Cu scriitura lui Marian Coman am luat contact prima oară prin intermediul volumului „Testamentul de ciocolată”, o carte care deși evoluează pe terenul fantasticului urban, cu accente horror, este profund ancorată în realitatea românească, pe care o baleiază din perioada comunistă și până-n zilele noastre. Am citit apoi primele două volume din „Haiganu” și am fost transportat într-o lume magică, la hotarul dintre basm și mitologie.
Omulețul din perete, cea mai recentă carte a lui Marian, adună texte de-ale lui din volumele de proză scurtă „Nopți albe, zile negre”, „Degete” și „Testamentul de ciocolată”, dar vine și cu text inedit, realizând un melanj nesperat de unitar în aceste condiții. Așadar, volumul e împărțit în patru calupuri, trei dintre ele strângând povești legate tematic între ele, iar al patrulea, materializat printr-o singură poveste, închegând întregul.
CARTEA ÎNTÂI
Încă din prima parte, ba chiar din prima povestire a volumului, forța scriitoricească a lui Marian Coman se face simțită. Fără menajamente, „Ușa de la baie” introduce atmosfera apăsătoare care ne va însoți pe parcursul întregului volum. Aici, pentru un plus de efect, și cadrul natural contribuie la angoasa personajului narator:
„Era o zi ploioasă, una dintre toamnele acelea târzii în care cerul se scurge alene în șiroaie sâcâitoare pe lângă trotuare ori în canalizări. Și, nu știu de ce, tocmai atunci i-a apucat pe ai mei să se mute.”
Ei, povestea, deși nu o spune, ne lasă să înțelegem care ar fi fost motivul mutării. Știm doar care era factorul care-i făcea pe oameni să „aleagă” să se mute din casele lor în blocuri meschine în perioada comunistă. Însă, deși ne conduce cu gândul spre această pistă, povestea nu marșează pe redarea realității perioadei, ci se folosește doar de atmosferă pentru a introduce elementul fantastic, în becul din baie care nu stă aprins.
„Schimbaseră ai mei șase becuri și chemaseră o duzină de electricieni, dar buda noastră se încăpățâna să rămână cufundată în beznă, iar lumânările pe care le foloseam pentru a desluși măcar capacul veceului mai mult mă speriau și mă aruncau în întuneric.”
Sumbră și tenebroasă, deși scurtă, povestirea reprezintă un început foarte promițător pentru volum, iar finalul ei, deși ar putea fi interpretat drept fericit, nu aduce vreun strop de speranță.
Urmează apoi proza „Degete”, pe care o puteți citi și în paginile virtuale ale revistei noastre – mulțumim, Eli Bădică și Marian Coman! –, o proză de o profunzime impresionantă, despre copilăria în perioada anilor ’80, cu spaimele și închipuirile ei. Dar și cu micile ei bucurii, unele sincere, altele pervertite de timpul bolnav.
„– Portocale! am mai strigat o dată și gurile copiilor s-au umplut de salivă căscându-se hipnotizate spre mine.
Am ridicat cu greu lada plină cu fructe și am lăsat globurile portocalii să alunece, în cascadă, dincolo de balustradă. Pentru o secundă, fețele mucoșilor, care nu-și găsiseră liniștea toată ziua, au înflorit, de parcă alunecaseră brusc într-o lume miraculoasă în care râurile sunt de miere, zăpada din frișcă și plouă cu portocale. Unii dintre ei, cei mai mici, nici nu știau cum arată un asemenea fruct ori îl văzuseră până atunci doar în afișele prinse în piuneze deasupra meselor de bunicile lor. Chiar și așa, timpul părea oprit în loc. Culoarea aprinsă a fructelor le lua mințile. Sferele portocalii mi-au părut pentru o vreme blocate cumva între cer și pământ – neștiind în ce direcție să cadă –, apoi s-au prăbușit, înfundat, în zăpadă. Au mai fost câteva secunde de liniște, după care pițigoii s-au transformat în fiare. Au început să țipe. Să horcăie și să se îmbrâncească. Să-și care pumni, palme și picioare în timp ce scormoneau prin zăpadă. Rânjeau, chiuiau de bucurie și gâfâiau. Nu aveau timp să plângă după ce erau loviți. Căutau mai departe.
– Asta-i a mea!
– Ba-i a mea, boule! Eu am văzut-o primul!”
Ceea ce șochează aici este sentimentul de răutate care transcende vârsta, care există pur și simplu. Negul personificat nu face decât să ofere un punct de materializare a sentimentului aproape omniprezent. Un punct care concentrează cunoașterea răului.
Textul următor este „Alo”, o proză fantastică despre disoluția lumii pornind de la rețeaua de telefonie mobilă. Dar în același timp este și despre copilul crescut la sat care dă pentru prima oară piept cu forfota orașului, despre temerile si regretele lui. E despre locul căruia-i aparții, dar este prea strâmt pentru tine și despre locul căruia nu-i aparții și care te copleșește. Și personajul din precedenta poveste apare și aici, aducând cu sine previziunile despre rău.
„– El este Alfonzo! A făcut bărbatul, la câteva secunde după ce ajunse la noi, arătând o bubă urâtă de pe unul dintre degetele mâinii sale. Mie-mi puteți spune Tom.
…
Tom a început să ne spună o poveste halucinantă despre sfârșitul lumii, despre diavol și despre cum îți fură necuratul mințile dacă-i auzi vocea, ne-a povățuit să fim foarte atenți, pentru că azi e ziua cea mare și Ăl Rău pândește din toate părțile încercând să-și mărească armat, ne-a vorbit despre altarul pe care cohortele sale îl construiesc în centrul orașului, fel și fel de istorii care mai de care mai incredibile pe care, mormăia el. le știe în mare parte de la Alfonzo, negul lui de pe mâna dreaptă, drăcovenii despre care nu știam ce să cred.”
Finalul acestei povești închide frumos lucrurile, însă referirile din următoarea au darul de a rupe în mod subtil realitatea în două și de a-i da noi valențe.
Iar pe această ruptură, „Sevăn”, textul care încheie Cartea Întâi, introduce și ruptura celui de-al patrulea zid și conștientizarea personajelor că sunt doar fragmente din gândul cuiva, așternute pe hârtie. Violența protagonistului nu joacă un rol în sine în această poveste, poate e menită doar să sublinieze omniprezența răului. Totuși, personajul Sevăn are darul de a surprinde spre sfârșit, când încearcă să-și depășească condiția. Ba chiar când înțelege că el însuși nu e decât un capriciu al unui autor pe care nici nu-l cunoaște:
„– Nu ai știut niciodată cum te cheamă, dobitocule, pentru că autorul nu ți-a dat niciodată vreun nume! urlă Sevăn. Ăsta este și motivul pentru care nu apari în cartea asta afurisită. Dacă nu a un nenorocit de nume, cum dracu să apari în cartea asta? Bine că apar eu. Bine că apare Sevăn…”
Iar finalul acestei povești aduce ieșirea din scenă a personajelor prin aducerea scenei în poveste, scenă de pe care însuși diavolul – sau poate autorul? – își cheamă plăsmuirile la judecată.
CARTEA A DOUA
Cartea a Doua readuce povestirile care compun „Testamentul de ciocolată”, o carte care m-a impresionat profund când am citit-o prima oară. Am recitit cu aceeași plăcere și acum textele despre copilăria, maturitatea și bătrânețea celei mai frumoase femei din lume și am descurcat din nou ițele care s-au țesut în jurul ei.
Baleind o perioadă destul de lungă, începând din comunism și până într-un prezent incert, cititorul se simte, în același timp, conectat la și evadat din cotidian. Simți că te afli într-o altă lume, dar e o lume pe care o cunoști, e tot lumea ta, doar că într-o altă versiune, mai largă. Banalul se desfășoară de jur împrejur, însă printr-o perspectivă deformată, elementele fantastice nu sunt în dezacord cu evenimentele concrete, nu creează dezechilibre ci doar plăsmuiesc noi realități, mai profunde, ascunse în spatele celei aparente. Povestirile pot funcționa foarte bine și individual, fiecare având propria idee suficient de viguroasă și propria întorsătură de final, însă ansamblul oferă încă și mai mult.
Odată cu personajele evoluează și cadrul, găsim România în toate stadiile, de la era comunistă târzie, cu toate restricțiile specifice, trecând prin perioada de tranziție, cea fără reguli, și poposind, mai spre final, într-o Românie suspendată în prezentul celor tăcuți, în care toate ițele, aparent dezlânate, se înfășoară, iar povestea poveștilor capătă noi înțelesuri.
„Când a venit naționalizarea, Mirunei nu au avut ce să-i ia. Dar nici ce să-i dea n-au avut. Pe Miruna nu au naționalizat-o, deși unii ar fi zis că toată țara a trecut prin ea. Doar că uitaseră.”
Am redescoperit „Copilăria doamnei Cala”, cu poveștile Mirunei, cea la care băieții merg să se miruiască, fata de care a profitat o țară întreagă, pentru a o abandona apoi, a lui Tolcan, cu violența ei juvenilă și a Calei, cea mai frumoasă femeie din lume, și-am revăzut destinele frânte din jurul ei. Am retrăit frustrarea pe care am avut-o și prima oară când am citit „Tinerețea doamnei Cala”, amintindu-mi că oamenii ar putea fi atât de ușor fericiți, dacă și-ar permite-o, însă aleg suferința mândră. Am redescoperit nebunia regretului din finalul acestei tulburătoare povești. Apoi am retrăit momentele din orfelinatul în care viața se împletește cu moartea pentru copiii care trăiesc între lumi și magia eliberatoare din „Testamentul de ciocolată”.
„Mile mi-a dat cartea lui de ciocolată ca să văd care oameni sunt buni și care sunt răi, apoi m-a învățat să zbor și cum pot sufla puful de păpădie. Iar eu m-am gândit că, dacă în timpul verii puteam vorbi cu cei morți, acum aș putea încerca să vorbesc cu cei vii. Și în fiecare vineri seara o privesc pe doamna Cala cum face baie și îi șoptesc vorbe murdare.”
În final, Amnezia mov încheie „Testamentul de ciocolată”, un ciclu memorabil de povești despre pervertirea purității, despre răul spre care se târăsc inconștienți oamenii și despre transformarea celor buni când își pierd speranța și forța călăuzitoare.
„Șum-șum-șum…
Se-ntâmplă rău, se-ntâmplă rău, se-ntâmplă rău… ”
CARTEA A TREIA
Cartea a Treia propune alte trei texte de o sensibilitate deosebită, „Albilița”, „Crama lăutarilor” și „Lică”. Prima, cea care a apărut tradusă și în Apex Magazine, este din nou o poveste despre copilărie și demonii ei, dar și despre curajul de a visa într-o lume gri.
„Am mai trecut o singură dată pe strada aia. Când am revenit cu treabă, în oraș, acum câțiva an. Negrul de fum nu s-a șters de pe pereții blocului. Totuși, cumva, pe sub el îmi pot zări chipul. Se mai văd câteva aripi colorate și conturul unui borcan de sticlă în interiorul căruia este pictat un fluture alb-crem cu câteva pete negre pe fiecare aripă. O albiliță”
Dintre cele trei povești care compun această ultimă parte, „Albilița”, cu contrastele ei foarte puternice între puritatea copilului naiv și răutatea lumii înconjurătoare, cu forța pe care o găsesc visele de a se așterne pe pereți cenușii mi s-a părut cea mai viguroasă.
Mi-a plăcut și „Crama lăutarilor”, cu meditațiile asupra condiției artistului pe care le propune, și „Lică”, o altă viziune asupra magiei lumii prin ochi de copil. Ambele vorbesc despre transcendere, despre lumile din spatele lumii banale, despre lucrurile pe care nu le vedem, dar despre care știm, cumva, că se află acolo.
EPILOG
Și ajungem astfel la Epilog, altfel spus la povestirea „Omulețul din perete”, text care ar vrea să creeze un soi de ramă, un cadru fantastic în care toate poveștile de până acum să poată coexista simultan.
Din păcate, nu am apreciat prea mult acest ultim artificiu pe care Marian Coman îl propune în carte. Nu am fost încântat nici la celelalte povestiri de pasajele în care personajele aflau despre ele că sunt doar personaje într-o carte, nu-mi place defel această tehnică, însă ea era dozată în porții acceptabile chiar și pentru mine, iar scriitura de ansamblu, acțiunea și construcția personajelor au compensat acest aspect. Dacă lui Sevăn i-am acceptat revelația de a fi un personaj, dacă am dat din cap a îngăduință când am aflat că sunt unul dintre „Cei-ce-tac”, ei, bine, în „Omulețul din perete” mi s-a părut că echilibrul e răsturnat.
„– Nu știi cum te cheamă, fiindcă el nu a scris încă asta. Și probabil că nu va scrie niciodată. Ești un personaj neterminat dintr-o povestire fără sfârșit. Ultima sa povestire, în fapt doar câteva pagini care zac uitate și necitite de nimeni în vreun sertar de birou. Asta ești și ăsta e motivul pentru care nu îți știi numele.”
Când personajul a aflat că e personaj, când le-a întâlnit pe celelalte, din precedentele povești, iar acestea i-au spus că lumea lor se destramă pentru că autorul nu mai scrie (!), iar ele au decis să-i facă o vizită pentru a-l determina să se reapuce de această îndeletnicire, firul narativ mi s-a părut prea scămoșat, iar universul debalansat. Știu, e o chestiune subiectivă, e vorba de o părere personală, dar îl respect prea mult pe Marian Coman ca autor încât să-mi cenzurez această ultimă opinie.
Altfel, o poveste impecabil scrisă. Despre stil în general nu știu ce altceva pot să spun decât că menține un echilibru perfect între utilitate și estetică, o demonstrație de abilitate scriitoricească. În niciun moment cititorul nu întâmpină vreo dificultate în lectură, frazele curg rotund, aportul fiecăreia părând atent măsurat pentru a obține efectul maxim atât în transmiterea informației cât și în dozarea sentimentelor.
CEI CARE TAC – albumul muzical al proiectului CORBU
Și ultimul lucru pe care aș mai vrea să-l menționez este că recent, am aflat că, inspirându-se din această carte, dar și din universul „Haiganu”, proiectul muzical „Corbu” a lansat mini-albului „Cei care tac”. Este vorba despre un concept muzical experimental cult, cu sonorități foarte complexe. Personal, am găsit câteva melodii superbe, prin atmosferă și sonorități. Cu influențe pe carele-am atribuit unor trupe ca Phoenix, dar și Negură Bunget sau Dor-de-duh, linia melodică propune o varietate de instrumente și sonorități. Iar dacă mulajul ei pe atmosfera din universul Haiganu a fost în acord cu propria mea viziune, interpretarea abordarea muzicală inspirată din „Omulețul din perete” m-a surprins.
Și, ca transcenderea artistică din literatură spre alte arte să fi și mai profundă, acest album beneficiază de un suport grafic realizat chiar de de Marian Coman. Un set de desene întunecate și expresive, realizate în alb-negru, care ilustrează potrivit albumul, adăugând o componentă vizuală atmosferei.
Nemira, colecția N’autor
Si daca esti doar un personaj in cartea altcuiva?
Cala, o femeie superba si misterioasa, in jurul careia se invartesc multe dintre povestile din carte. Sevan, un bataus get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecara care face o descoperire inedita. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme si comori. Mile, un baiat dintr-un internat, care cunoaste un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar cateva dintre personajele care isi dau mana si te ghideaza intr-o aventura nebuna, provocatoare, fara pereche. Esti pregatit sa descoperi lumea cu alti ochi?
„Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia ca Stephen King da drumul unui balon rosu printr-o gaura de iepure ce conecteaza suburbia americana de satul si litoralul romanesc. Cu scene parca desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar si cu o nostalgie discreta, scrisa intr-un registru realist stapanit excelent, lui Marian Coman ii reusesc gratia pasului pe sarma, dar si forta sapaturii narative de tip svaiter, care perforeaza textul si interconecteaza povestile intre ele spre un final in care zidurile se transparentizeaza.“
Tudor Ganea
