Nu a fost vina lui și nimeni nu l-a învinovățit pentru ceea ce se întâmplase, dar Englebert resimțea profund pierderea prietenului său și vina-i apăsa greu pe suflet. A încercat să se întoarcă la un fel de normalitate, lucrând cu alți analiști, dar totul părea pustiu și fără sens. Nanomașinăriile încă îi bulversau mintea. Îi spusese lui Bakkar că avea să plece o vreme și că nu voia ca ei să încerce să-l contacteze. Apoi a plecat singur în deșert, fără echipament sau provizii. Atunci a fost văzut pentru ultima oară.
Stai, ăsta-i sfârșitul. Dă înapoi, la început.
*
– Nu înțeleg, spuse Englebert. De ce nu mă pot lăsa, pur și simplu, în pace?
Mesteca ritmic în vreme ce privea îngândurat prin curte, de parcă ar fi putut găsi răspunsul în dumicatul din gură.
– Nu te lasă în pace, spuse Yusef, pentru că ești prea interesant.
Acesta din urmă era mic și îndesat, cu părul negru strălucitor asortat cu mustața generoasă.
– Bănuiesc că e un compliment.
Englebert se plimba prin bătătură cu Yusef alături. În două părți, curtea era mărginită de garduri de sârmă și, în celelalte două, de clădiri scunde și albe. Era cald, se ridicase praful, iar dincolo de gard se întindea un peisaj sumbru, pierzându-se în ceața arșiței.
– Am putea pleca, spuse Yusef, dacă ești chiar atât de sătul.
– Poate.
Cămila privi spre gard și spre poarta lăsată. Nu fuseseră făcute să fie prea sigure. Curtea aparținea unui centru de cercetări, nu unei închisori.
– Sau să le spunem că ai nevoie de o pauză.
– Și să facem ce? Englebert scuipă cu zgomot pe pământul ars și bătătorit. Voi fi urmărit de jurnaliști, psihopați, oameni de știință malefici sau agenți guvernamentali care mă vor dori fiecare pentru propriile lor răutăți.
– Ești un pic melodramatic, spuseYusef clătinându-și capul și zâmbind. Chiar crezi că ești atât de important?
– Sigur că sunt. Sunt unic.
Yusef merse în singurul colț de curte umbrit și se sprijini de zid. Probabil că aveau restul după-amiezii la dispoziție, în vreme ce analiștii examinau ultimele date obținute de la Englebert, încercând să măsoare capacitatea minții sale sporite de nanoprocesoare și gradul de îmbunătățire al fiziologiei ajutate de nanomașinării. Englebert zăbovea, încă mestecând.
– Vom merge, spuse Yusef după câteva momente de liniște.
Se hotărâse subit. Era doar un omuleț, dar se făcea remarcat atunci când își punea ceva în minte.
– Acum? întrebă Englebert.
– Acum!
Și Yusef porni spre porți. Descuie încuietoarea codată și trase de jumătate de poartă, deschizând-o suficient cât să poată trece și Englebert în urma sa.
– Unde mergi? se auzi vocea unuia dintre analiști, a lui Bakkar, acum aplecat peste pervazul unei ferestre întunecate.
Cravata cu nodul slăbit îi atârna în afară.
– Să luăm o gură de aer proaspăt, strigă Yusef.
Închise cu grijă poarta în urma lor și o luară-n jos, pe drumul plin de gropi.
Nu dură mult până când profețiile cumplite ale lui Englebert să se împlinească. În timp ce se apropiau de micul oraș spre care ducea drumul, cam la o milă depărtare de curtea lor, lumea începu să li se strângă în preajmă. Se năpustiră asupra lui Englebert dintr-o parte, îl îmbrânciră pe Yusef, le strigară obscenități, punându-le amândurora sub semnul întrebării filiația, cerură ca Englebert să facă trucuri, ca un animal dresat, apoi îl numiră o insultă împotriva naturii.
Cei doi se opriră, în cele din urmă, pentru că drumul înainte era mai împovărător cu fiecare pas. Atunci apăru un polițist, în uniformă kaki, decolorată de soare, cu un pistol într-un toc proeminent la șold și un zâmbet malițios întipărit pe figură.
– De ce faceți probleme? întrebă.
– Ar trebui să ne întoarcem, spuse Engebert, încercând să-și răsucească trupul în mijlocul gloatei tot mai zgomotoase.
– Nu noi facem probleme, spuse Yusef. Ar trebui să faceți ceva cu acești oameni!
Făcu gesturi nervoase spre orășenii scandalagii, iar ei îi răspunseră cu strigăte amenințătoare. Izbucni o ceartă în care greu ai fi putut spune cine era implicat și cine nu.
– Treci înapoi în cușca ta, spuse polițistul.
Cineva-l lovi pe polițist în spate, împins de mulțime. Acesta își trase arma și o flutură în semn de avertisment.
Gloata se subție suficient cât Yusef și Englebert să poată face câțiva pași înapoi, de unde veniseră. Apoi începu bătaia.
Englebert își croia drum prin mulțime, împingând oamenii deoparte cu capul său imens. Yusef se lupta alături de el. Arma polițistului tună, trăgând în aer. Oamenii se împingeau, fugeau, urlau și blestemau. Cineva îl lovi tare pe Yusef în față. Acesta se clătină, dându-se înapoi și îndepărtându-se de Englebert și nimeri între alți localnici furioși. Unul dintre ei îl îmbrânci, iar Yusef căzu rău. Capul lui lovi o piatră și el rămase nemișcat.
Englebert se așeză ocrotitor peste prietenul său și mulțimea dispăru la fel de repede pe cât se adunase. Polițistul se uită la Englebert și-și puse pistolul înapoi în teacă. Se aplecă lângă Yusef și se uită la tăietura de pe capul acestuia, la sângele care curgea pe pământul însetat. Îi luă pulsul și îi verifică respirația.
– E mort, spuse.
Stai, nici acesta nu e începutul. A mai fost ceva înainte de asta, ceva înainte de curtea aceea.
*
Englebert fusese de multe ori confuz la început. Bioinginerit și căpătând o putere cognitivă sporită prin injectarea de nanoprocesoare în creier, viața sa se schimbase de la o existență simplă, condusă doar de instinctele de a mânca și a se bucura de plimbări lungi, la celebritatea dată de unicitate – era prima și singura cămilă sapientă din lume. Șeicul cel bogat care finanțase transformarea a purtat mai multe conversații cu Englebert, dar a devenit repede neliniștit când i-au fost evidente dificultățile de adaptare ale creației sale la noua stare de a fi.
La câteva luni după ce lumea s-a schimbat brusc pentru el, Englebert a fost mutat la centrul de cercetare. Aici, lumea era mult mai mică și mai puțin confuză. O curte, un laborator, un grajd și Yusef. Acel om a devenit primul și singurul său prieten. El îl trata pe Englebert ca pe o persoană și nu ca pe o ciudățenie. Îl ajuta să suporte lumea.
Da, asta s-a întâmplat mai întâi. Dar a mai fost ceva.
*
– Nu poate fi mort, spuse Englebert.
– Uite, cămilă, știu să recunosc semnele morții. Am mai văzut oameni morți. E mort.
Polițistul se ridică încet și se uită fix la cămilă. Apoi se întoarse și își scoase walkie-talkie-ul. Vorbi încet, dar precipitat.
– Ce s-a întâmplat?
Bakkar venind în grabă pe drum, dinspre centrul de cercetare, cu cravata fluturându-i peste umăr. Se opri la câțiva pași și privi trupul de pe sol.
– Yusef? Este…
– Mort, spuse polițistul punând walkie-talkie-ul înapoi în tocul său. Vor trimite un camion după el.
Apoi trecu strada și se așeză pe o bancă de piatră.
Analistul îngenunche lângă Yusef.
– Îl pot salva, spuse Englebert. Nanomașinăriile mele o pot face.
Bakkar îl privi.
– Poate că ai dreptate. Dar ele sunt programate pentru fiziologia cămilei, nu a omului.
– Fiziologia omului este unul dintre subiectele pe care le-am învățat în profunzime, spuse Englebert. Nanoprocesoarele mele deja au început să se reprogrameze.
– Nu poți face asta din mers, protestă Bakkar. Trebuie să creăm un lot nou, în laborator.
– Nu avem timp pentru așa ceva, spuse Englebert. Ne rămân doar câteva minute până când traumele vor fi ireversibile.
–Nanomașinăriile sunt parte integrantă a proceselor din trupul tău. Nu poți supraviețui fără ele în configurația actuală. Ele îți întrețin funcțiile vitale.
– Știu, spuse Englebert și scuipă o cantitate de salivă pe fața lui Yusef.
– Ce?
Și analistul sări în picioare.
– Cea mai eficientă metodă de livrare, spuse Englebert și căzu în genunchi, în timp ce procesele lui biologice își pierdeau sprijinul de care fuseseră forțate să depindă.
Yusef tremură și icni, iar ochii i se deschiseră brusc. Privi în sus, fără țintă, apoi îi închise, relaxându-se, inconștient, dar viu.
Bakkar îngenunche lângă el din nou.
– A mers! spuse.
– Bun, spuse Englebert și capul îi căzu. Am o singură dorință să-ți transmit. Nu posed nimic, nu am ce lăsa moștenire. Tot ce am e numele.
*
Ochii lui Yusef se deschiseră. Se afla în propria sa cușetă, în centrul de cercetare. Lângă el aștepta Bakkar.
– Englebert te-a salvat, spuse acesta încet.
– Dar el e în regulă? întrebă Yusef.
Bakkar legănă ușor din cap.
În ciuda protestelor lui Bakkar, Yusef insistă să se ridice și să meargă la laboratorul în care trupul lui Englebert zăcea nemișcat. Totul îi părea familiar, dar amintirea îi era tulbure. Fragmente de deja-vú îi veniră subit.
– Și-ar dori ca tu să-i iei numele, spuse Bakkar.
– Cine? întrebă Yusef privind la trupul cămilei.
În acel moment nu-și amintea să mai fi fost vreodată în acea clădire.
–Englebert.
– Îl cunosc?
– Da. Ți-a fost prieten.
–Desigur!
Yousef își făcu ochii roată prin laboratorul care-i părea totuși cunoscut.
– Îmi amintesc că am plecat la plimbare.
– Îți vei aminti totul. Nanomașinăriile îți rescriu creierul.
– Îmi amintesc unele lucruri, spuse Englebert. Dar nu le pot pune în ordinea corectă.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Translated by Alexandru Lamba
Tradus și publicat cu acordul autorului. Mulțumim!
Translated and published with the author’s consent. Thank you!
