Am promis că o să scriu despre Guy Gavriel Kay, dar între timp mi s-a făcut poftă să citesc ceva cu dragoni și așa am ajuns la trilogia sci-fantasy Dragonriders of Pern a scriitoarei americane Anne McCaffrey (1926 – 2011). Era și jenant că n-o citisem: este, după Tolkien și concomitent cu Le Guin, printre primii scriitori care au făcut din dragoni personaje cruciale, centrale chiar, ale romanelor lor. La finalul articolului o să găsiți și o trecere în revistă a altor romane sau serii cu dragoni.
Revenind la autoare, Anne McCaffrey este prima femeie care a câștigat un premiu Hugo, în 1968, pentru nuvela Weyr Search și prima care a câștigat un premiu Nebula, în 1969, pentru nuvela Dragonrider. Și de aici a pornit totul, pentru că, prin contopirea și dezvoltarea acestor două nuvele, a luat naștere Dragonflight, primul roman dintr-o serie care a ajuns să numere 24 de romane și două volume de povestiri (unele scrise împreună cu fiul ei, Todd).
Premisa romanelor ei este una chipurile SF. Pern este o planetă pe care omenirea a colonizat-o în drumul ei printre stele, cu gândul de a înființa aici o civilizație agricolă, fără exces de tehnologie. Din păcate, după ce demontează nava care i-a adus pentru a-i folosi piesele, coloniștii descoperă că au tras un loz tare prost. Sistemul lor solar a capturat mai demult o planetă rebelă cu o orbită extrem de largă și, când aceasta ajunge prea aproape de Pern, revarsă o ploaie de spori care consumă toată materia organică, fie ea plantă sau om. Neavând cum să plece, oamenii dezvoltă, prin modificări genetice, o specie locală de animale capabilă să lupte împotriva invaziei de spori. Aceștia sunt dragonii, creaturi inteligente și telepate, care își aleg un partener uman imediat ce ies din ou. (Naomi Novik, cu Temeraire al ei, are multe pentru care să-i mulțumească lui Anne McCaffrey). Legătura e pe viață: dacă un călăreț moare, dragonul lui se sinucide, iar dacă dragonul moare, călărețul lui fie o ia razna (și se poate sinucide), fie trăiește ca o epavă emoțională. Dragonii sunt capabili de teleportare și, dacă-s hrăniți cu un anumit tip de rocă, scuipă flăcări care ard sporii înainte ca aceștia să ajungă pe planetă. Cei mai importanți dragoni sunt reginele de culoare aurie, care controlează toți ceilalți dragoni dintr-un weyr, și dragonii de culoarea bronzului, singurii care se împerechează cu reginele. (Mai există dragoni cafenii, care luptă și ei cu sporii, și dragonițe verzi, care nu sunt lăsate să se împerecheze pentru că dragonii ieșiți din ouăle lor sunt debili.)
Apoi, după câteva secole de luptă cu sporii, planeta vecină e eclipsată – o conjunctură planetară rară din sistemul solar respectiv – și ploaia de spori nu mai cade vreme de patru sute de ani. Omenirea se relaxează, pierde sau uită o bună parte din tehnologia deținută inițial, iar ploaia cu spori ajunge să fie socotită un mit pe care se bazează călăreții de dragoni ca să le ceară tribut celor șase Fiefuri din Pern.
Anne McCaffrey
Toate astea sunt explicate în prologul primei cărți și, odată cu asta, partea SF se cam termină. Societatea rezultată la vreo două mii de ani de la colonizare este una preindustrială, împărțită în șase Fiefuri conduse de câte un lord, (care nu e stăpânul pământurilor, ci un soi de guvernator). Nu există religie și nici biserică. Dacă odinioară au fost șase weyr-uri (foști vulcani locuiți de dragoni, de călăreții lor și partenerele acestora) care luptau cu sporii și în schimb primeau tribut, fiind prea ocupate ca să mai aibă timp să lucreze pământul sau să facă vreo formă de comerț, acum a mai rămas doar unul și oamenii au început să cârcotească, iar calitatea tributului a scăzut. Însă F’lar, „șef de aripă” al weyr-ului și partenerul lui Mnementh, dragonul de culoarea bronzului, se teme că Steaua Roșie – cum a ajuns să fie cunoscută planeta vecină – va reveni și îi va găsi pe oameni complet nepregătiți. Plus că un singur weyr nu poate acoperi toată planeta în timpul ploii cu spori.
O eroină cu personalitate
F’lar este secondat în eforturile lui de Lessa, unica supraviețuitoare a familiei de nobili care a condus fieful Ruatha. Cu puterile ei telepatice, fata, ascunsă printre servitori, sabotează din interior eforturile lui Fax, uzurpatorul care i-a ucis familia, așteptând momentul să-l doboare și să-și preia locul de drept. Lucrurile nu se petrec cum se aștepta, pentru că F’lar, în căutare de tinere capabile să stabilească o legătură cu noua regină a dragonilor, pe punctul de a ieși din ou, sosește în fief și-i remarcă talentul. Ca parteneră a lui Ramoth, noua regină-dragon, Lessa se pomenește administratoarea weyr-ului Brenden, iar când Mnementh se împerechează cu Ramoth, ea și F’lar devin automat un cuplu (așa e regula), ceea ce-l face pe F’lar căpetenia călăreților de dragoni, și nu doar comandantul lor în luptă. Așa se și poate da o lovitură de palat în universul ăsta. Dacă alt dragon reușește să se împerecheze cu regina în timpul următorului ei zbor nupțial, călărețul lui devine automat noul conducător al războinicilor (și se cuplează cu partenera umană a reginei dragonilor, fie că ea îl place sau nu). Chiar asistăm la o asemenea tentativă în cel de-al doilea roman al seriei, Dragonquest.
Revenind la Lessa, ea este atipică pentru că, într-o perioadă în care eroinele din romane erau niște gâște neajutorate, bune numai să leșine și să fie salvate de eroul principal, este deșteaptă, nesupusă, curioasă și inventivă. Deși i se spune că reginele nu zboară decât ca să se împerecheze și că tradiția trebuie respectată, ea o ridică pe Ramoth în aer și, experimentând împreună teleportarea, cele două găsesc soluția ca Pernul să aibă mai mulți dragoni.
Sigur, dacă Pernul are mai mulți dragoni, celelalte cinci weyr-uri vor fi și ele populate și vor începe conflictele între ele, dar și între ele și fiefuri, aspecte redate în Dragonquest și în The White Dragon.
Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut
Mi-a plăcut premisa SF pe care se bazează această povestire, altminteri fantasy. Mi-a plăcut stratificarea socială, mi-au plăcut eforturile de recuperare a tehnologiei cândva pierdute și modul plauzibil în care autoarea își conduce personajele către revelațiile respective. Mi-au plăcut mai presus de toate dragonii, mai ales Mnementh, dar și Canth (dragonul cafeniu al lui F’nor, fratele vitreg al lui F’lar). Luptele cu sporii, competițiile între dragoni, rivalitățile dintre weyr-uri, jongleriile diplomatice necesare pentru a nu-i ofensa pe lorzii Fiefurilor sunt complexe și neforțate, iar rezolvările sunt credibile. Există personaje negative pe care ai vrea să le strângi de gât.
Problema sunt în mod neașteptat… personajele feminine și felul în care le realizează McCaffrey. Universul ei e plin de femei, în poziții importante chiar, dar, ca personalitate, toate parcă sunt una și aceeași. Viziunea lui McCaffrey despre o femeie independentă și aflată într-o poziție de maximă responsabilitate este obositor de monotonă: toate sunt repezite, țâfnoase, una-două fac șmotru cu bărbații și ăia, ditamai călăreții de dragoni, umblă pe vârfuri în preajma lor ca să prevină vreo izbucnire. Zici că altă formă de comunicare în afară de sex și rățoială nu există între ei. Păi dacă și noi ne descriem așa în cărți, ce pretenții să avem de la bărbați?
Cel mai rău este că Lessa însăși devine un asemenea personaj, aproape caricatural și deloc impunător. Ca parteneră a reginei dragonilor, ea este cea mai puternică persoană din weyr, căci regina o ascultă pe ea și dragonii o ascultă pe regină. Mai mult, în primul roman gândirea ei neconformistă a salvat lumea la propriu. Ar trebui, prin urmare, să devină un jucător redutabil în Pern. În schimb, începând cu Dragonquest,e redusă la un soi de anexă, pomenită de autoare numai ca să nu credem că a uitat-o, și de obicei ca parte a expresiei „F’lar și Lessa”. Nu mai zboară (sau zborurile ei nu sunt importante), nu mai are aventuri, iar personalitatea ei e redusă la a unei gospodine răstite, care mereu pleacă pufnind prefăcut să le aducă o cafea mai proaspătă oaspeților veniți să discute problemele importante ale Pernului, asta când nu își cocoloșește regina care clocește. Fata isteață și abilă a devenit genul ăla de isterică în jurul căreia toți calcă prudent ca să nu înceapă nebuna să țipe. Și, cum ziceam, și celelalte femei sunt cam tot ca ea, dar la scară mai mică. În afară de una care, fiind personajul negativ, e toate astea de mai sus, dar în plus mai e și curvă, până și după standardele laxe ale weyr-ului.
Tot la capitolul ce nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut ultimul volum al trilogiei, The White Dragon, care propune o nouă garnitură de eroi. N-am simpatizat cu niciunul dintre ei, cu excepția dragonului Ruth, iar explorarea continentului sudic și descoperirea altor secrete ale strămoșilor decurge cu un entuziasm heirupist care mi-amintit de realizarea planului cincinal în patru ani de zile, o șmecherie propagandistică tare la modă pe vremea comunismului (pe care eu mi-l amintesc bine și fără nicio plăcere). Ca urmare, nu sunt sigură că o să mai citesc și următoarea trilogie, care îi are ca protagoniști pe aceiași eroi. Nu-i pagubă, căci romane cu dragoni mai sunt destule, după cum se va vedea imediat.
Alți dragoni în fantasy
Nu trecem în revistă poeme ca Beowulf, și nici cărțile pentru copii și adolescenți sau The Pilgrim’s Regress, romanul alegoric al lui C.S. Lewis din 1933. Cu ajutorul listei făcute de Wikipedia, a bibliotecii mele și a umilelor mele cunoștințe, am alcătuit o listă (departe de a fi completă), de serii sau de romane centrate în jurul acestor fascinante creaturi.
Începem cu dragonii lui J.R.R. Tolkien, mai precis cu Smaug, prezent în Hobitul (1937). În Silmarillion vor mai fi descriși și alți dragoni, dintre ei distingându-se prin cruzimea sa aproape umană Glaurung din povestea lui Turin Turambar. Dragonii lui Tolkien sunt creația lui Morgoth, întruparea răului suprem, așa că ei nu pot fi buni.
Seria Earthsea, a Ursulei K. Le Guin, începută cu A Wizard of Earthsea (1968) și continuată cu The Tombs of Atuan (1970) și The Farthest Shore (1972), urmate mai târziu de un al patrulea, Tehanu (1990). Nu am socotit-o niciodată o carte pentru copii, așa că o trec aici. Earthsea este un arhipelag locuit și de oameni, și de dragoni, unde magia e folosită în viața de zi cu zi, cei mai talentați oameni sunt trimiși la o școală de magie, iar dragonii pot să ia formă umană. Seria a fost publicată la noi o dată de editura Alexandria, sub titlul Terramare (toate cele patru romane), și mai recent de YoungArt, sub denumirea de Pământșimare (numai primele trei).
The Dragon and the George
Gordon R. Dickson, seria de zece romane Dragon Knight, începută în 1976 cu The Dragon and the George. Americanul Jim Eckert este posesorul unui doctorat în istorie medievală. Când logodnica sa dispare în timpul unui experiment de laborator privind proiecțiile astrale, Jim încearcă s-o salveze și e proiectat într-o lume medievală fantastică, în care mintea lui intră în trupul unui dragon numit Gorbash. În lumea aceea, dragonii se referă la oameni ca fiind „georges”, după povestea cu Sfântul Gheorghe și balaurul. N-am citit-o, dar premisa pare interesantă, așa că așteptați-vă să auziți despre ea.
The Pit Dragon Chronicles, serie de patru romane sf/f scrise de Jane Yolen, începută în 1982. Acțiunea se petrece în viitorul îndepărtat, pe planeta deșertică (unde altundeva să crești dragoni, zău așa?) Austar IV, cu un climat cam ca al Australiei. Începe cu un băiat pe nume Jakkin, care fură un pui de dragon dintr-o crescătorie de dragoni, cu intenția de a-l învăța să lupte și a câștiga bani cu care să-și cumpere libertatea. Despre Jane Yolen de asemenea vom mai vorbi în cadrul acestei rubrici.
Tea with the Black Dragon (1983), romanul de debut al scriitoarei Roberta A. MacAvoy, nominalizat la categoria cel mai bun roman atât la premiile Nebula (1983), cât și Hugo (1984), la premiile Locus pentru cel mai bun debut (1984) și câștigător al premiului John W. Campbell pentru debut. O mamă își caută fiica dispărută în San Francisco, ajutată fiind de Mayland Long, care ar putea fi, de fapt, un dragon chinezesc în vârstă de 2000 de ani în formă umană. Există și o continuare, Twisting the Rope, publicată în 1986.
The Dragon Waiting: A Masque of History, roman al autorului John M. Ford, publicat în 1983 și câștigător al World Fantasy Award în 1984. O istorie alternativă a secolului al XV-lea, în care Europa e amenințată de puternicul Imperiu bizantin și în care apar vampiri, vrăjitori, familia de Medici și Richard al III-lea.
Seria Dragonlance, scrisă de Margaret Weis și Tracy Hickman, alcătuită din romanele Dragons of Autumn Twilight (1984), Dragons of Winter Night (1985) și Dragons of Spring Dawning (1985), merită menționată pentru că a fost creată după o serie de module ale jocului Dungeons&Dragons concepute chiar de cei doi autori. Nu-i de mirare că e compusă în maniera clasică: se adună un grup care pleacă într-o misiune. Scopul călătoriei este ca protagoniștii să devină Eroi ai Lăncii. Dragonlăncile sunt unicele arme cu care pot fi uciși dragonii (de către cei care nu au puteri magice). Sigur, există dragoni, lorzi ai dragonilor, zei și chiar draconici, niște umanoizi cu caracteristici reptiliene obținuți prin coruperea ouălor de dragon.
The Hero and the Crown, roman fantasy scris de Robin McKinley în 1984, care relatează peripețiile prințesei Aerin, cunoscută ulterior drept „Aerin Ucigașa de Dragoni”. Marii dragoni care terorizau cândva lumea au dispărut și numai o specie înrudită, mai mică și lipsită de inteligență, a mai rămas. (Nu că n-ar fi și ăștia o pacoste.) Asta până când Maur, ultimul dintre marii dragoni, se întoarce.
Deși este personaj numai în povestiri, merită pomenit aici Griaule, dragonul lui Lucius Shepard, (din Bărbatul care a pictat dragonul Griaule și Frumoasa fiică a culegătorului de solzi, ambele publicate în antologiile lui Shepard de la Nemira). Griaule este un dragon uriaș, cufundat într-un somn magic de mii de ani. Pe trupul lui crește vegetație și se dezvoltă așezări, dar, dedesubtul lor, mintea lui Griaule nu se odihnește. Sunt în total șase povestiri și o nuvelă, adunate în volumul The Dragon Griaule.
Dragonsbane de Barbara Hambly
Dragonsbane de Barbara Hambly, publicat în 1985. O vrăjitoare și un lord, un rege aflat în puterea unei vrăjitoare, o piatră magică și un dragon bătrân și foarte puternic numit Morkeleb cel Negru sunt ingredientele rețetei care i-a adus autoarei o nominalizare la premiile Locus. A fost urmat de Dragonshadow (1999), Knight of the Demon Queen (2000) și Dragonstar (2002).
Dragonii lui George R.R. Martin, întâi cei trei ai lui Daenerys din Cântec de gheață și foc și apoi cei din Foc și gheață, saga dinastiei Targaryenilor de la sosirea din Valyria (ecranizată de la un punct încolo de HBO cu titlul House of the Dragon). Și mai are și un dragon de gheață într-o povestire, publicată de asemenea de Nemira.
Dragonii mecanici ai lui Michael Swanwick, din seria începută în 1993 cu romanul The Iron Dragon’s Daughter, despre care am scris în cadrul acestei rubrici, și continuată cu The Dragons of Babel (2008) și The Iron Dragon’s Mother (2019). Un fantasy industrial, în care elfii conduc fabrici ce produc imenși dragoni metalici cu care își poartă războaiele. Din pricina alchimiei implicate în fabricarea lor, dragonii sunt niște mașinării inteligente, dispunând de voință proprie și al naibii de ranchiunoase.
Nu trebuie uitați dragonii din universul lui Robin Hobb, Realm of the Elderlings. Mai mult legende în trilogia Farseer (cea care începe cu Ucenicul asasinului), dragonii, sau mai precis restaurarea speciei cu ajutorul ultimilor dragoni rămași, reprezintă una din intrigile din seria Corăbiile însuflețite (Nemira) și subiectul principal al tetralogiei Rain Wild Chronicles, încă nepublicată la noi. Dragonii lui Hobb sunt mai întâi șerpi marini, care înoată în susul râului până pe o plajă specială, unde alcătuiesc un cocon lemnos din care ar trebui să iasă ca dragoni. Un dezastru natural, dar și ignoranța omenească, fac ca specia să fie socotită dispărută. În fine, lumea e mult mai complexă, pe de o parte se pot sculpta dragoni din piatră însuflețită, pe de alta oamenii care au colonizat ținutul unde eclozau dragonii încep să capete caracteristicile lor, dar decât să vă povestesc eu asta, mai bine citiți voi.
Dragonul Maiestății Sale, Naomi Novik
Seria Temeraire a lui Naomi Novik, începută în 2006 cu Dragonul Maiestății Sale. Dragonii există și sunt folosiți la război. În cazul de față războiul dintre englezi și Napoleon. Povestea se centrează în jurul lui Temeraire, un tânăr dragon ieșit dintr-un ou trimis în dar de chinezi lui Napoleon, dar capturat de britanici, și a lui Lawrence, un tânăr nobil de care dragonașul prinde drag imediat ce iese din ou. Pentru că, la fel ca la McCaffrey, asemenea legături sunt pe viață, Lawrence este silit să renunțe la cariera de ofițer de marină și la logodnă și să devină „pilot” de dragon. Temeraire este adorabil (și la fel și ceilalți dragoni cu care se împrietenește), e extrem de amuzant când începe să ceară drepturi pentru el și ai lui, iar luptele dintre dragoni (fiecare țară are specii diferite), ce se desfășoară în aer, deasupra bătăliilor navale, sunt senzaționale. Seria a fost tradusă parțial la Nemira (primele cinci volume dintr-un total de nouă).
Seria Memory of Flames a lui Stephen Deas. Două trilogii, legate între ele de un roman de sine stătător. Cel dintâi roman, The Adamantine Palace (2009), ne introduce într-o lume unde dragoni sunt călăriți de cavaleri. Dragonii au inteligență și imaginație, dar sunt reduși la statutul de animale de povară cu ajutorul unei poțiuni. În timp ce nobilii sunt antrenați într-o luptă fără scrupule pentru putere, dragonii se luptă să se elibereze și să-și recapete inteligența. (Și p-asta trebuie s-o citesc!).
Seria Memoirs of Lady Trent, de Marie Brennan, începută în 2013. Lady Trent își scrie memoriile și astfel aflăm cum, în loc să alerge după un soț, ca orice domnișoară nobilă din epoca victoriană, a ajuns să alerge după dragoni prin sălbăticie. Dintre cele cinci romane ale seriei, la noi au fost traduse primele două, la Nemira: O istorie naturală a dragonilor și Tropicul șarpelui.
Iată, deci, dragoni după pofta inimii, să tot citiți. Nu mai promit nimic cu privire la tema următorului articol, că nu-s în stare să mă țin de cuvânt!
