Omulețul roșu, între Alazar și cyberspace(timp de citire: 7 minute)

Citind acum, la mai bine de optsprezece ani de la prima publicare, „Omulețul roșu”, romanul de debut al Doinei Ruști, nu ai cum să nu fii cuprins de un sentiment de nostalgie. Însă nu va fi o nostalgie autentică, nu îți vei dori să retrăiești perioada aceea de „tranziție” a sfârșitului anilor ’90 – începutul anilor 2000, ci doar îți vei aminti detalii pierdute și vei zâmbi în sinea ta. Multe aspecte ale vieții din acea perioadă îți vor reveni și-ți vei da seama că, deși păreau minore, ele o făceau cu totul altfel decât e ea astăzi. Romanul, să nu uităm, a fost publicat pentru prima oară la începutul lui 2004, și-și plasează evenimentele în acea perioadă în care apele abia începeau să se limpezească, după scuturătura de la finalul lui ’89.

Din punct de vedere al acțiunii, nu e prea mult de spus, lucrurile nu sunt deloc complicate. Laura, o intelectuală de factură umanistă aflată la mijlocul vieții, încearcă să supraviețuiască făcând ceea ce-i place și neacceptând prea multe compromisuri, într-o societate capitalistă în care sistemele de valori sunt din ce în ce mai corupte.

Începuse toamna, când mi-am dat seama cu adevărat că e vremea lolitelor. Făceam paginația unui manual, pentru câteva sute, și mă gândeam să scriu un dicționar de expresii latinești ca să mai câștig ceva bani.

…

Cu o astfel de impresie în suflet m-am dus la întâlnirea cu Neica, pentru încă o discuție despre minienciclopedia care zăcea în editura lui de aproape trei ani.

Dar nu era Neica, ci Lolita, o studentă de-a lui, apărută la editură astă-vară, genul de femelă care se poartă acum: fizic de puștoaică fără ciclu, dar cu mișcări nostime, agresive, mature.

Lolita stătea la birou, în poziție dominatoare, încercând să mă intimideze – față de copil răsfățat, câteva lucruri învățate pe de rost, plus tutuirea adversarului:

– Știi, ți-o spun ca specialistă-n Heidegger…

Departe de a se materializa într-o acțiune trepidantă, planul realist ar putea susține singur romanul. Laura, din dorința de a-și proteja proprietatea intelectuală, ajunge să cunoască online un personaj misterios, pe Andrei, și să se surprindă pe sine cu propriile sentimente legate de acest om. Această relație se înfiripă hrănindu-se din misterul pe care tehnologia comunicației, mai precis a internetului, o aduce cu sine. Felul în care online-ul aduce oamenii mai aproape, dar în același timp îi ține departe, pare a fi rezumat la relația protagonistei cu corespondentul ei virtual:

Noaptea am deschis din nou fereastra spre lume și aveam două mesaje, amândouă de la Andrei Scarlat. În primul îmi dădea adresa la care se afla enciclopedia mea, iar al doilea suna astfel:

„Dragă doamnă Laura Iosa,

Mă bucur că mi-ați scris despre munca dvs.

V-ar interesa să punem și alte texte pe Internet? Asta, desigur, dacă nu sunt probleme de copyright. M-ar interesa dicționarul cât și compoziții sau ce mai aveți.

Ce-ar fi să vă fac un sie?”

În paralel, pentru a se putea întreține, Laura se vede nevoită să accepte unele colaborări înafara domeniului ei de pregătire, unele detalii foarte inedite decurgând din activitatea ei în beneficiul familiei Ardelean sau din interviurile pe care le ia pentru o emisiune anume de radio. Mai există câteva filoane interesante de urmărit, cum ar fi cel al prieteniei sale cu Raluca și idila acesteia din urmă cu un Gioni Castratu, afacerile dubioase ale florăreselor sau influențele pe care le manifestă lolita Crisina.

Însă „Omulețul roșu” nu se rezumă la a fi doar un roman realist. Peste viața cotidiană, cu suișurile și coborâșurile ei, cartea suprapune două elemente fantastice foarte puternice: Omulețul roșu și Alazarul. Dacă primul este o ființă supranaturală care se insinuează treptat în viața Laurei, ajungând de la o apariție nedefinită, ca un spectru de lumină, la o prezență fizică permanentă, al doilea e un loc ciudat, înafara realității, în care eroina este atrasă pe nesimțite și din care iese cu câte o enigmă de rezolvat.

Te-am văzut plutind pe lângă umărul meu, te-ai așezat de-a dreptul pe tastatură și mi s-a părut că te aud zicând: Te așteaptă, să știi!

Deși nu pare a fi o consecință directă a apariției omulețului roșu, alunecările în Alazar devin din ce în ce mai profunde, întâmplările mai stranii, unele găsindu-și ecoul în întâmplări reale. Omulețul pare a se descurca mai bine în acel loc straniu, îl înțelege, îi e familiar, însă nu-i explică Laurei regulile, dimpotrivă, poveștile lui, despre un anumit individ, par a o încurca mai tare.

Prinsă între sentimentele pentru un bărbat pe care nu l-a cunoscut niciodată, necesitățile traiului de zi cu zi și misterul Alazarului, Laura se lasă purtată înainte mai degrabă în virtutea inerției decât conform unui plan. Viața ei pare o prelungită derivă, iar a o pune în ordine ar fi un demers strâns legat de descifrarea tehnologiei.

De fapt, partea ce mai faină a cărții este oscilarea care are loc în mintea cititorului între magie și tehnologie. Omulețul roșu e atras de computer, Alazarul are trăsăturile unei lumi virtuale construite informatic. Misterul perioadei de început a internetului, redescoperirea programelor pe care acum douăzeci de ani le găseam fascinante, pionieratul internetului, toate acestea au acum o nuanță nostalgică, față de acum douăzeci de ani când le-am fi privit ca pe noutățile care ne vor schimba viețile.

Putem spune că acum citim o altă carte decât am fi făcut la prima ei apariție. Nu e astfel de mirare că din pagini emană o stare de melanj între lumea magiei și cea virtuală a spațiului cibernetic, că unui personaj magic, cum e omulețul roșu, cu care eroina are o relație directă, îi este antagonist unul real, dar cu care aceasta are o relație intermediată de internet.

Finalul cărții aduce unele lămuriri, însă are darul de a nu elucida total misterul.

Un element de inedit îl reprezintă și felul în care romanul se prezintă, anume sub forma unor texte postate pe o platformă deschisă, și anume „Ohbrother”. Vom afla spre final care e motivația acestei destăinuiri, respectiv cine e destinatarul mesajelor. Iar un artificiu de mare efect este și introducerea „chat”-ului, un veritabil „plan savant” al cărții, în care alături de cititorii reali se adaugă o ceată de cititori-comentatori, unii dintre ei punând întrebările care l-ar măcina și pe cititorul real, validându-i acestuia nedumerirea, alții doar făcând comentarii pe margine, mai mult sau mai puțin la subiect. Ca acum, ca în realitate.