„Câteva feluri de a dispărea” de Flavius Ardelean – cele mai neașteptate și negre zone ale imaginației(timp de citire: 11 minute)

Am citit în ultima vreme foarte multă proză scurtă românească, mai ales fantastică. Personal, pot spune că sunt mai degrabă atras de cărțile de proză scurtă decât de romane. Sentimentul de împlinire adus de terminarea unei povești vine mai des, existența unor praguri clare reprezentate de începutul și sfârșitul textelor independente mi se pare încurajator. Ca minusuri, volumul de proză scurtă cere un efort mai mare de acomodare, deoarece schimbă mediul și personajele la fiecare dintre aceste praguri.

Luând în considerare aceste aspecte, găsesc volumul „Câteva feluri de a dispărea” al lui Flavius Ardelean ca fiind optim echilibrat, astfel încât să beneficieze de avantajele pe care proza scurtă le aduce, fără însă a fi afectat de dezavantajele acesteia. Cartea conține doar șapte texte, fiecare dintre ele fiind suficient de extins încât să valorifice foarte bine punerea în scenă, dar suficient de scurt încât să-l țină pe cititor în priză de la început până la sfârșit. La acest aspect contribuie, bineînțeles, și meșteșugul pe care Flavius îl arată în aranjarea cuvintelor, dar asupra acestui aspect vom mai poposi.

Două dintre textele din carte sunt încadrabile, după dimensiuni și complexitate, în categoria nuveletelor, un altul este chiar nuvelă, celelalte patru fiind povestiri. Iar legătura dintre ele se realizează la nivel tematic, după cum enunță cuvintele care dau titlul volumului, „Câteva feluri de a dispărea”. Mai exact, urmăresc dizolvarea subiectului din realitate sau a realității în percepția subiectului, pe planuri diferite și ingenios alese. Uneori concretețea realității fluctuează, alteori ea nu există de la bun început, iar alteori personajul este cel care se alienează.

Volumul începe cu nuveleta „Cunoaște-te pe tine însuți”, o poveste care ne arată angoasa unui artist – cred că nu e prea important că cel de față este sculptor – care-și vede unicitatea furată. Acest text este cel care, trebuie să recunosc, m-a atras cel mai puțin din volum. Deși este scris foarte bine, propunând câteva personaje bine definite și situații vizuale tari, componenta egocentristă a viziunii artistului despre sine însuși în raport cu lumea nu m-a lăsat să iau textul prea în serios. Suferința protagonistului mi s-a părut umflată artificial.

„Omul ăsta care sunt eu, care mi-a furat viața. Și voi, voi știți… ba chiar vă convine, se pare. Preferi să fie el, nu-i așa? l-am întrebat pe taică-miu. Vrei să rămână el? am întrebat-o pe maică-mea.”

Însă proza se desfășoară interesant, în ciuda motorului conflictului, și, deși finalul devine de la un punct încolo previzibil, te ține, ca cititor, conectat.

În schimb, povestirea care urmează, „Cel care dărâmi templul și-n trei zile îl zidești” mi-a plăcut din toate punctele de vedere. Urmărind drama copilului care încearcă fără succes să se integreze într-o școală nouă și suprapunând o componentă fantastică lumii, proza evoluează misterios, fluctuând între copilul cel nou și fochistul școlii, cel care e, cumva, indisolubil legat de spiritul școlii. Am găsit momentele de introspecție ale copilului ca fiind delicioase:

„Băiatul se înroșește și iar simte că e străbătut de sudori, iar e vizitat de diaree, de urină, de putori inimaginabile, iar are șlițul descheiat, iar bube la gură și urdori la ochi, iar ține în mână ceva când moale, când tare, ceva ce știe prea bine că n-ar trebui să țină.”

Mi-a plăcut rezolvarea pe care o aduce finalul, rotirea perspectivei venind cu un nou nivel de complexitate în doar câteva paragrafe.

Iar din acest punct volumul evoluează excelent, după părerea mea, următoarele proze fiind toate memorabile. „Domnul Katabasis în orașul nostru”, bunăoară, e o proză fantastică executată impecabil, construită pe o structură deja clasică a conflictului, o proză despre care intuiești încotro se duce, dar o citești de plăcerea drumului. Povestea e spusă din perspectiva unui scriitor care află că cel mai influent critic literar urmează să ajungă în orașul său, eveniment care înseamnă că el sau unul din grupul său urmează să fie subiectul unei întregi cărți de critică literară, carte care-i va schimba acestuia destinul. Emoția scriitorului oarecum consacrat, dar încă doar aspirant la marea faimă e minuțios descrisă, speranțele, temerile și angoasele sale sunt puse foarte credibil pe tapet:

„M-au cuprins emoțiile, spun drept, și am băut trei cafele, am golit un pachet de țigări și, până la prânz, am frunzărit toate cele cinci romane ale mele, căutând posibile paragrafe penibile, prost scrise, naive sau deloc necesare, pasaje care ar fi putut înclina balanța lui Katabasis în defavoarea mea. Am descoperit destule, ceea ce m-a amărât până la lacrimi. Mi-era ciudă.”

Proza aceasta ar fi fost una foarte bună și fără elementul fantastic, însă Flavius a ales să adauge și acest ingredient, printre altele, deformând ciclic realitatea. În final, ideea despre costul faimei și tipologia aparte a omului care e dispus să o plătească îi rămâne în minte cititorului.

Și ajungem astfel la cel mai extins text, nuvela „În oglinzi, oglinzile”. Ceea ce începe ca o poveste polițistă despre dispariții se transformă încet-încet într-un mister de genul Twin Peaks – serial din care e luat și motto-ul –, apoi într-un horror cât se poate de explicit. Având mai mult loc pentru a se extinde, proza introduce mai multe personaje, unele destul de complexe, altele servind doar roluri funcționale, exploatează fire laterale, unele ajutând povestea, altele lăsate să se piardă, jonglează cu un registru mai larg de idei. Pe mine personal, abandonarea unor fire narative nu m-a încântat deloc, mai ales datorită misterului clădit minuțios, dar nefructificat. Nu am înțeles rolul unei idile abandonate, idilă care crease unele așteptări. Însă povestea mare e funcțională. Mi-ar fi greu să vorbesc mai mult despre ea fără a risca să divulg prea mult și să stric suspansul. Voi spune doar că acțiunea ajunge în cele mai neașteptate și negre zone ale imaginației.

„În urma acelui zbucium tectonic, zeci și poate sute de oameni dispăruseră fără urmă, ca înghițiți de pământul care se scuturase de cinci ori în douăzeci de ore. Numărul celor decedați era incert, se descoperiseră în jur de cincizeci de cadavre, dar încă cel puțin pe-atât fuseseră declarați dispăruți de familiile îndoliate. A căutat „Oglinzi”, și „1625”. Nimic. Doar un șir nesfârșit de oglinzi de epocă ciobite.”

Cam pe aceleași coordonate de horror-policier evoluează și povestirea „Toată bezna din ochii lor”. Plasată într-o lume în care nu mai poți face diferența dintre oamenii vii și cei morți, în care viața însăși și ceea ce o definește este de neînțeles, acțiunea urmărește două personaje, unul în încercarea sa de a rămâne uman, celălalt motivat de dorința de a-și salva soția. Ceea ce mi s-a părut un element distinctiv în acest text a fost o anumită doză de fatalism, de demers dinainte pierdut:

„Sângele îi îngheța bărbatului în vene, pentru că niciuna dintre ele nu avea ochi. Mereu atât de multă beznă în ochii lor, și-a spus bărbatul și a oftat; brațul mort s-a ivit de printre scaune și degetele-i mumificate i-au mângâiat tâmpla, alinând durerea de dincolo de ea.”

Finalul nu aduce cine știe ce revelație, închide doar cercul, confirmând atmosfera, dacă se poate spune așa.

Schimbarea de registru vine odată cu nuveleta „Inimă mare, neagră, putredă, urât mirositoare”, o foarte puternică dramă a copilăriei, care mi-a adus aminte prin intrigă de textele lui Marian Coman, însă cu tușa inconfundabilă a stilului lui Flavius Ardelean și obsesia lui pentru miasme și poveștile lor. Proza este angoasantă, supliciul copiilor traumatizați de dispariția prietenului lor fiind potențat de acumularea gunoiului în oraș. Nici aici elementul fantastic și horific nu e lăsat deoparte, iar gunoiul prinde puteri miraculoase, devine element de legătură între lumi.

„S-a apropiat tot mai mult și și-a auzit numele mai clar: Stefaaaaan. Prima literă sluțită, ascuțită, ca un sâsâit, ba chiar, cu cât se apropia mai tare, ca un bâzâit. Era ca și cum, din sute și zeci de mii de zbateri de aripi minuscule, numele său se forma insectoid și insuportabil.”

Finalul acestei povești, deși aș fi crezut că avea să fie unul deschis și incert, vine cu o serie de imagini puternice și cu un deznodământ foarte clar, deznodământ asupra căruia doar trecerea timpului își aruncă umbrele deformate de maturizare.

În fine, ultima povestire din carte, cea pentru care le mulțumim editoarei Eli Bădică și lui Flavius, ea putând fi citită în acest număr al revistei noastre, încheie perfect volumul, adresând inversul întrebării „Ce e dincolo de moarte?”. „Din somnul său în alambic” este o poveste de pe tărâmul de dincoace de viață, în care procesul îmbătrânirii e inversat, în care fantasticul se găsește la tot pasul, în care existența pare un somn liniștit de copil, într-o grădină. Mi s-a părut o proză deosebit de frumoasă, de o sensibilitate aparte, construită cu o delicatețe atent exersată. Iar ultimele ei cuvinte, cele care aduc un cu totul alt nivel de înțelegere întregului text, reprezintă o încheiere perfectă atât pentru proză, cât și pentru volum.

Acum, că am trecut un pic prin fiecare text în parte, aș mai vrea să spun doar că am găsit volumul foarte bine echilibrat, ca un tot unitar, fără inegalități, în care grija pentru ansamblu reiese și din structura ideilor și aranjamentul prozelor, trecerile făcându-se neted. Dacă nu aș fi ascultat vorbele lui Flavius live pe Facebook, când a spus că textele au fost scrise printre proiecte mai mari și asamblate ulterior, aș fi crezut că ele au fost gândite special pentru acest ansamblu. Pentru că funcționează împreună. Cele mai multe vin cu ciclicități, ori de genul „dă-o mai departe!”, victima devenind la rândul ei călău sau invers, ori încheindu-se într-un punct de potențial egal cu cel de la început. Toate povestirile au câte un motto, care variază de la versete biblice și până la vorbe ale lui Cioran.

„Câteva feluri de a dispărea” vorbește despre dispariția ta, a celor dragi ție, despre moarte, despre traversarea dincolo, chiar despre naștere ca un soi de moarte, de trecere prin alambic. Și vorbește frumos, cu harul vorbelor lui Flavius. Fără îndoială, o voce unică în peisajul literar românesc.

se poate cumpăra de aici – link site Nemira

Flavius Ardelean este un autor român de literatură fantastică dark (dark fantastique), care a publicat șapte romane pentru adulți și copii, precum și trei volume de proză scurtă. A primit de două ori Premiul „Vladimir Colin” la categoria Fantasy și a fost de două ori nominalizat la Premiul ”Cel mai bun tânăr romancier” al Galei pentru Tineri Scriitori de la București.

Primul său roman a fost nominalizat la ”Best European Debut Award” de la ”Festival du Premier Roman” din Chambery, Franța. Ambele sale cărți pentru copii au fost nominalizate la premiul ”Cartea anului” al Galei Premiilor Culturale din Brașov.

Romanul din 2015 „Scârba sfântului cu sfoară roșie” a fost tradus în germană la homunculus verlag, iar Börsenblatt l-a considerat „perla neagră a fantasticului” și Tageszeitung „opera de artă totală”. Romanul va fi publicat și în Rusia, unde Esquire Russia l-a inclus în lista celor mai așteptate traduceri pentru 2020.

Flavius Ardelean a studiat ”Management în Domeniul Artelor” la Ludwigsburg și „Management Editorial” la Oxford și locuiește în Brașov, unde lucrează drept trainer certificat. Este membru în Asociația Scriitorilor de Horror și în „De Basm” (Asociaţia Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi din România).