. Am băut o cafea în restaurantul hotelului, cu Alix şi Niall, apoi… Ploua şi am urcat în cameră după umbrelă, iar Alix m-a însoţit. Când ne-am întors, Niall nu se mişcase din loc.
Ce copil cuminte! Toţi îl consideram astfel, chiar dacă…
− Ştie să folosească un pix, nu? am răbufnit, furioasă pe ei, pe mine.
Şi nu avea nevoie de acordul nimănui ca să semneze ceva. Era major – sau aşa scria negru pe alb în certificatul pe care-l purta în buzunar. Şi care-l îndreptăţea la… orice îi pregătise Skylar.
Azi era ziua porţilor deschise la Global Vortex? Atunci nu puteam lipsi de la eveniment! Într-o clipă urcam cu toţii în Mercedes, în cealaltă Keegan înfigea piciorul în acceleraţie, făcând asfaltul să fumege sub cauciucuri. O vreme nu s-a auzit decât motorul turat al maşinii şi, la răstimpuri, ţipătul claxonului, interzis în oraş, ca şi viteza cu care făceam slalom printre celelalte vehicole. Însă gândurile, nerestricţionate, se încrucişau pe deasupra capetelor noastre ca nişte trasoare.
Raven: Cât de naiv poate fi Niall? Mentorul lui cu coarne de cerb nu l-a învăţat nimic? Dar tatăl surogat, karghanul cu inimă de aur?
Lorena: Am scurtat-o de cap pe Daena, fiindcă băgase ghearele adânc în Aidan. Acum, Skylar o să se răzbune pe fiul lui.
Alix: Skylar şi soră-sa erau ca un soare dublu. Când Daena a devenit o gaură neagră, fratele ei…
Calder: Ultima oară când am avut încredere într-un karghan nu s-a sfârşit prea bine.
Keeghan: E o capcană. Niall a văzut asta în minţile noastre. Ştie tot ce ştim. Şi atunci?
Poate că a aflat nişte lucruri în plus, a fost concluzia mea.
N-am apucat să o armonizez cu simfonia pentru paranoia şi orchestră, unde fiecare avea o linie melodică distinctă, dar în aceeaşi tonalitate sumbră, plină de predicţii negativiste.
În faţa sediului central Global Vortex, Keegan a răsucit volanul şi maşina a urcat pe trotuar, printre pietonii care se trăgeau la o parte, panicaţi. O clipă am crezut că vom intra prin uşile de sticlă, verificând cât de incasabile erau, însă Mercedesul a oprit înainte să calce cu cauciucul din stânga-faţă pe bombeurile portarului.
În hol, Lorena ne-a condus spre scările rulante, ca una familiarizată cu locul.
− Liftul începe de la etajul doi, a spus.
Cum altfel?! Ştiam cum decursese vizita de anul trecut la Global Vortex, când ea şi Lordul Wallace dăduseră buzna în biroul lui Russell Morgan. Între timp, conducerea se schimbase de la el la Skylar, iar acum la Niall.
Noi, tot neinvitaţi soseam; însă nimeni nu a încercat să ne oprească. De la lift până la sala de protocol, toate uşile s-au deschis înaintea noastră, iar secretara avea zâmbetul destinat oaspeţilor speciali.
− Domnul Caldwell se află într-o videoconferinţă. Vă roagă să…
Evident, am ignorat sugestia şi ne-am dus drept în sala unde fiul lui Aidan se juca de-a preşedintele Global Vortex.
Niall ne auzise intrând, dar nu s-a clintit – ne prevenea să nu ne facem simţită prezenţa? Am rămas nemişcaţi, în tăcere şi semiobscuritate, în vreme ce îşi continua conversaţia cu doi bărbaţi şi o femeie ale căror imagini apăreau pe peretele din faţă. Consiliul Director, am presupus. Cum de nu aflasem de ei până acum?
− Skylar nu hotărăşte singur politica companiei!
Cel care vorbise avea chipul ars de soare; ori poate, era în pragul apoplexiei.
− Cu şaizeci la sută din acţiuni, votul său contează. Îl vom lua în considerare, a intervenit femeia brunetă, cu ten măsliniu şi accent hispanic.
− Votul meu, le-a amintit fiul lui Alix, în caz că uitaseră.
− Ştim cine eşti, Niall Caldwell!
Al treilea membru al Consiliului Director avea origine indiană ori pakistaneză. Se aplecase mult în faţă, de parcă voia să iasă din ecran şi să-i aplice o corecţie adolescentului impertinent cu care se pomeniseră parteneri peste noapte.
Avea vreunul o cât de vagă idee pe cine alesese Skylar drept succesor? Cel mai probabil, nu. Pescuiau printre posibilităţi, aruncând o nadă, alta. Niall Caldwell rămânea un nume pe o carte de identitate; fără trecut, rude, prieteni, anturaj. Nu era de pe-aci.
− Cunoaşterea și încrederea sunt cărămizile din care se clădeşte o colaborare, a rostit Niall, pledându-şi cauza.
Raven – care era avocată, nu? – ne-a lămurit cum stăteau lucrurile:
„Deşi acţionar majoritar, noul preşedintele are nevoie de votul de încredere al Consiliului Director. E procedura standard în companiile umane… şi la Global Vortex. Interesant.“
„Bine. Asta ne rezolvă problema”, a comentat Keegan.
Nici noi, nici cei trei acţionari principali nu îl voiam pe Niall în fotoliul de preşedinte – deşi din motive diferite. Femeia nu s-a ferit să o declare pe faţă.
− De ce v-am da sprijinul nostru, domnule Caldwell?
Niall a ridicat o mână în sus, ca la şcoală, răsfirând în aer trei degete:
− Dara As-Suwayda, Iskander, Andhra Pradesh. Niște operaţiuni despre care acţionarii companiei ar fi cu siguranţă curioşi să afle mai multe. Iar cuvântul de ordine la Global Vortex este, aşa cum ştiţi, transparenţă.
Ce legătură avea un oraş din Siria cu o rachetă balistică rusească şi un stat din sud-estul Indiei? Nici una la care mă puteam gândi. Însă în mintea fiecăruia dintre membrii Consiliului Director păreau să răsune dangătele unui Big Ben.
Tăceau de prea multă vreme şi, privindu-le chipurile împietrite am avut o revelaţie cam târzie: cei trei era karghani. Se consultau mental! Până la urmă au ajuns la un consens, fiindcă femeia s-a uitat în ochii lui Niall, silindu-şi vorbele să treacă printre buzele strânse.
− Aveţi spijinul nostru necondiţionat, domnule Caldwell.
Cu asta, ecranele au devenit opace, iar noi l-am luat pe fiul lui Alix la întrebări. Întâi, Lorena:
− Cine sunt?
− Ygor Komorov, Aisha Najjar şi Shaan Singh. Ei şi Russell se ştiu din vremuri… nu chiar biblice, dar… medievale. Skylar şi Daena au apărut mult mai târziu.
− Morgan ți-a spus despre fiecare… am început, invitându-l să îşi continue confesiunea.
− … lucruri pe care Skylar nu le bănuieşte măcar. Nici ei nu au habar unii despre ce învârt ceilalţi. Nu ştie stânga ce face dreapta, este un vechi proverb karghan.
Şi aşa am aflat secretele zeilor întunecaţi ai Global Vortex: Yegor Komorov avea un siloz de rachete nucleare Iskander, undeva în Siberia, Shaan Singh controla cele mai mari zăcăminte de uraniu din lume, la Andhra Pradesh, iar Aisha Najjar avea o armată de jihadişti, cu tabere risipite prin deşert şi comandamentul la Dara As-Suwayda.
Nici nu ştiu ce mă enerva mai mult: gândul că Niall acceptase propunerea lui Skylar, punându-ne în faţa unui fapt împlinit, sau ideea că Morgan îl pregătise pentru asta încă din Lumea Pădurii. Planurile lui Russell erau cu bătaie lungă. Oare cât însemna asta?
Calder l-a întrebat altceva:
− Ce aşteaptă Skylar de la tine?
Karghanii nu dădeau nimic pe degeaba. Încheiau tranzacţii, pacte mefistofelice; niciodată în pierdere, totdeauna cu un scop ascuns, o motivaţie secundară. Niall nu părea străin de conceptul manipulării. Îl acceptase, fiindcă era o autostradă cu destule benzi.
− De la mine, nimic. Vrea să vorbească cu Ewan. Între patru ochi.
