LORENA
Am deschis ochii, clipind nedumerită: tavanul din scânduri albe, lăcuite, era prea jos şi… se clătina? Mirosul de cafea şi croissante calde, venind dinspre tava de pe noptieră se amesteca cu izul sărat al brizei. Mă aflam într-o cabină de sub puntea unui yacht, în largul oceanului.
Întinsă pe spate, ascultam duduitul motoarelor diesel, plesnetul valurilor izbindu-se de bordaj şi un alt sunet, apropiat: cel al unei răsuflări egale, profunde. M-am săltat în coate, răsucindu-mă dintr-o zvâcnire.
Aidan dormea cu un obraz înfundat în pernă, cu pletele răsfirate în jurul creştetului ca un nimb. Pătura îl dezgolea până la mijloc şi m-am uitat la pielea bronzată, arămie, la pieptul pe care ultima oară îl văzusem sfârtecat de ghearele Daenei.
Aidan era întreg, nevătămat şi… cu mine? O clipă, una singură, am fost fericită, cu o intensitate dintr-aceea care aprinde sori sau măcar o auroră boreală. Am fost gata să îi rostesc numele, să îl trezesc, să mă cufund în ochii lui albaştri şi să-i spun… Dar n-am putut. Am rămas nemişcată pe cearşafurile de un alb la fel de fals ca iluziile mele.
Ce era în neregulă cu tabloul ăsta? Nimic, totul. Pentru început, Aidan murise. Ştiam unde, ştiam cum. Şi, mai ales, îmi aminteam cât mă duruse. Oricine ar fi fost cel de lângă mine, nu era Aidan Caldwell.
M-am dat jos din pat, lipăind prin cabină cu tălpile goale. Nici în rest n-aveam nimic pe mine şi am îmbrăcat din mers un halat, în timp ce urcam scările spre punte.
Toate mările şi oceanele lumii seamănă între ele: apă şi cer, îngemănate pe linia incertă a orizontului. Atlantic, Pacific, Mediterana? Yachtul însă îl ştiam bine, fără să trebuiască să văd numele scris pe bord: Orca. Aşa cum l-am recunoscut pe bărbatul din cabina de sticlă a căpitanului, cu şapca trasă pe ochi, o mână pe binoclu, cealaltă pe timonă. O pipă între dinţi ar fi întregit imaginea unui bătrân lup de mare. Aşa, rămânea doar un highlander exilat din munţi, care îşi uitase acasă kiltul şi spada Beowulf.
− Eşti mort, i-am amintit.
Nu m-a contrazis, nici nu m-a aprobat. Dar era unul dintre ei, fost virachoca, ex-rezident în Elysium. O entitate decantată, rafinată, trecută prin alambicul transcenderii. Uram cuvântul ăsta! Cine naiba îl inventase?
− Oamenii, m-a lămurit plin de bunăvoinţă. Se pricep la învârtit pe degete lucruri de care n-au habar. Teoretic, le ştiu pe toate, iar ce n-au văzut îşi pot imagina. Practic… Ca să ajungi undeva, oriunde, îţi trebuie un punct de referinţă. O bornă care să te ancoreze de una dintre realităţi, de fundaţiile universului. Te plictisesc? Destul cu teoriile existenţiale! Bucură-te de ce vezi în jur: soare, ocean, prieteni vechi, cunoştiinţe noi.
Mi-a zâmbit, încurajator. Liam nu ar fi făcut asta, nici nu vorbea atât de mult.
− Eşti unul dintre plecaţi.
Sunase peiorativ, exact cum voiam să fie. Căpitanul Wallace era însă într-o dispoziţie tolerantă.
− Unul, toţi, diferenţă de nuanţă. Aici ni s-au amestecat personalităţile. Iar amintirile le-am împărţit, frăţeşte, după prima sută de ani.
− Generos, lăudabil, nu şi lucrativ. Când nu mai ai nimic al tău, îţi pierzi busola. Şi-atunci, ce îţi rămâne?
− Eternitatea. Ca să cauţi, să găseşti ce contează, să înţelegi ce vrei cu adevărat.
Liam, căpitan de vas, se dovedea o comoară de înţelepciune; în privinţa asta nu diferea de modelul original. O satisfacţie pe care am hotărât să i-o refuz.
− Eşti doar o copie palidă a Lordului Wallace. Scuze, voiam să spun jalnică.
Bunicul Kaylei era acum statuie în necropola de sub cimitirul Ressurection. Şi înţelegerea m-a lovit în creştet ca o bâtă de baseball: procesul prin care karghanii mineralizau trupurile morţilor era tot o treaptă spre…
− Nemurire. Nu-i ăsta visul suprem, dorinţa secretă a tuturor? Toţi vor viaţă veşnică: oamenii, Cei Vechi, karghanii. Unii trăiesc mai mult, alţii mai puţin, dar ce contează un mileniu, două, în comparaţie cu vârsta universului? Să fii acum şi-ntotdeauna, să vezi, să ştii totul.
I-am aruncat o privire estimativ-depreciativă.
− Sigur nu eşti Lordul Wallace! Vorbeşti ca un comis-voiajor. Ce vinzi? Şi ce vrei în schimb?
Nu m-aş fi mirat să scoată un contract, asemeni lui Mefisto. În loc de asta şi-a încrucişat braţele, lăsând cârma să se învârtă singură.
− Nu-ţi cer nimic. Consideră-te câştigătoare la loteria lumilor.
O existenţă perpetuă, în care îmi pierdeam individualitatea, devenind o albinuţă anonimă în stupul eternităţii?
− Nu, mulţumesc. Prefer să fiu eu însămi, indiferent cât doare câteodată.
M-a privit cu reproşul din ochii unui cerb rănit mortal de săgeata vânătorului.
− Pe vremuri aveai încredere în mine, Lorena.
− Nu eşti Liam! am răbufnit, exasperată.
− Întreab-o pe Kayla dacă i-a plăcut ceaiul la Aberdeen. Ai putea, dacă te-ai întoarce. Aşa, trebuie să mă crezi pe cuvânt!
Tonul paternalist a făcut să mi se urce pulsul.
− Unde e Ewan?
A căzut pe gânduri, căpătând o expresie contrariată.
− N-ar trebui să-ţi aminteşti. Interesant, fascinant chiar… Nu crezi, Aidan?
Bărbatul lângă care mă trezisem apăruse pe punte într-o ţinută estivală: pantaloni albi, tricou marinăresc, o şapcă cu cozorocul întors spre ceafă. Aidan Caldwell n-ar fi purtat niciodată asemenea aberaţii vestimentare. Sosia lui considera însă că nota de originalitate îl face irezistibil.
L-am complimentat cum am putut mai bine:
− Azi mă întâlnesc doar cu morţi.
M-a privit îngăduitor, ca pe un copil retardat.
− Nu există moarte, ci un Prag peste care trecem cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Noi ne-am ales singuri momentul.
I-am cântat în strună, pe o altă melodie.
− Da, ştiu! Praguri, porţi, tuneluri. Universul e un măr viermănos care putrezeşte pe zi ce trece, iar noi tot mai muşcăm din el cu poftă.
Puteam să bat câmpii, să tai firul filosofic în patru; poate îi enervam şi mă lăsau în pace. În loc să se supere, Aidan părea îndurerat de atâta obtuzitate şi îngustime de vederi. Ce să-i faci, perspectiva terestră!
− Eşti nedreaptă, Lorena. Am venit de foarte departe pentru tine.
Aveam chef să-l pocnesc. Acum chiar semăna cu Aidan, versiunea Casanova din perioada Yvonne. Narcisist, egocentrist, convins că pământul trebuia să-i fie recunoscător pentru că îl lăsa să îi poarte umbra.
Mi-am exprimat scepticismul:
− Pentru mine?! Pe Alix ai uitat-o? Nu vrei să afli dacă ţi s-a născut fiul?
A clătinat din cap, dezamăgit, de parcă devenisem o cauză pierdută.
− Ştiu deja totul. Ce-a fost, ce va fi. Am văzut naşterea unei nebuloase. Dintre spiralele ei de lumină, misiunea de Protector pe o planetă insignifiantă se vede aşa cum este: inutilă.
− Venind de la o carcasă nemuritoare şi goală pe dinăuntru, sună a compliment, l-am asigurat.
Chiar, ce le păsa plecaţilor ce se întâmplă cu noi, cei rămaşi în urmă? Universul întreg le devenise teren de joacă, de golf, de vânătoare. Ce mai contau destinele câtorva miliarde de furnici mişunând pe muşuroiul terestru? De ce s-ar uita la noi, fie şi prin lupa unui dispreţ infinit?
Fiindcă… se plictiseau.
Ghinionul demiurgilor rataţi: ajung să fie înghiţiţi de propria creaţie. Viracochas revendicaseră eternitatea, doar ca să se pomenească într-o temniţă cu pereţii din oglinzi; oriunde se răsuceau, dădeau de aceleaşi imagini, reflectate la nesfârşit. Un univers în care poţi face absolut orice devine o buclă de histerezis. Nimic nu te mai surprinde, totul se repetă.
Când crease o lume virtuală în care să evadeze din temniţa somnului, Ewan nu făcuse decât să schimbe o închisoare cu alta. La fel păţiseră cei din Elysium. Deveniseră atotputernici, nu şi imuni la sindromul Madame Bovary proiectat la scară cosmică. Nimic nou printre stele!
Eu, Ewan şi Skylar eram un divertisment binevenit. Trei gheme pe care nişte mâţe nemuritoare şi le azvârleau una alteia, le prindeau din zbor, mai băgau câte o gheară ca să le deşire. Mă săturasem să fiu aruncată de la Liam la Aidan, două avataruri rebutate. Ewan ar fi creat unele mai realiste din amintirile mele.
− Voi aţi ales transcenderea. Bucuraţi-vă de ea împreună cu aspirantul-voluntar Skylar. Eu şi Ewan avem alte planuri.
Şocaţi de atâta ingratitudine, Aidan şi Liam mi-au răspuns într-un glas:
− Pe el l-ai întrebat?
Dinspre proră am auzit glasuri, râsete. Înainte – aş fi putut jura! – nu văzusem decât şezlonguri goale. Acum, într-unul stătea o femeie pe care am recunoscut-o dintr-o privire, deşi nu arăta ca în fotografia de la Hotelul Commodore. Freja avea un costum de baie galben-oliv din colecţia de vară Grădina Edenului şi îşi lăsase ochelarii de soare pe măsuţă, lângă paharul cu tequila sunrise. Bărbatul îi povestea ceva amuzant, în timp ce turna gheaţă în al doilea pahar, apoi suc de portocale şi sirop de grenadine picurat cu linguriţa. Purta pantalonii albi deveniţi o uniformă pe Orca şi înlocuise tricoul marinăresc cu un prosop în jurul umerilor.
Ewan şi Freja: vorbind, râzând, sorbindu-se din ochi. Arătau atât de fericiţi împreună, încât am avut tentaţia să mă retrag în vârful picioarelor, să dispar din peisaj. Mă simţeam ca o impuritate pe peliculă, stricând armonia unei fotografii perfecte. Şi false. Un gard vopsit frumos, dincolo de care dinozaurul realităţii îşi rânjea colţii.
Ewan a pus cireaşa în cocktail, iar când a întors capul, a dat cu ochii de mine. Nu mă recunoştea. Eram o intrusă, o prezenţă nedorită care le tulbura intimitatea, momentul lor special. Atunci, la cabană, mă crezuse unul dintre avatarurile trimise de Russell Morgan ca să-l iscodească. Acum, cine îşi închipuia că sunt? O pasageră clandestină cu care te întrebi ce să faci − o debarci în primul port, o arunci peste bord?
În loc să aleagă dintre posibilităţi, a clipit din ochi, complice:
− Aidan te-a ţinut ascunsă în cabină… Lory, nu?
În telenovela absurd-estivală, eu şi Aidan eram al doilea cuplu de pe yachtul îndrăgostiţilor. Ce-mi puteam dori mai mult?!
− Lorena, l-am corectat.
Nu suportam diminutivele; Ewan al meu ar fi ştiut asta.
− Bei ceva, Lorena?
Mi-a făcut semn spre tava cu sticle şi pahare, iar gestul mi-a dat o idee.
− O bere, dacă ai. Rece.
Nu văzusem vreuna în barul improvizat; trebuia să mi-o aducă din frigiderul din bucătărie, lăsându-mă între patru ochi cu cea care se dădea drept Freja. Câteva minute speram să fie de ajuns.
Am aşteptat ca Ewan să dispară sub punte, apoi m-am apropiat de şezlongul unde femeia îşi pusese ochelarii de soare, pregătită să mă ignore.
− Nu eşti soţia lui, i-am spus, ca să clarific lucrurile de la început.
Şi-a înălţat bărbia, privindu-mă cu un aer detaşat, superior.
− Freja a fost trecutul, eu sunt prezentul. Tu cine te crezi… viitorul?
Entitatea era bine informată; fusese femeie, bărbat, vorbeam cu o individualitate sau cu conştiinţa colectivă a celor plecaţi? Sincer, nu-mi păsa. Venisem după Ewan şi nu aveam de gând să mă întorc fără el.
Am încercat să-i explic harpiei că nu tot ce zboară se mănâncă.
− Ewan are o fiică acolo, pe Alix. Iar Niall este…
M-a întrerupt, iritată:
− Nu contează! Sunt nume, şoapte. N-apuci să le rosteşti şi ţi le fură vântul.
− Aşa cum ţi-ai uitat viaţa? Cine eşti?
− Azi sunt Freja. Mâine pot lua chipul tău sau al lui Alix. Pot fi oricine, îi pot da ce nici măcar nu ştie că îşi doreşte.
− Umbre pe tapiseria existenţei. A visat destul. Lasă-l să trăiască!
− Viaţa e durere, luptă, suferinţă.
− Ceea ce dă preţ fiecărei clipe.
− Adică… aşa?
Mi-a azvârlit un cub din frapieră şi l-am prins, într-o mişcare reflexă; în palma mea nu mai părea gheaţă, ci lavă: frigea, ardea, topea carnea până la os. O iluzie, deşi durerea era reală, îmi tăia răsuflarea.
− Lasă-l în pace pe Ewan, am izbutit să rostesc. Nu-l iubeşti, nu cunoşti înţelesul cuvântului.
Entitatea, ea-el-ei, era perfect de acord cu mine; în logica faptului, nu şi în concluzii.
− Freja l-a iubit. Pot încerca şi eu. E o licoare ca nici o alta, căreia cândva i-am simţit gustul. L-am uitat între timp, împreună cu multe altele. Vreau să mi-l amintesc.
Uram genul ăsta de indecizie. Ori vrei să fii demiurg, ori îţi regreţi vulnerabilitatea. Cum suna un refren în vogă prin anii ’60? Tare aş vrea să plec, dar mi-ar place să mai stau! În loc să îi fredonez strofa din aria nehotărârii, am încercat o abordare apelând la sentimente; de parcă le-ar fi avut.
− Dragostea înseamnă compasiune, generozitate, spirit de sacrificiu.
Aici am călcat fără să vreau pe o mină, fiindcă ochii ei verzi m-au sfredelit ca nişte burghie:
− Vrei să mori pentru el, atlanto? De ce nu spui? Se poate aranja.
În clipa următoare m-am clătinat, de parcă mă izbise o ghiulea de fier în piept. Simţeam cum gheare nevăzute îmi zdrobesc coastele, căutând, scormonind. Freja ştia din amintirile mele cum sfârşise Aidan, sfârtecat de dragonul Daena. Îi plăcuse ideea şi voia să îmi simtă inima zbătându-i-se în pumn, să o strivească încetul cu încetul.
− Ajunge, Freja. Lorena e a mea.
Durerea a dispărut şi celălalt Aidan m-a prins în braţe, înainte să mi se înmoaie genunchii.
Freja arăta ca un buldog care nu voia să îşi descleşteze fălcile de pe pradă.
− Dar… îşi aminteşte! a protestat.
Aidan mă mângâia pe cap, mândru de noua lui achiziţie.
− Remarcabil, aşa-i?
Freja n-a apucat să îşi exprime dezaprobarea. Un scârţâit de trepte le-a întrerupt baletul verbal: Ewan se întorcea, dar nu singur.
În urma lui, Skylar şi Daena urcau scara înlănţuiţi, ca nişte gemeni siamezi. Daena purta o rochie-maieu mulată pe trup şi, evident, neagră. Skylar alesese pantaloni şi cămaşă cu mâneci scurte, amândouă de un alb imaculat. Un contrast sugestiv: Yin şi Yang, lumină şi întuneric. În cazul karghanilor, mai potrivit ar fi fost beznă şi umbre, cu toate cele o sută de nuanţe intermediare de gri.
Ewan a desfăcut sticla de bere şi mi-a dat-o, apoi a scos din buzunar un pachet cu cărţi de joc. Daenei i-au lucit ochii; şi-a descolăcit braţul de pe şoldurile lui Skylar şi a bătut din palme, nerăbdătoare.
− Canasta? Pocher? Macao?
Freja a golit măsuţa, Aidan prepara încă un rând de tequila sunrise, Ewan împărţea cărţile cu dexteritatea unui crupier. Nişte zei împătimiţi ai jocului de cărţi! Şi eu, care îmi închipuiam că le văzusem pe toate…
M-am anesteziat cu o înghiţitură de bere; înainte să mai beau, Skylar mi-a smuls sticla din mână, golind-o însetat, fără să o scape din ochi pe soră-sa.
− Nu e Daena, am rostit încet.
Un adevăr inutil. Skylar găsise o sosie perfectă, o copie nu la indigo, ci în culorile realităţii.
− Ştiu.
Răspunsul lui m-a luat pe nepregătite. Era şi el treaz?! Freja ar fi fost de-a dreptul scandalizată.
− Lorena, poţi face ceva pentru mine?
Skylar dăduse greş la scară cosmică. Totuşi, nu părea dispus să depună armele − cel puţin, nu încă. Şi avea un plan, în care îmi oferea cu generozitate rolul de a-l seconda. Eu şi karghanul, aliaţi? Ideea mă tenta la fel de mult ca o coborâre în infern.
− Depinde, m-am eschivat.
Navigam în ape tulburi, între Scila şi Caribda. De o parte, psihopatul Skylar, de cealaltă nemuritorii din Elysium care voiau să le fiu animal de companie. Între două rele, ce să aleg?
Karghanul nu m-a lăsat să bâjbâi prin meandrele incertitudinii.
− Vreau să mă săruţi.
Russell Morgan fusese mai modest, odinioară: se mulţumise cu o îmbrăţişare. În schimbul ei făcusem o tumbă în ocean împreună cu duba în flăcări a Închisorii Halifax, fără să fim arşi de vii sau înecaţi.
Ocean aveam şi acum. Ce urma să explodeze?
Skylar îmi urmărise gândul:
− Totul, Lorena. Mai ai timp să sari, împreună cu Ewan.
− Şi tu?
M-a privit clătinând din cap. N-avea intenţia să se întoarcă; nu lăsase nimic în urmă care să merite osteneala.
− Îmi plătesc datoriile. Întotdeauna, m-a asigurat.
Se sacrifica pentru a-şi ţine cuvântul dat lui Ewan? Generozitate karghană? Aveam dubii serioase în ambele privinţe. Dar prea puţin mă interesau motivele pentru care era dispus să ne scoată din iad. Păstram o singură nedumerire: ştia cu cine se pune?
− Daena n-o să fie geloasă?
− Contez pe asta.
Skylar a zâmbit într-un fel care ar fi putut transforma oceanul într-unul arctic. Poate că, totuşi… Nu l-aş fi sărutat pe Skylar decât dacă venea Sfârşitul Lumii. Şi iată, pentru noi, venise.
Ce aveam de pierdut?
Nimic – nici eu, nici karghanul. M-a tras spre el cu o brutalitate tandră, un gest de luare în stăpânire. Cunoştea paşii tangoului şi m-am lăsat condusă, armonizându-mi trăirile cu ale torţionarului meu, adolescentul cu suflet matusalemic.
Buzele îi erau fierbinţi, mai uscate decât vântul deşertului, iar sărutul semăna cu arsura unei amintiri dintr-un viitor imposibil, cu promisiunea unui vis desprins din ameninţarea unui coşmar.
Depindea de… noi.
Înţelegeam ce voia să facă, ce singur n-ar fi putut. Skylar m-a gustat, m-a sorbit, revărsându-se la rândul său în mine. Şi l-am primit, cu amintiri, frustrări, năzuinţe, unele insuportabil de intense, năucitoare, altele doar neaşteptate. În afara Daenei nu sărutase până astăzi vreo altă femeie. Începeam să pricep încrâncenarea lui împotriva mea, şi-acum, a lor. Îi promiseseră… n-am apucat să aflu ce. Skylar îmi răscolea prin sentimente ca într-un sac în care îşi afundase mâinile până la coate, dând la o parte ce nu îi era de trebuinţă.
Ştiam ce caută: toate clipele fericite, tot ce meritase trăit cu adevărat. Şi i le-am dat, i-am întors sărutul cu aceeaşi ameţitoare dăruire. Eram una, el şi eu, Yin şi Yang, iubire şi ură, amestecate, hrănindu-se una dintr-alta.
Când mi-a dat drumul din îmbrăţişare i-am văzut pe Daena, Aidan şi Freja răsucindu-se spre noi cu o nefirească încetineală. Pe chipurile lor, surprinderea se prefăcea în stupefacţie. După care au încremenit, statui în carne şi oase. Karghanul oprise timpul lor.
Nu şi pe-al nostru.
A izbit sticla de balustrada metalică şi, cu jumătatea zimţuită în mână a pornit spre grupul jucătorilor de pocher. Trei zvâcnete din încheietură au scrijelit văzduh şi trupuri; plecaţii din Elysium au murit în picioare, fără să simtă ori să ştie.
− Liam! i-am amintit, prea târziu.
În cabina timonierului nu mai era nimeni, iar Skylar a scuipat o înjurătură în karghana veche. În replică, timpul şi-a cerut drepturile, reluându-şi curgerea firească. Leşurile, ţinute vertical de miracolul gravitaţiei suspendate, s-au prăbuşit cu o singură bufnitură, cu sângele răbufnind din tăieturile adânci de sub bărbie.
Ewan s-a lăsat în genunchi lângă Freja, încercând să oprească şuvoiul ce îi gâlgâia din carotidă. Disperarea, neputinţa din ochii lui – le cunoşteam, le trăisem. La fel, furia ce îi creştea în piept, împotriva lumii întregi, dar mai ales a mea.
Skylar a scos capul din cabina timonierului.
− Cineva trebuie să ţină cârma pe direcţia bună. Te descurci cu Ewan?
Am ridicat din umeri într-o mişcare vagă, nici da, nici nu. Karghanul mărise viteza Orcii, dieselurile duduiau ca două locomotive, iar Ewan venea spre mine cu paşi mari, gata să…
Preţioasa ta Freja nu e moartă, nici ceilalţi! voiam să-i strig. Skylar scosese din uz nişte învelişuri animate, câştigându-ne un răgaz. Însă n-aveam vreme de explicaţii. Şi-apoi, m-ar fi crezut? Ewan fusese mereu dificil de convins – ştiam din experienţă. Iar eu nu luasem cu mine vreo brăţară care să îi scuture memoria, să îl trezească la…
Realitate. Ne aflam într-o alta decât cea terestră. Zeii viracochas erau poate plictisiţi, indolenţi şi în căutare de senzaţii tari, însă nu le plăcea concurenţa; nu ne-ar fi îngăduit să ne aducem cu noi puterile. Scamatoria ne izbutise numai fiindcă îi luase prin surprindere. Dar aveau să se întoarcă, ei sau alţii, pregătiţi pentru runda doi.
− N-o să fim aici, m-a asigurat Skylar din cabină.
Dacă îmi auzea gândurile, mai avea câţiva aşi prin mânecă. Îmi lăsase şi mie unul?
− Ewan!
S-a oprit, cu ochii dilataţi. S-a uitat la mine, înapoi la Freja care îşi vărsa sângele negru pe scândurile Orcii, iarăşi la mine, contrariat. O Freja vie, una moartă. Haide, Ewan! Nu e chiar atât de greu să alegi.
I-am întins mâinile şi le-a apucat, încleştându-mi degetele. Era şi timpul!
Pe cer apăruse un al doilea soare, ce cobora vertiginos spre ocean. Dedesubt, apele începeau să fiarbă, să se rotească adâncind un sorb uriaş. Nemuritorii se pregăteau să ne steargă de pe suprafaţa mării cu un apocaliptic val tsunami?
Orca nu şi-a schimbat cursul. Skylar ne ducea drept într-acolo, cu toată puterea motoarelor. Iar soarele roşu încetinise, s-a aşezat cuminte în mănuşa lichidă. Mingea de foc şi maelstromul s-au contopit într-o vortex ce se ridica din ocean, o oglindă verticală incandescentă al cărei miez se răcea, pulsa, căpătând culoarea lavei, apoi a zgurii: o gaură neagră, un sfincter cosmic, prin care Skylar avea de gând să treacă.
Spre ce?
Întotdeauna există un dincolo. O infinitate de universuri-posibilităţi, unde Nemuritorii din Elysium n-aveau acces sau jurisdicţie. Însă… Karghanul cu planurile lui, eu cu ale mele. Dacă tot trebuia să părăsim yachtul, părea un moment potrivit; speram să nu-mi tremure glasul când am întrebat:
− Acum?
− Nu încă.
Nu te contrazici cu cineva aflat la timona unui vas care te poartă spre un tunel de beznă, cu marginile rotindu-se ameninţător, tot mai aproape. Dar nici nu voiam ca eu şi Ewan să fim înghiţiţi de viermele galactic, digeraţi o eternitate şi apoi scuipaţi cine ştie unde; nu aşa fusese înţelegerea cu karghanul.
− Sayonara, Lorena!
Glasul lui Skylar a acoperit uruitul motoarelor, zgomotul de pocnitori al scânteilor de electricitate statică ce împodobeau Orca ca pe un brad de Crăciun. Eram chiar lângă orizontul singularităţii, când am simţit cum trăsăturile Frejei mi se jupoaie de pe chip ca o mască.
− Trebuie să sărim!
O strigasem în urechea lui Ewan, sperând să înţeleagă ce îi ceream în cacofonia asurzitoare de sunete, dar mai ales să vrea. S-a răsucit spre mine şi i-am ghicit mişcarea buzelor:
− Împreună…
Apoi ne-am aruncat în gol, spre clocotul maelstromului de dedesubt.
Spusese Freja sau Lorena? Gândul îmi bântuia întunericul de sub pleoape şi am deschis ochii, alungându-l.
Eram în Sala Ascenderii, de unde plecasem. Universul e rotund până la urmă, nu? Lângă mine, Ewan mă privea cu îngrijorare şi reproş:
− Ce cauţi aici, Lorena?
Pe tine.
Mi-am înghiţit vorbele, fiindcă… Nu îşi amintea nimic din aventura cu Nemuritorii. Era convins că se trezise în miez de noapte, singur, ca să mă găsească în sala unde îl lăsasem pe Skylar. Ce să-i spun? Ai fost cu Freja într-o croazieră pe mare. Eu şi karghanul ţi-am stricat a doua lună de miere. Nu mă hotărâsem încă la o minciună care să sune a adevăr, când Skylar ne-a deviat atenţia de la subiect.
Începuse să… strălucească. Probabil, acolo trecea prin intestinele viermelui galactic, încleştat de timona Orcii. Aici, un foc alb îl mistuia pe dinăuntru, într-un proces de combustie spontană. Doar că, în loc să ardă, trupul i se transformase într-o statuie de lavă ce se răcea, fisurându-se, crăpând în grăunţi de jar; devenise o clepsidră umană din care nisipul curgea, se surpa, schimbându-şi culoarea de la chihlimbar la un gri tot mai întunecat. Omul de nisip a prins să se năruie, întâi creştetul, capul, umerii, apoi restul. La sfârşit, nu a rămas decât un muşuroi negru.
M-am aplecat, am atins pulberea aceea, am pus-o pe vârful limbii: avea gust de cenuşă. Dar ce simţeam era sărutul lui, care ne scosese dintre labele Nemuritorilor.
Sper s-o găseşti pe Daena, Skylar. Undeva, cândva.
Ewan rămăsese cu ochii la grămada de praf – curând avea să dispară, să se amestece cu stratul care acoperea podeaua.
− Skylar… ai noştri…
I-am simţit ezitarea din voce; se temea că făcusem o greşeală aducându-l.
− Nu va fi nici un conflict între ei, l-am asigurat.
Ultima oară când l-am văzut, Skylar fugea foarte repede.
Nu i-am spus-o. Într-o zi, va trebui să afle adevărul despre ascendere, Elysium şi alţi demoni. Dar ziua aceea nu era astăzi.
Am lăsat în urmă Sala Papirusurilor şi o vreme am mers în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Străbăteam labirintul de încăperi, săli şi coridoare, apropiindu-ne de tunelul de ieşire.
Ewan s-a uitat la ceas:
− E ziuă acum. Cu puţin noroc, putem trece.
Ideea că, după întâlnirea cu Freja şi prietenii ei m-aş putea împiedica de nişte lilieci, fie ei giganţi, îmi părea de-a dreptul hilară.
− Dacă mă întâlnesc cu vreun darq, el o să regrete, nu eu.
Ewan a râs, înţelegând totul pe dos.
− Sunt încă atâtea de aflat… O să ne întoarcem în Elysium.
M-am silit să zâmbesc:
− Sigur, poate.
Niciodată ar fi prea curând.
Ewan mi-a auzit gândul, înainte să apuc să-l ascund. Nu pricepea de ce doream să pun între mine şi locul acela bariere de spaţiu, timp şi uitare. N-a comentat însă. Ewan ştia când să pună întrebări şi când nu.
Era unul dintre cele un milion de lucruri pe care le iubeam la el.
