1. Lucas. Sandra
Autostrada se întindea înaintea sa. Miliarde de biţi informaționali convertiţi în asfalt negru. O suprafaţă cu o uniformitate deranjantă, necesară pentru a nu încărca inutil sistemul. De o parte şi de alta se întindea câmpia, o monotonie la fel de obsedantă. Dar verde.
În zare, câteva pâlcuri de copaci se desenau neclar, doar pentru variaţie. Sistemul era conceput astfel încât nu ieşeau niciodată din cadru. Efectuau doar o uşoară mişcare de translaţie. Suficient cât să creeze iluzia deplasării.
Singur cerul avea de câştigat de pe urma minimalismului. Culorile se contopeau în tuşe difuze, de parcă un pictor grăbit şi-ar fi plimbat asupra lui penelul înmuiat în prea multă apă.
Lucas îşi coborî pentru o clipă privirea. În contrast evident cu mediul înconjurător, chopperul său îi apărea în toată splendoarea detaliilor. Cadrul cromat strălucea în lumina zilei virtuale. În zona de confluenţă a celor două stiluri diferite de programare se crea un efect de aură, care-i dădea senzaţia de zeu coborât în palida lume a muritorilor.
Ridică din nou privirea la drum şi acceleră. Prin furca ghidonului vedea roata din faţă înghiţind asfaltul tern. Vehiculele depăşite erau la fel de banale precum cadrul, de parcă ar fi fost programate rudimentar. Zâmbi, imaginându-şi cu câtă invidie trebuie că-l priveau posesorii lor pe acest Apolo care trecea ca un fulger printre ei, luminându-le vieţile patetice.
Îşi dădu seama că le apărea la fel de şters precum îi vedea şi el. Reţeaua opera cu rezoluţii minime, lăsând terminalele să-şi epuizeze resursele în încercarea de a reda imagini suprasaturate de pixeli. Astfel, fiecare se vedea programat la cel mai înalt nivel, în timp ce imaginile parvenite din Reţea erau aduse în pachete informaţionale menite să ocupe cât mai puţin spaţiu.
Revelaţia îl dezamăgi. Şi-ar fi dorit ca, în acele maşini, să se afle femei care să se îmbolnăvească de dorinţă pentru el în clipa când l-ar fi văzut trecând ca o divinitate într-un car înflăcărat. Dar cine să se uite după ceea ce părea a fi un hipster într-o caricatură de motocicletă?
Înjură în gând; acceleră şi mai mult. Cel puţin, ştia un loc unde avea să apară în toată splendoarea lui. Un loc pentru care economia de resurse era o blasfemie. Doar că acolo nu se putea plimba călare pe chopper, înfoindu-se ca un sultan în faţa haremului. Acolo trebuia să se bazeze pe şarmul şi inteligenţa sa.
Din fericire, nu ducea lipsă de ele.
Pancarta semnalizatoare apăru aproape din senin pe cer – un alt dezavantaj al programării parcimonioase. Ieşirea urma peste trei mii de metri. Sau – după cum converti procesorul său – peste cinci kilobiţi.
*
Autobuzul rula pe şoseaua suspendată care dădea ocol cartierului industrial. Sau micului orăşel, după cum alegea fiecare să divizeze gigantica zonă metropolitană. Soarele amiezii încingea asfaltul negru, transformându-l într-o plastilină deformată de greutatea vehiculelor care o tranzitau.
Sistemul de aer condiţionat făcea faţă cu greu, încercând să răcorească puţinii călători. Cu fruntea lipită de geamul prăfuit, Sandra urmărea clădirile estompate din fundal. Locul în care se scurseseră treizeci şi trei de ani din viaţa ei, în aceeași casă îmbâcsită din fundătura unde se născuse, alături de familia ai cărei membri păreau că se urăsc. Probabil că mama ei nici nu-i observase plecarea. Era o legumă, victimă a unei tulburări mentale ce se agrava continuu, alimentată de serialele urmărite simultan pe canalele devoratorilor de iluzii. În timp ce în faţa ochilor se amestecau cadre din episoade diferite, în urechi îi murmura o simfonie de coloane sonore. Actorii prindeau viaţă, se stingeau, treceau de la un serial la altul într-o alterare cronică a realităţii, cu care mai avea contact doar prin intermediul mâncării îndesate necontenit în trupul mătăhălos.
Magherniţa lor nu se distingea în aglomeraţia de construcţii. Observă clădirea şcolii. Undeva, în apropiere, se afla clubul în care cânta trupa de old-fashioned-rock a fratelui ei. Un drogat dependent de o muzică imposibilă, zgomotoasă, bună doar să acopere strigătele celor pe care-i strecura pe geam în garajul transformat în studio.
De şcoală nu dorea să-şi amintească. Pentru o fată grasă şi săracă, îmbrăcată în hainele lălâi, pătate şi urât mirositoare ale mamei, perioada aceea lăsase amprente de coşmar. N-avusese prieteni niciodată, iar fostele colege de clasă plecaseră la facultate sau se căsătoriseră în alte cartiere mai răsărite ale zonei metropolitane. Sau abandonaseră studiile şi se umpluseră de plozi alături de cine-ştie-ce neisprăvit care le sucise minţile. Nu păstrase legătura cu niciuna dintre ele.
Îi sări în ochi arhitectura colonială a clădirii bibliotecii, singurul loc unde avusese un sentiment de „acasă”. Bibliotecarul o lăsa să meargă singură în sectorul volumelor. Pe ea și pe Joseph-nebunul, singura persoană pe care o putea considera apropiată – dar asta doar pentru că o tolera în preajma lui fără să facă vreo remarcă sarcastică. Erau doar ei la mesele prăfuite pe care nu se străduia nimeni să le curețe. Se așezau cu spatele unul la celălalt; se ignorau afundându-se în paginile îngălbenite.
Joseph nu mai citea de multă vreme. Lua cărți groase, de preferinţă vechi, se apleca asupra lor cu ochii închiși şi le răsfoia, inspirând adânc mirosul de hârtie uscată. Încerca să îndepărteze amintirea fumului inhalat atunci când dăduse foc casei. Adormise și lovise cu mâna lumânarea la care insista să citească. Fusese trezit de pompieri, dus în curtea unde înghesuise bucăți de lemne şi utilaje abandonate de fabricile de la marginea orașului. După incendiu își încropise un adăpost din adunătura de table, unde dormea noaptea. Ziua și-o petrecea la bibliotecă, iar serile pe străzi, cerșind câte ceva de mâncare. Nu vorbea cu nimeni. Nici cu fata grasă care i se alătura în cămăruța întunecoasă, lăsându-i pe masă, în trecere, câte o felie de pâine sau fructe.
Panourile solare de pe fabrica de componente electronice îi atraseră atenţia. Acolo lucrase multă vreme tatăl ei, furnizând singurul venit stabil al familiei. Se lăuda că era specialist în circuite dar, de fapt, supraveghea o linie de asamblare pentru microcipuri. Urmărea produsele de pe bandă, pe drumul spre secția de vidare. În fiecare sâmbătă seara, după ce-şi primea salariul, trecea pe la magazinul din colț, unde achita jumătate din datoria făcută de familie. Apoi își umplea geanta cu doze de bere ieftină şi se ducea să-și descarce cele mai noi producții porno de la automatul de după draperie. Sandra îl văzuse acolo de câteva ori, pe vremea când nu înțelegea de ce se uită peste umăr toți cei care accesează aparatul. Între timp se lămurise.
La un moment dat, rămăsese fără serviciu. Nimeni nu se lămurise dacă fusese concediat, sau plecase din proprie iniţiativă. Tot ce ştia Sandra era ceea ce văzuse într-o zi când intrase în camera lui. Îl găsise pe fotoliul din care ieșeau arcurile, complet gol, având pe cap o cască abandonată de fiul său și adaptată noii stații de video-chat. De atunci înainte, când nu se împleticea printre mobile înjurându-și nevasta sau copiii, se abandona femeilor din fabrica de visuri. Nici măcar datoria la magazin nu şi-o mai achita – nu că ar fi avut din ce. De teamă să nu piardă creditul pe viitor, Sandra o plătise ea din banii câştigaţi pe menajul făcut în casa primarului. Nu era cine ştie ce slujbă, dar îi aducea nişte bani. Şi mâncare pe săturate, din care ducea pe ascuns acasă, dosind-o în mansardă.
Sandra se foi pe cele două scaune pe care le ocupa. Își ura trupul masiv ascuns sub haine largi. Pentru călătoria aceea alesese un tricou şi o pereche de blugi, ambele negre. O culoare menită s-o arate mai suplă, nu ca dietele pe care nu fusese niciodată capabilă să le ţină. Le spălase, fără a le călca. Aveau un fier de călcat, primit de tată la o tombolă de la fabrică, dar cutia sigilată fusese aruncată în debara şi făcuse păianjeni acolo.
Şoseaua depăşi periferia cartierului industrial. De o parte a drumului se întindeau acum câmpuri sterpe, arse de vipia verii. De cealaltă era un alt cartier, sau orăşel, la fel de anost ca al ei. Cimitire de beton, din care morţii sperau să evadeze cândva.
Când o să am bani…
Așa începeau visele Sandrei. Toate costau: dispozitivele noi, sau lenjeria de dantelă fină admirată îndelung în vitrina din centru şi care-i adusese un comentariu acid al vânzătoarei, ce implicase balene. Sandra îi arătase degetul mijlociu întorcându-i spatele. Până la vârsta ei înţelesese că, în ochii altora, apărea ca un monstru diform, hidos. Dar ştia că putea deveni o sirenă. Nu avea nevoie decât de ochelari cu senzori, sau un implant care să-i transforme și adapteze realitatea.
Pe ecranul din spatele șoferului se derulau reclame la produse cosmetice, alimente şi mașini sofisticate cu pilot automat. Sandra le urmărea fără să le acorde atenție. La secțiunea ofertelor de lucru îi atrase atenţia oferta unui institut de cercetări în domeniul nanotehnologiei, care făcea angajări. Scoteau la concurs posturi de personal necalificat şi promiteau un salariu motivant.
E o idee! îşi spuse. Nu știa să facă nimic, dar trebuia să înceapă de undeva. Fugise de acasă doar pentru că se săturase, pentru că dorea să trăiască în inima Oraşului, să intre în Rețea şi să-și facă un nume. Habar n-avea cum, știa doar că trebuie să evadeze, să scape de familia care o trăgea în jos. Ezitase îndelung, aproape trei ani, sperând că avea să se întâmple o minune. Apoi se hotărâse să-şi ia viaţa în propriile mâini.
Nu cunoştea prea multe despre Oraș, aşa cum îi spuneau provincialii acelui nod al uriaşului megalopolis. Doar ceea ce văzuse la televizor, sau în subReţea. Era dispusă să facă orice pentru bani. De fapt, nu chiar acel orice pe care l-ar fi făcut unele femei. Excludea sexul din ecuație, pentru că nu avusese parte niciodată de el şi nici nu credea că cineva i l-ar fi putut propune vreodată. Nici nu iubise. În afara relațiilor descrise în romane, nu experimentase altceva.
O problemă fusese găsirea unei locuinţe pentru cei ca ea, neînregistraţi în Reţea. Sandra mai folosea vechile acte de identitate, cardurile bancare şi banii gheaţă – ca orice provincial. Metropolitanii renunţaseră de mult la grija acestora. Cipurile de ultimă generaţie nu numai că puteau adapta realitatea fiecărui individ, dar îi transferau în Reţea toate datele. Cu o mişcare a irisului comandau pe lentila de contact efectuarea unei plăţi sau preluau un apel, aveau ochelari cu senzori; li se adaptau cipuri care puteau crea o realitate virtuală. Curând, îşi spuse, Curând voi fi la fel.
Ajunseră la Oraş în pragul serii. Autobuzul puţea de la transpiraţia călătorilor, iar motorul părea şi el epuizat, scoţând un vaiet stins. Amurgul era cu totul diferit de cele trăite până atunci. Stratul de vapori ce absorbea substanţele nocive se colora în nuanţe de violet în zonele mai poluate, ori trandafiriu în celelalte. Sandra îl admira vrăjită prin geamurile murdare, incapabilă să-şi ia ochii de la el.
– Hai, mamaie, te mişti odată?!
Îi aruncă o privire derutată tânărului care o împingea din spate pe scările autobuzului. Murmură ceva între scuză şi înjurătură, apoi coborî. Staţia unde ajunseseră era la fel ca aceea din care plecaseră – gunoaie pe jos, ziduri umplute de graffiti-uri pornografice, promiţătoare de izbăviri, sau care făceau reclamă cine ştie cărei grupări sau formaţii. Pe panourile publicitare zgâriate, cu pixeli defecţi, se derulau aceleaşi reclame urmărite în autobuz. O aşteptă pe cea a institutului de cercetări şi-şi întipări în minte adresa.
Autobuzele veneau şi plecau, înghiţind şi scuipând călători într-un ritm epuizant pentru tânăra obosită. Îi urmă pe cei care părăseau staţia, ajungând în stradă. Merse câţiva paşi, apoi se opri, buimacă. Imaginea clădirilor cu zeci de etaje, a firmelor luminoase suspendate la câţiva metri deasupra trotuarelor, era copleşitoare. Dronele purtătoare de mesaje publicitare ce zbârnâiau printre pietoni, dându-le târcoale, o ameţeau. Toţi metropolitanii păreau grăbiţi. Cei din maşini străbăteau străzile largi cu viteze ameţitoare, aerotrenurile şuierau pe pistele suspendate, iar trecătorii înaintau concentraţi pe conversaţiile telefonice, ori proiecţiile retinelor artificiale.
Sandra se retrase lângă una dintre coloanele intrării în pasajul subteran. Deschise gura de câteva ori, încercând să inspire, dar plămânii păreau incapabili să se umple cu aer. Pe limbă i se lipi gustul aerului din Oraş, la fel de puternic ca acela din cartierul industrial, dar cu o altă aromă. Se lipi de coloană, copleşită de caleidoscopul civilizaţiei. Abia atunci înţelese în ce intrase, dar era conştientă că nu mai putea da înapoi. Într-un fel sau altul trebuia să se strecoare printre ei, să devină una de-a lor.
În timp ce încerca să-şi adune curajul şi să plece de acolo, un cerşetor se apropie de ea, mişcându-se dezordonat.
– Hoţii! Hoţii! Mi-au luat tot! Viaţa mea! Banii mei! începu el să strige. O apucă de mânecă: Nu mai sunt, da’ nici mort nu-s… Doar că nu mai exist. Poţi să crezi?
Avea privirea lui Joseph-nebunul, dar nu părea genul de om care trăia de-o veşnicie pe străzi. Sandra încercă să-şi oprească tremurul genunchilor şi-i îndepărtă mâna, împingându-l încet. Inima îi bătea nebuneşte. Dacă omul n-avea să se oprească acolo? Dacă avea s-o agreseze? Căută cu privirea în jur după ajutor, dar nimeni nu părea să-i bage în seamă.
Spre marea ei uşurare, cerşetorul o abandonă şi se îndreptă spre alţii cărora să le împărtăşească supărările. După ce se linişti, văzu că erau mai mulţi. Unii se plimbau la fel de agitaţi printre trecători; unii stăteau căzuţi lângă clădiri, cu feţe posace şi ochii pierduţi în zare. În mintea ei îi numi pe toţi Joseph, neştiind ce-i adusese în starea aceea de oameni ai străzii. Abia mai târziu avea să afle despre furturile de identitate din Reţea, despre hackerii care ştergeau ori inventau vieţi.
Adunându-şi curajul, decise că era timpul să plece de acolo. Noaptea cobora cu repeziciune peste Oraş şi nu dorea să se gândească ce i s-ar fi putut întâmpla dacă o prindea pe străzi. Traversă grăbită strada. Ajunsă la staţia aerotrenurilor, se aşeză la coada care se formase în faţa aparatului ce elibera cartele de acces pe peron. Urmări atentă gesturile celor din faţa ei, pentru a vedea ce avea de făcut. Unul dintre ei întârzie o fracţiune de secundă înainte de a-şi lua cartela. Într-o clipă, o mână murdară ieşită dintr-o mânecă slinoasă i-o subtiliză, iar posesorul ei se pierdu în mulţime. Derutat, păgubitul scrâşni din dinţi şi se văzu nevoit să mai scoată o monedă.
Când îi veni rândul, Sandra îşi păzi cu străşnicie banii şi, în momentul în care capătul cartelei se zări în fantă, o trase, palmând-o imediat. Un ghiont discret îi semnală prezenţa celui ce-i pândise greşeala.
– Disperato! i se păru ei că-i aude şoapta, însoţită de o răsuflarea grea.
Folosi cartela pentru a deschide porţile magnetice. Când trecu prin ele, o voce metalică o întrebă:
– Destinaţia?
Încercă să-şi amintească numele motelului şi adresa pe care le găsise în subReţea, când căutase un loc accesibil banilor pe care reuşise să-i pună deoparte.
– S… strada 117, se bâlbâi.
– Destinaţie necunoscută, vă rugăm repetaţi.
Sentinţa spusă fără inflexiuni o blocă. Clipi de câteva ori, derutată, căutând să-şi adune gândurile, dar mintea părea că i se golise.
– Hai, ţăranco, mişcă! bombăni cineva din spatele ei. Dacă nu ştii ce vrei să faci, lasă-i pe alţii!
Simţi o mână pe umăr şi tresări. Se răsuci şi se trezi în faţa unui bărbat în vârstă.
– Ca să fii direcţionat la trenul potrivit, e nevoie de numele districtului şi al străzii! îi atrase atenţia acesta, binevoitor. Din cauza supraaglomeraţiei, acelaşi nume de stradă poate apărea în mai multe districte. Unde vrei să mergi?
– Pe strada 117, la motel.
– Ştii măcar numele motelului?
Mintea Sandrei refuza să lucreze. Nu-şi mai amintea decât nişte poze cu o clădire albastră. Ridică din umeri, neputincioasă. Din spatele bărbatului, o tânără în costum de piele neagră, cu tatuaje roşii pe obrazul stâng, comentă cu glas plictisit:
– Sigur se duce la Mocca, motelu’ unde trag ăia de nu-s în Reţea. District 9. O privi cu dispreţ: Hai, bleago, ori zici asta, ori scoţi cartela şi mai stai p-aci să te scobeşti în nas!
– District 9, strada 117! repetă Sandra mecanic.
– Nivel -2, tren 14! veni replica izbăvitoare a vocii metalice. Drum bun!
Luă cu degete tremurânde cartela de plastic şi se îndreptă spre scările rulante, fără să privească înapoi. O usturau colţurile ochilor, dar îşi impusese dinainte să nu plângă, orice s-ar fi întâmplat. Mersese pe mâna fetei tatuate, dar acum îşi dădea seama că adresa putea fi cea corectă, aşa cum putea s-o fi trimis în cine ştie ce ghetou. Oricât se străduia, nu reuşea să-și mai amintească numele motelului, iar asta o făcea să fie furioasă pe sine. Parcă văzuse un „M” în reclamă dar nu era convinsă.
Coborî la nivelul corespunzător şi aşteptă trenul 14 alături de o mulţime pestriţă. O studie discret, deşi niciunul dintre oameni nu părea să se sinchisească de prezenţa ei. Văzu tineri cu piercinguri în cele mai ciudate locuri, corporatişti în costume, cu serviete din piele, bătrâni ieşiţi la plimbare, toţi conectaţi la Reţea. Unii purtau ochelari cu senzori, în timp ce, la alţii, lentila care acoperea unul dintre ochi strălucea diferit în lumina artificială rece de pe peron.
Aerotrenul sosi, iar Sandra se grăbi să urce printre primii. Se retrase lângă uşă, unde se prinse cu ambele mâini de bara jupuită. Când trenul ţâşni la suprafaţă, simţi cum stomacul îi urcă în gât. Inspiră de două ori pe nas, expiră pe gură şi se linişti. După ce admiră o vreme zgârie-norii împodobiţi cu lumini la ferestre şi reclamele care acopereau Oraşul ca o zăpadă colorată, reveni cu privirea la podeaua antiaderentă, concentrată asupra cartelei strânse în pumn. Aştepta să-şi descarce impulsul electric, indicându-i staţia de coborâre – aşa cum îi spusese bătrânul binevoitor, care urcase în acelaşi aerotren şi coborâse cu o staţie mai devreme. Din când în când, arunca priviri piezişe spre panoul luminos care anunţa opririle, doar pentru a se asigura că nu greşise.
Când simţi vibraţia, inima începu să-i bată cu putere. Aşteptă să se deschidă uşile şi păşi pe peron. Urcă la Nivelul 0 să consulte panoul informaţional care ocupa un perete întreg cu o reprezentare colorată a districtului 9. Strada 117 nu era departe de staţie şi, după ce se asigură că memorase harta, porni pe străzile pe care noaptea le luase deja în stăpânire. Mergea cu pas grăbit, rugându-se în sinea ei să nu-i apară nimeni în cale. După zece minute, în faţa ochilor îi apăru firma luminoasă şi clădirea pe care le zărise în reclamă. Într-adevăr, sub „M”-ul uriaş se zăreau şi celelalte litere, cu al doilea „c” clipind defect.
Deschise uşa metalică, ruginită şi păşi pe holul întunecos. Dinspre recepţia improvizată într-un fel de debara, un glas răguşit o luă în primire:
– Care-i acolo?
Înghiţi greu, adunându-şi curajul.
– Bună seara, aş vrea şi eu o cameră…
– Cine eşti dumneata ca să vrei? Te-ai gândit că la noi năvălesc toţi ăia de nu-s în Reţea? De rezervări ai auzit?!
Nu auzise, pentru că nu avusese niciodată nevoie de ele. Abia acum căpătau sens cuvintele scrise în subsolul reclamei, cele care îndemnau oamenii să facă rezervări. Rămase pe loc, nehotărâtă. Nu reuşea să-şi dea seama cât de gravă era abaterea pe care o comisese.
– N-am camere libere! Vino mâine! Sau poimâine! Sau la vară! veni sentinţa.
– Dar nu se poate…
Atât reuşi să articuleze, cu glasul stins.
– Ba bine că nu! Hai, cărelu, că-mi iei oxigenu’!
Comentariul acid al persoanei din spatele biroului se termină cu o tuse tabagică. Sandra se răsuci pe călcâie, pierdută. Porni spre uşă cu un mers şovăielnic, în timp ce gazda scuipa şi înjura păduchioşii care invadau Oraşul.
Uşa de la intrare aproape o lovi în faţă. Se feri în ultima clipă, făcându-i loc unei tinere blonde care cânta tare, cu căştile în urechi. Când o văzu pe Sandra tresări speriată şi le trase jos.
– Ups! Ne înmulţim?
Tonul prietenos răsună plin de speranţă în urechile Sandrei, dar vocea dogită o readuse la realitate:
– Nu, păpuşică, suntem tot ăia vechi.
Blonda îi făcu Sandrei cu ochiul, apoi se apropie de debara. Descumpănită de gestul familiar, provinciala rămase lipită de peretele de lângă uşă, ascultând dialogul dintre nou-venită şi personajul ascuns în umbră.
– N-ai ceva şi pentru fata asta? Pare cuminte.
– Mai cuminte decât tine nici nu-i greu, scârţâi vocea răutăcioasă.
– Ha! Iar a luat baba pastile de umor…
Sandra făcu ochii mari. Deci acolo e o femeie… O studie pe fata cea blondă, discutând dezinvoltă cu scorpia pe care ea o luase drept bărbat. Vorbea aruncând guma de mestecat dintr-o parte în alta a gurii, cu limba, şi făcând baloane care, atunci când se spărgeau, lăsau urme albe pe rujul violet. Tânăra apăsă un întrerupător, iar holul se goli de umbre.
– Hai aici! o chemă, dând prietenos din mână.
Când ajunse lângă ea, Sandra văzu arătarea din debara. Era o bătrână slabă, cu piele pergamentoasă, purtând o cămaşă kaki plină de pete de unsoare. Se răsucea pe scaunul rotativ lăsat până aproape de podea, stingând cu mâna scheletică o ţigară puturoasă. Blonda continuă să glumească, cu o lejeritate pe care Sandra nu credea că şi-ar fi putut-o permite vreodată în faţa acelui personaj grotesc.
– Ce faci, mamaie, iar ai stat toată ziua sub maşină?
– Am stat, da’ ieri, nu azi. N-ai tu de unde să ştii, că vii doar când te saltă gaborii.
Încheie replica cu un râs hârâit, care se transformă rapid în tuse.
– Aşa, şi?! Nu-i mai bine ca mine? Camera ţi-o plătesc fie că sunt, fie că nu-s. Consum mai mic, facturi de asemenea… Nu te mai fandosi, că te părăsesc!
– Mă ameninţi acum? Crezi c-am să mă sting de doru’ tău?
– Nu te ameninţ, babo, te informez! Peste o săptămână sunt în Reţea! Pot să-nchiriez în centru! se umflă în pene blonda.
– Da-da, şi io o să mă mărit în rochie albă de dantelă cu un prinţ din stele!
– Mamaie, ai toate şansele, ascultă-mă pe mine!
Sandra asista la schimbul de replici fără a îndrăzni să se mişte. Se mulţumea să-şi plimbe privirea de la una la alta, încercând să descifreze ceva în spatele limbajului codificat.
– Lolito, dacă pleci… eşti bună plecată. Îţi dau camera şi dormi pe trepte.
Tonul ironic al babei nu-i tăie elanul blondei.
– Draga mea băbuţă, hai să facem altfel! Îşi puse degetele cu unghii lungi, violet, pe umărul Sandrei: O iau pe Cenuşăreasa cu mine-n cameră, plătim amândouă până când o fi să plec şi dacă nu merge… mă primeşti înapoi.
 |
|
