E.R. Eddison: O ascensiune dificilă(timp de citire: 13 minute)

Eric Rücker Eddison

A fost odată un băiețel. Nu s-a născut pe teritoriile exotice ale Angliei coloniale. Nu a rămas orfan. N-a fost persecutat de alți copii, n-a răbdat de foame, n-a trăit mereu pe drumuri. Eric Rücker Eddison a avut o copilărie confortabilă și sigură, apoi a crescut, a studiat la Eton, s-a însurat și a devenit funcționar public, treabă cu care s-a îndeletnicit vreme de 32 de ani și chiar a fost decorat pentru asta. Pe scurt, o viață cum nu se poate mai liniștită și mai banală. Din ce materiale diferite se nasc scriitorii!

În episodul de azi vom vorbi despre povestea pe care acest băiețel a început s-o spună cândva pe la zece ani și pe care a terminat-o la 40, odată cu publicarea, în 1922, a unuia dintre primele romane ale genului fantasy: The Worm Ouroboros. Din imaginația copilului care născocea jocuri și a bărbatului care traducea saga islandeze în timpul liber s-a născut o istorie extravagantă și unică, imposibil de imitat. Dovadă că nimeni, nici măcar admiratorii declarați ai lui Eddison, n-a încercat să-l copieze.

Povestea începe ca una de tip portal. Un gentleman englez locuiește într-un conac straniu, în care există o încăpere, Camera Lotusului, ce te poate transporta, în vis, pe planeta Mercur. Ceea ce domnul respectiv și face, după care, odată ajuns la destinație, nici că mai auzim de el în restul cărții. Mercur nu este cea pe care o știm noi, ci o planetă locuită de făpturi fantastice care trăiesc în țări numite Demonland, Witchland, Impland, Goblinland, Pixieland. Ca un omagiu adus copilului care a fost, E. R. Eddison a refuzat să schimbe numele țărilor și personajelor în varianta finală. Cam lipsit de imaginație, ar spune cârcotașii, dar de fapt e mai bine așa, pentru că oricum sunt o mulțime de personaje și, dacă ar trebui să mai ținem minte și numele inventate ale unor țări, povestea, destul de stufoasă, ar fi și mai greu de urmărit. Atunci când chiar vrea să dea nume unor locuri, Eddison reușește niște născociri plăcute auzului, cum ar fi Koshtra Pivrarcha, Koshtra Belorn, Carcë, Morna Moruna, Zajë Zaculo sau Zora Rach Nam Psarrion. Sigur, pedantul de Tolkien era de părere că numele alese de Eddison sunt „neglijente și prostești”, dar ce să-i faci, nu oricine poate inventa o limbă cu varianta ei nouă și varianta ei arhaică numai ca să scrie o carte.

Demonland

Revenind la romanul nostru, trebuie spus că demonii nu sunt ceea ce înțelegem noi prin demoni, cu excepția faptului că au coarne, și nici vrăjitorii nu-și petrec toată ziua făcând vrăji. Conflictele dintre cele două națiuni se rezolvă în principal cu spada, nu prin magie. Lucru valabil și pentru goblini, spiriduși sau drăcușori: sunt de fapt ființe umanoide, dar ceva mai delicat construite decât demonii și vrăjitorii (niște namile) și, în această lume unde înălțimea este corespondenta vitejiei, mai puțin bravi în luptă. Despre goblini ni se spune la un moment dat că au coadă, după care aspectul ăsta nu mai este pomenit niciodată.

Gorice XII, în viziunea lui Keith Henderson, cumnatul lui Eddison

Autorul nu este preocupat nici de coerența panteonului acestei lumi, care este predominant greco-roman. Tot ce-l interesează este povestea, iar povestea începe cu aniversarea zilei de naștere a lordului Juss, regele Demoniei (ca să-i zicem așa). În timp ce petrece împreună cu frații săi, Spitfire și Goldry Bluszco, cu vărul lor, Brandoch Daha, și cu numeroși supuși, la palat sosește o solie din partea regelui-vrăjitor Gorice al XI-lea, care le cere să devină vasalii lui. Propunerea fiind inacceptabilă, se ajunge la o trântă între campioni – Goldry și Gorice – ce va decide soarta celor două națiuni. Gorice are o încăpere împodobită cu craniile a nouăzeci și nouă de luptători pe care i-a învins și ucis, așa că este sigur de victorie și gata să-și completeze colecția cu capul lui Goldry. Acesta însă îl învinge și, enervat că Gorice a trișat, îl omoară. Numai că… regele Gorice este unul și același, renăscând de fiecare dată într-un nou trup de adult și cu alte talente. Și dacă Gorice al XI-lea a fost un luptător iscusit, Gorice al XII-lea este inițiat în tainele magiei negre și… extraordinar de supărat pe Goldry, care l-a omorât. Așa că, într-o scenă memorabilă, îl invocă pe Ouroboros, șarpele care-și mușcă singur coada, și-l trimite să-l răpească pe Goldry. Ouroboros se achită de însărcinare și aparent dispare din poveste, făcându-te să te întrebi de ce dă titlul romanului. Ideea-i că Ouroboros este mai puțin o creatură, și mai mult un motiv al cărții. Circularitatea, revenirea din locul de unde s-a plecat, reluarea jocului de la zero caracterizează mai multe fire ale acțiunii, dar nu pot să intru în detalii fără spoilere, așa că doar semnalez faptul.

Cei mai mișto ticăloși

Regina Sophonisba

De aici povestea devine una de tip quest: cei doi frați și vărul lor pleacă în căutarea lui Goldry, după ce Juss află, dintr-un vis, că acesta a fost dus pe un vârf de munte socotit inaccesibil. Înainte să plece însă, iau cu asalt Carcë, capitala vrăjitorilor, dar sunt prinși și agățați în lanțuri în sala regală de ospețe. Cu acest prilej cunoaștem mai bine și inamicul, adică pe Gorice, a cărui simplă prezență emană ceva sumbru și periculos, și pe curtenii lui: uneltitorul și bețivul Corsus, bruta de Corinius și (relativ) onorabilul Corund, dar și Gro.

Ni se spune că eroii sunt cu atât mai măreți cu cât dușmanii lor sunt mai măreți, iar E. R Eddison pare decis să ne demonstreze principiul ăsta. Vrăjitorii sunt, desigur, niște ticăloși gata să mintă și să trișeze, dar în războaie sunt aproape egalii demonilor în vitejie. De fapt, am putea spune că The Worm Ouroboros este una dintre puținele cărți în care ticăloșii sunt mai interesanți, mai nuanțați și mai amănunțit descriși decât eroii principali. Te trec frisoanele de fiecare dată când apare Gorice. Corsus e un bețivan invidios pe Corund, care are o a doua soție tânără și frumoasă, Prezmyra, în timp ce nevasta lui e o femeie în vârstă. Corinius ar regula tot ce prinde, chiar cu forța, dar e un general priceput. Singura poveste de dragoste din roman este cea dintre mai vârstnicul Corund și Prezmyra. Lordul Gro este un personaj tragic: și-a trădat semenii, goblinii, în speranța că vrăjitorii îi vor oferi tronul țării sale. Manevra a eșuat, așa că acum trăiește printre străini, disprețuit de mulți ca trădător, dar prețuit de Gorice și de Corund pentru capacitatea de a țese intrigi. Numai că, natură filosofică și aventuroasă, Gro nu poate să nu admire și calitățile dușmanului și să nu-l compătimească, asta fiind, până la urmă, pierzania saⁱ. Fără ei toți și fără intrigile de la curtea din Carcë, povestea ar fi mult mai plictisitoare.

Sadovene, mori de ciudă!

The Worm Ouroboros

Pe scurt, dacă v-ați săturat de sobrietatea grimdark-ului sau de personajele care depun mai mult efort ca să se lupte cu propriile lor traume decât cu tipii răi, dacă vi s-a făcut dor de eroi neînfricați, ca desprinși din opera lui Homer sau din legendele nordice, capabili să se ia la trântă cu natura însăși, predispuși la gesturi imprudente și galante, trăind pentru glorie și război… The Worm Ouroboros ar putea fi soluția. Numai că vă trebuie foarte multă răbdare. Scris în engleza epocii elisabetane, cu descrieri stufoase ale naturii, hainelor și încăperilor (obligatoriu din palate), romanul este pe cât de frumos uneori, pe atât de obositor alteori și recunosc că eu însămi nu l-am terminat decât la a doua încercare. Montaniard împătimit, Eddison și-a turnat această pasiune în născocirea călătoriei prin munți a lui Juss și Brandoch Dacha, din care motiv abundă descrierile de escalade, păduri și piscuri muntoase văzute de pe alte piscuri muntoase și, în general, cei doi umblă prin munți mai mult decât și-ar dori cititorul. Munții sunt, firește, magici: nu poți să escaladezi Koshtra Belorn decât după ce ai escaladat învecinatul Koshtra Pivrarcha, altfel te vei prăbuși în abis, iar pe Zora Rach Nam Psarrion, unde se află închisoarea lui Goldry Bluszco, nu se poate ajunge decât călare pe hipogrif (care e greu de găsit și greu de încălecat, firește).

În fine, ideea-i că descrierile sunt atât de lungi, că l-ar face invidios pe Sadoveanu. Și, ca și cum asta n-ar fi de ajuns, personajele nu vor spune niciodată: „Eu mă duc până după copacul de colo” dacă pot în schimb să țină un monolog despre natura copacului, eroismul mersului, gloria strămoșilor care au mers înaintea lor etc. Bine, ăsta a fost un sarcasm, dar adevărul este că personajele nu vorbesc, ele țin discursuri pline de înflorituri, ceea ce este destul de obositor.

C.S. Lewis, un admirator împătimit al lui Eddison, susține însă că povestea numai așa putea fi spusă. „Pot să-ți placă sau să-ți displacă lumile lui inventate (mie personal îmi place cea din The Worm Ouroboros și îmi displace nespus de tare cea din Mistress of Mistresses), dar nu există niciun conflict între temă și felul în care este spusă povestea. Fiecare episod, fiecare discurs ajută la concretizarea a ceea ce și-a imaginat autorul. Nu poți să excluzi niciunul. E nevoie de întreaga poveste ca să construiască acel amestec straniu de luxurianță renascentistă și asprime nordică. Secretul aici este mai ales stilul și în special stilul dialogurilor. Acești oameni mândri, nesăbuiți și iubăreți se creează pe ei înșiși și întreaga atmosferă a lumii lor în principal vorbind”, a scris Lewis în eseul On Stories.

Păi nu mai bine citim altceva? Nuuuuu!

De ce să citim o carte care ne supune la asemenea torturi intelectuale? s-ar putea întreba cititorii. Un răspuns – dincolo de povestea în sine și de personajele fabuloase – ar fi că, prin stilul său, Eddison îți amintește că fantasy-ul derivă din basm. Că rolul lui este să te farmece și că geografia unei lumi magice nu este pur și simplu o înșiruire de locuri și forme de relief pe care le străbat personajele, mergând la treburile lor. Că într-un asemenea univers hainele trebuie să fie splendide și palatele fabuloase, ospețele – pantagruelice și bijuteriile – abundente, pentru că nimic altceva nu s-ar potrivi cu genul de eroi despre care scrie. Iar descrierile, deși lungi și într-o engleză neobișnuită pentru cititorul modern, sunt nemaipomenit de frumoase. După cum se poate vedea mai jos:

„In that silence earth and sky swirled like the wine în a shaken goblet as the wild steed rocketed higher and higher în great spirals.”

„Silence hung like a kestrel poised în the listening night.”

„(…) the sombre warmth of his smile, like autumn woods în the late sunshine.”

Nu ofer traducere pentru citatele astea, fiindcă este genul de text la care stai și cântărești fiecare cuvânt și nu vreau să-l insult cu o traducere pripită, la prima mână. (Dar da, l-aș traduce oricând, deși ar fi blestemul vieții mele!)

Iar dacă nu mă credeți pe mine, credeți-o pe Ursula K. Le Guin, care afirmă că unul din țelurile literaturii fantasy este să creeze o senzație de distanțare de lumea obișnuită și că stilul arhaic e o soluție, „(…) dar trebuie s-o faci perfect”. „E o frânghie întinsă foarte sus: aluneci o dată și se alege praful de tot. Omul care a făcut-o la perfecțiune a fost Eddison… (…) Proza, în ciuda sau din cauza anacronismului ei, este proză de calitate: exactă, limpede, puternică. Vizual, este precisă și plină de vitalitate. Din punct de vedere muzical, adică al sunetului cuvintelor, al dinamicii sintaxei, a ritmului propozițiilor – este subtilă și plină de forță.” Ba până și pretențiosul de Tolkien era de părere, în corespondența lui, că stilistic vorbind Eddison este impecabil, deși avea obiecții cu privire la imoralitatea personajelor sale, mai ales a celor din scrierile ulterioare. „În ciuda tuturor acestora, încă îl mai socot unul dintre cei mai mari și mai convingători scriitori de «lumi inventate» pe care i-am citit”, spune el.

Și încă nu e spațiu aici pentru descrierea muntelui Zora Rach Nam Psarrion răsărind deasupra păturii de nori și nici pentru fortăreața de alamă din vârful lui, unde se află Goldry Bluszco și alți osândiți, dar sunt unele dintre cele mai frumoase și mai sumbre pagini pe care le-am citit vreodată.

Acum cineva tocmai a parcurs citatele de mai sus și-și spune: „Stai că engleza nu e așa de rea, ce se tot plânge și femeia asta?” Cârcotașului respectiv, oricine-o fi, i se dedică rândurile de mai jos:

„Thou beest our oldest brother, and I shall follow and obey thee in all that thou wilt do or shalt ordain hereof.”

Și:

„Heare was bifaln an horable great murtheringe battell where Thy Servaunte dyd oppresse and over-throwe with mitch dexteritee those Daemons, makynge of them so bluddie and creuell a slawghter as hathe not been sene afore not once nor twice in mans memorye, and blythely I tel you of Vizze theyr cheefe capitaine kild and ded of strips taken at Crosby felde.”

În fine, dacă o s-o citiți sau nu este o decizie care vă aparține. Este o ascensiune dificilă, cam ca a lui Juss și Brandoch Daha, dar odată ajunși în vârful muntelui, ce priveliște! Eu chiar am de gând ca, la un moment dat, să explorez și trilogia pentru care The Worm Ouroboros este numai un prolog: The Zimiamvia Trilogy, constând din romanele Mistress of Mistresses (1935), A Fish Dinner in Memison (1941) și The Mezentian Gate (1958, postumă, neterminată).

Nu de alta, dar vreau să aflu ce l-a scandalizat atât de tare pe Tolkien.