Atelier critic #9(timp de citire: 7 minute)

1) Așteptăria, Borco Ilin, Așteptăria (proză scurtă), Ed. Brumar, Timișoara, 2015

Povestirea începe printr-o așteptare de noiembrie, într-o stație care arăta precum un cimitir de ciuperci negre (pag. 11). În anul de grație 2002 personajul nostru dorește să se urce în faimosul (pentru timișoreni) firobuz 33, pentru plata unei amenzi obscure.

Socoteala de-acasă nu se potrivește, însă, cu cea din târg, pentru că treiștreiu, cum îl alintă Borco Ilin, întârzie să apară. Taxi-ul nu reprezintă, din păcate, o soluție viabilă, stația fiind goală: Nici urmă de unul. Băi, culmea, toată lumea se plimbă, unde dracu mergeți și de unde veniți? (pag. 14)

În cele din urmă, plătitorul amenzilor pentru care a muncit jumătate de viață, după cum ni se confesează indirect, o ia la pas către locuri familiare: Dâmbovița, Piața Iosefin, Piața Unirii. Legat de cea din urmă, este tentat să intre în Papillon, o cafenea, în treacăt fie spus, dragă artiștilor timișoreni, proaspăt închisă din pricina pandemiei, un templu al pierderii de vreme, (…) pomul în care același fruct se cocea la fel în toate anotimpurile. (pag. 21)

Urmează o zi a peregrinărilor inițiatice înecate în alcool, în care personajul nostru ia la rând bodegi prăpădite, rai pentru atrofierea umană. (pag. 22) Forța descriptivă a lui Borco Ilin se distinge prin modul în care-și portretizează antieroii, în mediul natural de relaționare: Miez de miez locul acela de învinși care nu mai așteptau nimic. Șepci unsuroase, geci ieftine și ponosite, adidași de mușama, ochi infectați, chipuri învinețite. (…) Miros acru de oameni nespălați, danf de budă, faianța toaletei desenată cu sule și plină cu mesaje porno și numere de telefon. (pag. 22)

Comicul de situație, dincolo de tragismul ratării multiplicată comunitar în tot atâtea destine frânte la tejgheaua damnată a speluncilor, constă în integrarea pelerinului nostru alcoolic în spectacolul periferiei sociale. Papillon-ul din Piața Unirii, cu pleiada sa de artiști neînțeleși, care o ard boem, fără a-și pierde, însă, busola morală sau existențială, reprezintă un ideal pentru ratarea în format romanțios. Realitatea o reprezintă însă birturi precum Balaurul, unde clienții își consumă viețile precum niște asceți degenerați, care au pierdut lupta cu șopârlele din icoanele sfinților. În acest decor decrepit personajul se integrează cu un fanatism al pierderii de vară aproape mistic, care-și cere propriul destin, în persoana unui boșorog, Pierre de Var, ce răsare, periodic, în stația de troleibuz, inițiind conversații pseudofilozofice, ori la marginea localurilor mizere, zăcând prin șanțuri, cu capul spart.

Alegorică sau nu, Așteptăria lui Borco Ilin, în forma sa condensată de proză scurtă, ce deschide volumul cu același titlu, oferă nu doar elemente de frescă socială a unui oraș ce încă nu s-a trezit din mahmureala tranziției, ci inclusiv metafore ale angoasei colective ce pare să cuprindă omul modern în fața provocărilor noului mileniu, care se cască, haotic. Taximetriști, poeți ratați, vânzătoare, bețivani, cârciumărese, participă cu toții într-un concert al vieților fragmentate, o cacofonie în care toată lumea vinde și n-are bani (pag. 18). Comercianți ai propriilor iluzii, precum nunțile subacvatice brevetate alcoolic, în care frișca s-ar dilua ca o cerneală beșită de sepie (pag. 26).

2) Bețișoare, Horea Sibișteanu, Fetiș, Ed. Nemira, București, 2019

O altă povestire despre sentimentul ratării, petrecută într-un Tokio suprarealist printr-o cultură a înmormântărilor în care nimeni nu jelește, iar participanții oferă plicuri cu bani.

Detașat în interes profesional pe termen nedefinit pe meleagurile îndepărtatei Japonii, personajul principal asistă, neputincios, la drama unui coleg de serviciu, care-l avea drept model, un anume Misha, tată familist, responsabil, însă rece față de soția casnică.

Tensiunea dramatică este întețită de ritualul nefiresc al acțiunii suicidare. Misha pusese povestea asta la cale timp de șase luni: a deschis un cont în bancă, unde a adunat suma de bani care echivalează cu amenda pe care familia trebuie să o plătească pentru că, prin sinuciderea lui, a blocat liniile de tren; a ales linia și ora la care amenda era cea mai ieftină (pag. 84).

Dincolo de tragismul gestului suprem, șocantă este motivația: o sinucidere de onoare, pentru că nici anul acesta nu fusese promovat la muncă. În scrisoarea de adio și-a cerut scuze de la soție, copii, părinți (pag. 84).

Urmează o contrapunere a vieții de familie cu cea a burlăciei asumate, prin intermediul căreia aflăm că Misha îl considera pe naratorul-personaj drept model, prin faptul că renunțase la o viață în suburbii pentru a trăi singur, însă eliberat de orice constrângeri specifice cumințeniei și obedienței sociale.

Textul se termină abrupt, în consonanță cu efectele acțiunilor suicidare. Colegul decedatului primește de la văduva acestuia, după înmormântare, un set de bețișoare scumpe, drept premiu de consolare pentru că-l considerase model, datorită curajului de a refuza convențiile sociale. Semnificația este absconsă, sterilă, seacă, cum se întâmplă de cele mai multe ori atunci când încercăm să găsim explicații pentru oameni din jurul nostru, care aleg căi extreme de rezolvare a problemelor interiorizate.

3) Canibalii, Robert Gion, Elisa (povestiri stranii), Ed. Pavcon, București, 2020

Un bărbat între două vârste, Bobu, își revizitează un vechi prieten, Rebrov, într-o cabană pierdută la marginea unei livezi, plasată cu abilitate într-un decor care nu anunță nimic bun: Pe lângă gard și de cealaltă parte a lui, iarba crescuse înaltă, apoi se îngălbenise, lăsându-și firele lungi să atârne de sârmele ruginite. Când am proptit indicatorul pe ele, s-au sfărâmat făinoase și s-au împrăștiat în norișori furați imediat de adierile vântului ce prinsese să bată din direcția pădurii (pag. 44).

Ospitalitatea aparentă și masa gustoasă devin, în scurt timp, semne de rău augur, atunci când Rebrov, care trăiește alături de o femeie nici tânără, dar nici bătrână, Mașa, cu retard și vestimentație mizeră, îl conduce într-o cameră a ororilor, unde sunt crescuți copii pentru îngrășare și sacrificare. Tușa degenerată a povestirii se amorsează neverosimil în momentul în care personajul principal, cu un rol suplimentar de narator, nu doar că este de acord cu toate apucăturile morbide ale perfect conștientului său prieten, în opoziție cu handicapul mental sever al Mașei, dar îi și ține isonul, dezvoltând aplecări canibalice similare: (…) piciorușele durdulii, prea grase și prea moi ca să susțină greutatea corpului rotunjor, atâta belșug, oh, atâta belșug nu văzusem în viața mea – carnea ce ascundea oase fragede care s-ar fi putut rupe dintr-o singură mușcătură și limbuțe roz pătate de salivă (…). Oh, piciorușele alea. Piciorușele. Și buzișoarele strălucitoare de muci (pag. 75).

Robert Gion este recunoscut pentru îndreptarea sa către zone experimentale ale morbidului, avangardiste până și pentru nișa fantasticului sau a SF-ului cu tentă horror. Așa se întâmplă, spre exemplu, în Elisa, povestire pe care am citit-o inițial în 2019 în Gazeta SF și care dă titlul volumului din care face parte Canibalii, și în care ni se relatează o serie de întâmplări din perspectiva unei case bântuite. Sau, cum este cazul povestirii Nuanțele portocalii ale suferinței, apărută de asemenea anul trecut în revista Fictiuni.ro, unde oamenii, deveniți, fără excepție, vegetarieni, își refuză până și legumele, din pricina faptului că acestea au ajuns să dezvolte conștiință și sentimente. Personal, nefiind un amator înrăit al genului horror, nu aș putea spune că rezonez întotdeauna cu experimentele literare de avangardă ale lui Robert Gion. Ceea ce nu le diminuează, însă, valoarea în economia generală a esteticii urâtului, fapt asupra căruia nu pot decât să vă invit să vă formați și dumneavoastră propria opinie.