Orcinus Orca, Balena Ucigașă, spaima celor șapte mări, a scos capul din bazin la prima chemare a dresorului. Apoi, aplauzele ori poate fluierul cu ultrasunete au mânat uriașul cetaceu spre mijlocul bazinului, unde îl aștepta un cerc în flăcări.
Seaworld, Bedford, Nova Scotia: cel mai mare parc acvatic din Canada, în care balene, delfini, lei de mare, foci și pinguini făceau – de trei ori pe săptămână – jonglerii la scenă deschisă. O Fantasia unde bacșișurile se dădeau în ton, creveți sau hamsii, iar publicul consuma coca-cola în loc de whisky.
Dar tot circ era: dovadă, clovnul pășind pe apă fără să își ude papucii cu pampoane, într-o parodie biblică. Duminica, bâlciul Seaworld era atât de plin încât bazinele deveneau insule în oceanul vizitatorilor. Și-n fiecare cușcă de apă, creaturile mării își dădeau silința să îi încânte pe fiii uscatului, să le smulgă exclamații de uimire, râsete, bătăi din palme.
Amfiteatrul-bazin din centru, unde nouă delfini se răsuceau în văzduh într-o succesiune de salturi mortale, m-a dus cu gândul la arena cu nisip din Colosseum. Acolo, în loc să agite stegulețe ori baloane roșii, publicul urla după sânge. Și cursese! Nu doar al gladiatorilor… În pauzele dintre lupte, romanii aveau nevoie de un interludiu spectaculos. Colți și gheare contra sulițe, săbii, tridente. Milioane de animale au fost măcelărite în câteva decenii – prima mass-extincție orchestrată de om… Până când, corăbiile ce aduceau sălbăticiuni din Galia, Tracia, Africa de Nord s-au întors goale. Mi-am închipuit fețele lungi și triste ale plebeilor rămași fără distracția favorită. Au încercat să înlocuiască fiarele cu martirii creștini, însă aceștia se lăsau omorâți cu o pasivitate călcătoare pe nervi.
Atunci m-am simțit călcată, la propriu; pe picior.
– Scuzați-mă… Kayla?!
M-am întors, iar glasul a căpătat identitate. Eric Norton aborda o expresie apologetică, asortată cu privirea de un albastru inocent, menită să mă dezarmeze. Eu însă, l-am luat din scurt:
– Mă urmărești, locotenente?
– Nu în ziua mea liberă.
Purta eternul costum gri-petrol, ca o uniformă de serviciu. În șifonier avea probabil șapte la fel, pentru fiecare zi a săptămânii, inclusiv cea în care până și Creatorul se odihnise. Iar în Duminica asta, Eric Norton era liber să se ocupe de mine.
Până la întâlnirea cu Alix mai aveam șaizeci de minute pe care trebuia să le umplu cu ceva… I-am zâmbit, iar Eric m-a luat de mână, trăgându-mă spre o cupolă-tumul, cât mormântul unui împărat chinez păzit în viața-de-după de o armată de lut.
Aqvarium scria deasupra intrării, cu litere verzi, de neon. Nu mai fusesem acolo, însă Eric venea adesea. De unde atâta interes pentru viața submarină? Puteam să aflu, dar… De ce să nu mă las surprinsă? Era o senzație căreia începeam să îi simt tot mai mult lipsa.
L-am urmat în holul cu afișe, fotografii, holograme, apoi pe scara rulantă ce cobora puținii vizitatori spre o sală circulară, cât o stație de metrou; unde nu opreau trenuri ci batiscafuri virtuale, vărsând în terminale-firide captura adusă de la o sută de mii de leghe sub mări.
M-am răsucit încet, ținându-mi răsuflarea. Câte acvarii erau? Treizeci, mai multe? Domul subteran părea un submarin gigantic, un Nautilus prezent simultan în toate oceanele lumii. În acvariile-hublouri vedeam crânguri de coral, păduri de alge, anemone, scoici, crabi, carapace și cochilii azvârlite ca niște zaruri de sidef, pești-curcubeu, meduze, carași aurii, stele de mare stârnind nebuloase de nisip. Și totul exploda de culoare, mișcare, viață, într-o liniște ireală. Lumea Tăcerii, a numit-o Jacques Ives Cousteau. Casa mea de sub ape, îi spunea Alix. Cât aș fi vrut să pot vedea acum prin ochii ei!
Așa ne-am început periplul prin fața ferestrelor-lumi: fauna marină atlantică, mediteraneeană, pacifică, antarctică, din Marea Sargaselor, Oceanul Indian. Dincolo de Marea Japoniei era un spațiu întunecat: Faună abisală, scria acolo. Eluzivă, reluctantă, alergică la prezența vizitatorilor – uitaseră să adauge. Sau, poate, nu era decât un acvariu gol.
Dădeam să trec mai departe, când am văzut niște viermi plutind alene în apele negre. Aveau boturi de șarpe și unul l-a deschis, arătându-mi colții-cârlige. Fără voie, m-a trecut un fior. Eric însă, era în extaz:
– Murena helena, o anghilă care, credeau zoologii, nu depășește trei metri lungime. Și totuși, în 1930, în Oceanul Atlantic, la vest de Capul Bunei Speranțe a fost prinsă o larvă de 184 centimetri. Anghila adultă ar fi ajuns la optzeci de metri! Te cam pune pe gânduri, nu?
Locotenentul Norton, naturalist amator în căutarea unor creaturi care nu ar trebui să existe. Eric mă contraria – iarăși.
Ne oprisem înaintea bazinului unde actorul principal din „Fălci“ gravita pe traiectorii elipsoidale, fiecare trecere aducându-l mai aproape de pradă. De noi. Știa că nu poate străpunge peretele transparent. Nu azi, nici mâine. Dar într-o zi… În eternitatea de când ai lui cutreierau mările lumii, învățase să aștepte.
– Răbdarea este prima calitate a unui ucigaș în serie, m-am pomenit rostind.
Eric a preluat ideea ca pe o amforă abia ieșită din roata olarului. Și a început să picteze pe ea linii, spirale, arabescuri.
– Rechinii sunt excepția care confirmă teoria lui Darwin. Adaptarea la mediu, schimbarea, evoluția, pentru ei sunt literă moartă. Poți îmbunătăți perfecțiunea? Sunt mașini biologice de ucis, fără rival în mediul lor.
Asta mi-a amintit de karghani. Niște rechini dotați cu rațiune, zece puncte pentru mama-natură!
– Și dinozaurii au fost vedete ale evoluției, într-un show memorabil. Ceea ce nu i-a scutit de scena finală: dispariția. Ce au în plus rechinii? Tupeu?
Eric a zâmbit larg, de parcă aștepta întrebarea.
– Se aflau… în locul potrivit. Apa ecranează, atenuează multe: radiații, schimbări ale climei, chiar un cataclism geologic.
Da, Pământul este un loc periculos. Mai cade un meteorit, o cometă, răbufnesc niște vulcani, vine o glaciațiune… Sau niște karghani. Îi și vedeam, scuipați de neant prin Poarta lor, mărșăluind sub deviza „Vizitați Terra în grupuri mari“. Ca pe vremea Cortinei de Fier, când rușii s-ar fi vrut turiștii Europei.
– Unele specii de dinozauri au ales viața acvatică. O decizie înțeleaptă… Ai auzit de Șarpele de Mare?
Am încuviințat, întrebându-mă unde voia să ajungă.
– „Șerpi uriași“ scot capul, când și când, din mări, oceane sau… din lacurile canadiene. În 1924 o astfel de creatură a fost văzută în Lacul Turtle din Saskatchewan; în 1928, sora ei se plimba prin lacurile Erie, Huron și estuarul Fluviului St.Lawrence; în 1977, ceva semănând cu un Basilosaur stârnea valuri pe Lacul Ponongamook…
Mai știam și eu câte ceva, de la indienii din neamul mamei:
– Tribul Shushwap este convins de existența lui N’ha-a-itk, cel cu „trup de șarpe, înotătoare de focă și coadă de balenă“. „Spiritul“ Lacului Okanagan a fost văzut în 1926 de coloniștii albi, care i-au spus Ogopogo.
– Un alt nume pentru Elasmosaur.
Am dat din cap, în timp ce bieții mei neuroni căutau cu disperare legătura între anghile, rechini, dinozauri, evoluționism și mass-extincții.
Eric și-a desfăcut brațele, ca un dirijor chemând ultimul acord al simfoniei. Însă raclele cu murene, caracatițe și țipari rămâneau mute; eu, la fel.
– Nici un acvariu cu Basilosauri, Ogopogo sau Nessie. Știi de ce?
– N-ar încăpea înăuntru?
Locotenentul nici măcar n-a zâmbit.
– Uneori, fosilele vii se lasă văzute. Foarte rar, fotografiate, filmate. Dar niciodată prinse. Tu și noii tăi prieteni, ascundeți-vă în vreun fund de lac, ori de lume, ca Ogopogo. Altfel…
Eric își trăgea răsuflarea, eu îi auzeam încă ultimele cuvinte. Și… trebuia să vorbesc cu Alix. Devenise urgent!
Institutul Oceanografic Bedford era o anexă a parcului acvatic – sau invers. Am pornit într-acolo, cu Eric călcându-mi pe urme, un Sir Lancelot of the Seaworld, gata la orice.
Nu și la mulțimea care ne-a înghițit, ne-a luat cu ea. Curtea institutului era de obicei aproape pustie: câțiva profesori, asistenți, câte un grădinar care stârnea tornade de frunze cu aspiratorul turbo. Astăzi, locul devenise de nerecunoscut.
Tania, prietena mea venită din Rusia, încercase o dată să îmi explice cum era cu mitingurile comuniste, când manifestanții se încolonau, purtând lozinci, scandând slogane, strigându-și credința, devoțiunea față de faraonii secerii și ciocanului. În așa ceva ne-am pomenit: o mare de oameni, agitată de valurile isteriei colective. Toți aveau afișe cu desene și texte sugestive: „Nu-l chinuiți pe Willy!“, „Întoarce-te în Germania, Alix Mengele!“. Dacă știam, îmi aduceam și eu contribuția, cu un apel la salvarea moluștelor: „Nu turnați iod peste noi, vrem să discutăm cu voi!“.
Mulțimea agresivă, deocamdată vocal, o aștepta pe infama urmașă a doctorului nazist. Ca la orice protest „spontan“, participanții își aduseseră pancarte pregătite de acasă și muniție prin buzunare: ouă, cartofi, roșii, în diverse stadii de alterare. Deci, nimic putred în Dartmouth. Totul era sincer, nepremeditat. Iar mașinile de la trei televiziuni ajunseseră la institut din întâmplare. Ca și elicopterul postului „Alpha“, ce dădea târcoale de la înălțime. Ceva urma să se petreacă acolo – un eveniment de interes local, tinzând spre o audiență națională, globală.
Într-o perfectă coordonare, camerele de luat vederi, aparatele foto, video și telefoanele mobile s-au ațintit spre ușa pe care tocmai își făcea apariția Alix Hayden!
Sub reflectoarele blitzurilor, ca la o gală Oscar pentru cel mai detestat film al anului, protagonista a împins ușa cu piciorul, fiindcă în brațe avea o cutie de carton cu cărți, casete, bibliorafturi… Iar privirea pe care a aruncat-o comitetului de primire – calmă, rece, estimativă – ar fi transformat vulcanul Krakatoa, în plină erupție, într-un ghețar. O clipă, mulțimea a șovăit: nesigură, bulversată. Însă instigatorii erau la datorie.
– Sunt documente secrete!
Un bărbat ațintea, acuzator, când pe Alix, când cutia. Îndată, glasuri întărâtate au răbufnit din toate părțile:
– Spionează pentru chinezi!
– E vândută rușilor!
– Fură munca alor noștri!
Ne despărțeau vreo sută de metri. Și tot atâtea trupuri sudate de lanțul instinctului de haită. Iar epicentrul urii lor, serafica Alix, zâmbea, detașată.
Alix putea face mai mult de-atât.
Dar a rămas pasivă, lăsând să îi fie smulsă cutia cu munca ei, nu de o viață ci de mai multe. S-a uitat cum erau distruse jurnalele de laborator, graficele, înregistrările cu rezultatele atâtor zile și nopți albe în folosul… acelei hoarde care le rupea, le fărâma, într-un dans al războiului ritmat de tobele demenței!
Când n-au mai avut ce călca în picioare, și-au adus aminte de Alix, care făcuse un pas înapoi, spre ușa rămasă deschisă. Credea că scapă?! Mulțimea s-a tălăzuit, furioasă, într-o viitură de trupuri, de chipuri ce căpătaseră trăsături grotești. În Dartmouth n-avusese loc un linșaj de… prea multă vreme. Și încă unul sub ochii camerelor de luat vederi, transmis via-satelit în toată Nova Scotia.
Eu și Eric ne făceam loc cu greu, primind înjurături, ghionți și amenințări pentru fiecare metru cucerit.
N-am văzut cine a izbit-o primul. La următoarea lovitură, Alix s-a clătinat, a treia a năruit-o în genunchi. Se ridica, când a primit un pumn în față, altul în piept. Ar fi putut să riposteze, să îi țină la distanță. Dar nu voia. De milenii, Cei Vechi erau umbre benevolente pe tapiseria istoriei umane. Și așa trebuiau să rămână. Chiar dacă…
„Apără-te, Alix. Altfel, fac eu ceva.“
„Stai departe, Kayla!“
O voce-gând n-are timbru; dar în mintea mea sunase sumbru, prevenitor. Nu era bine să intervin, pricepusem și singură. Dar ce făceau demenții din jur era bine?! Alix putea să moară ca o martiră pentru cauza Celor Vechi, a umanității sau a morilor de vânt. Era viața ei, alegerea ei. Dar copilul? Pe Aidan îl întrebase? Nu, fiindcă atlantul habar n-avea că va fi tată. Și, după cum evoluau lucrurile, șansele scădeau cu fiecare clipă.
Alix se ghemuise la pământ, adunându-și umerii, genunchii în încercarea de a-și feri pântecele de grindina loviturilor. Oare ființa dinăuntru moștenise puterea de a se regenera a mamei? Ar supraviețui… la asta?
Eric nu avea cu el pistolul – era ziua lui liberă, nu? Amândoi împingeam, ne croiam drum cu coatele, luptându-ne să ajungem la Alix, care aproape dispăruse sub năvala haitei turbate. O trăgeau de haine, de plete, unul i-a smuls un cercel, apoi…
„Ajunge!!“ am urlat fără glas.
Și toți au încremenit – la propriu, ca într-un stop-cadru pe secvența cea mai dură dintr-un film de groază. Toți, în afară de mine, Alix și Eric Norton; care nu a leșinat, nu și-a pierdut mințile. A acceptat imposibilul, hotărând să întrebe, să înțeleagă mai târziu.
Acum trebuia să ne mișcăm. Repede! Am făcut slalom pe ultimii metri, printre agresorii în animație suspendată. Eram la un pas, când…
Am simțit o vibrație turbionară, apoi o viespe metalică a șuierat prin văzduh, venind către noi. L-am văzut pe locotenent aruncându-se spre Alix; a împins-o într-o parte, apoi au căzut împreună, ca un singur trup.
Într-o clipă eram acolo, uitându-mă la Alix care se ridica, năucită, la Eric ce rămânea nemișcat în timp ce o floare roșie, lichidă, își desfăcea petalele pe pieptul lui.
– Vesta… a încercat să zâmbească.
Și-am înțeles ce voia să spună, ce știam deja. Era Duminică, ziua în care pistolul Beretta și armura de kevlar rămâneau în fișetul poliției. Ziua când voia să fie doar un civil, un bărbat îndrăgostit. De mine.
– Cine… ești?
Eram valkyria venită să îl ducă spre Valhalla, dansatoarea de la Fantasia pe care o arestase cândva, femeia pentru care ar fi călcat toate legile omenești. Avea gust de sânge, sărat și amar – l-am simțit pe buzele lui când l-am sărutat, i-am primit gândul-acceptare.
Oricine ai fi, Kayla…
– Și eu te iubesc, Eric.
Nu era o consolare tardivă. Atunci, acolo, trăiam sentimentul cu adevărat: intens, dureros. Și mai simțeam furie, deznădejde, frustrare. Cine trăsese? Un lunetist aflat pe statul de plată Global Vortex, unul dintre karghani… Avea vreo importanță? Tot ce conta era hemoragia ce nu se oprise, deși apăsam din răsputeri peste rană cu palmele jilave, cu degetele amorțite de efort.
Alix privea și atât.
– Scapă-l, am implorat-o.
A clătinat din cap; până și puterea ei de a vindeca avea limite. Împrejurul nostru, lumea își relua tempoul firesc. Auzeam pași îndepărtându-se, șovăitori, glasuri în surdină. O procesiune de zombi amnezici, care nu pricepeau ce caută acolo, trecea pe lângă noi. Mulțimea se risipise, televiziunile, elicopterul plecaseră să vâneze senzații tari prin alte părți. Am rămas singuri în curtea pustie, doar eu, Alix și Eric care murea în brațele mele.
Pentru noi.
