Apărut pentru prima oară în 2015, în colecția „Insolit” a editurii Eurostampa, moștenitoarea colecției omonime a editurii Bastion, și reeditat apoi în 2018 de editura Tritonic, volumul „Sfârșitul Inocenței” de Cristian Vicol propune opt proze scurte, dintre care două, cele mai extinse, se pot încadra la categoria nuveletă. Deși baleiază registrul fantastic, trecând prin fantastic mitologic, fantastic urban, istorie alternativă, horror și SF, scriitura bine exersată și plăcută, precum și elementul-surpriză de la final, cel care întoarce sau completează din câteva tușe de panel înțelesul prozelor sunt elemente care unesc aceste texte într-un volum omogen. Personal, găsesc întorsătura din condei drept un aspect binevenit într-o proză, iar aici el vine peste o atmosferă bine definită și adaptată fiecărui tip de text în parte, ceea ce aduce în fiecare caz în parte un plus de efect.
Deși nu au o linie comună, nici dată de gen, nici de temă, prozele părând reunite doar de numele autorului, volumul nu dă impresia de dezechilibru. Pur și simplu acoperă o paletă mai largă de forme, păstrând atenția pentru natura umană în diferitele ei ipostaze și înclinația estetică drept liant, ceea ce face volumul plăcut la citire.
Evident, în a ceste condiții nu se poate scrie despre carte decât atingând fiecare proză în parte.
Așadar, volumul începe în forță, cu o proză despre fântâna tinereții, poveste care se întinde din preistorie (probabil) și până în viitorul nostru apropiat, „Nemurirea nu e pentru toți”. Deși nu beneficiază de o acțiune în sine, ci doar de înșiruirea unor crâmpeie de poveste, schița reușește destul de bine să te introducă în atmosfera lumii sud-americane a primilor coloniști spanioli. Personal, mi s-a părut o poveste reușită, iar introducerea unor personaje actuale – precum Obama sau regele Juan Carlos al Spaniei – și a unora istorice – precum Juan Ponce de Leon – foarte abilă. Una peste alta, istoria alternativă are un miez interesant, iar punerea în scenă e decentă, date fiind dimnensiunile. Am avut unele nemulțumiri legate de comportamentul unui ofițer american de rang înalt în fața unui suveran al unui stat aliat, dar pun ieșirile pe seama potențării conflictului care altfel nu exista. Iar finalul aduce o perspectivă inedită asupra întregii chestiuni a nemuririi, ușor comică, ușor satirică.
A doua proză, în schimb, beneficiază de o dezvoltare satisfăcătoare și de personaje foarte convingătoare. „Pedeapsa lui Manitou” este o poveste pe de o parte despre primii coloniști englezi ajunși pe tărâmuri americane, pe de altă parte despre băștinașii care văd cum, fără voia lor, lumea în care trăiesc se schimbă. Mi-a plăcut foarte mult ceastă poveste, sunt convins că ea va rămâne cu mine mult timp, cadrele ei fiind memorabile, de la visul lui Wematin și până la reinterpretarea concursului de vrăjitorie dintre Moise și magii Faraonului, pus în scenă de un vraci indian și de un preot creștin. Povestea include o incursiune în credințele băștinașilor și-n felul în care superstițiile le ghidează deciziile, dar și în problemele primilor oameni albi, veniți cu convingerile și dogmele proprii, într-un tărâm ostil.
Personajele principale sunt bine creionate, deși multe dintre celelalte vin să servească unui singur scop. Cadrul este zugrăvit cu atenție, o sumedenie de detalii făcând povestea foarte verosimilă.
Probabil singurul punct care m-a dezamăgit la ea a fost finalul, revelația pentru care cititorul este totuși pregătit – aspect foarte important! – fiind cumva dezamăgitoare, ea venind să invalideze eforturile pe care cei doi protagoniști indieni le fac pentru propria supraviețuire.
Mi-aș fi dorit, recunosc, mai multe povești în acest univers, pentru că scriitura lui Cristi Vicol reușise să mi-l servească foarte convingător, însă am avut surpriza ca următoarea povestire, „Țancurile luminii eterne” să fie un SF pur. Nu e genul de poveste care să te impresioneze prin personaje sau acțiune, punerea în scenă fiind statică și monotonă, întregul text servind doar ca vehicul pentru a livra ideea din ultimele paragrafe. Mi-a plăcut totuși imaginarea bazelor selenare și transcendența insinuată la final.
Urmează apoi o schiță în registrul fantasticului urban, „Vaza de porțelan”, care are ca motor violența domestică. Trebuie să recunosc că, dintre toate, această proză m-a impresionat cel mai puțin. Conflictul nu e motivat în niciun fel, banalitatea abuzului ne găsind nici măcar o tentativă de a fi depășită. Motivația arhi-uzitată a consumului de alcool nu ajută nici ea în sporirea complexității, însă un iz de fantastic și o aluzie strecurată despre recurența cimei cu mereu alți actori o salvează.
Însă de aici încolo volumul intră pe o pantă ascendentă, din punctul meu de vedere, pentru că următoarea proză, „Ritualul” (pe care o puteți citi aici sau asculta în lectura autorului aici), mi s-a părut foarte inspirată. Mi-a adus minte de „Omul de răchită”, excelentul film cu Nicholas Cage. Deși are practic o singură scenă, revelația finalului, în doar câteva fraze, adaugă foarte multă complexitate lumii, pe care abia atunci o interpretezi drept ceea ce este.
Deși nu este nici cea mai lungă, nici cea mai ofertantă, alegerea titlului următoarei proze „Sfârșitul inocenței” pentru a da numele volumului mi s-a părut foarte justificată. Avem aici personajul cel mai bine elaborat, în persoana lui Jennifer Mitchel, o adolescentă pe care evenimentele cunoscute sub numele de „Criza rachetelor cubaneze” o prind în mijlocul unei drame personale care, pentru ea, eclipsează cadrul politic mondial zbuciumat. Din punctul de vedere al analizei psihologice, acest text excelează, felul în care e prezentat conflictul interior al tinerei fiind unul foarte profund. Mi-au plăcut referirile la visul american, la modul de viață și la năzuințele păturii mijlocii a societății americane din acele vremuri, la felul în care oamenii simpli interpretau politica războiului rece.
Și mi-a plăcut enorm de mult cum Cristi a reușit să întoarcă firul poveștii, transformând-o într-o istorie alternativă absolut remarcabilă. Iar finalul mi s-a părut perfect ales.
Și, în fine, ultima proză, a doua care se încadrează la categoria nuveletă, încheie apoteotic volumul, cu o probă de măiestrie scriitoricească. Este vorba despre o reinterpretare a Armistițiului de Crăciun, din 1914, în timpul primului război mondial.
Din fericire, deși ideea în sine nu o cerea neapărat, Cristian Vicol a ales să dezvolte textul pe mai multe planuri. Astfel, povestea evoluează pe de o pare din perspectiva unui magician, adus de către britanici într-un sat din Belgia, pentru a ridica moralul trupelor de pe front cu o reprezentație în ajunul Crăciunului, iar pe de altă parte din cea a unui soldat, înrolat voluntar în armata engleză. Astfel, ororile luptelor sunt surprinse în paralel cu devastarea pe care o lasă în urmă în așezările altădată civilizate, întreaga imagine oribilă a conflagrației, cu încărcătura sa de suferință umană, fiind conturată.
Și, de parcă n-ar fi fost destul, elementele magice ale poveștii aduc o dimensiune în plus conflictului. Însă această dimensiune e introdusă din prolog, deci nu vine ca un deus ex machina, ci ca revelație așteptată. Și care, deși de data asta nu schimbă finalul, sau cursul istoriei, înfrumusețează mult povestea.
Ca o concluzie generală, după ce am parcurs toate textele, pot spune că scriitura lui Cristi Vicol e așezată, vocea narativă e bine conturată, iar greșelile, sau neadaptările vocabularului, deși există, sunt puține. N-ar mai fi lipsit mult, după exigențele mele, și aș fi putut spune că scrierea e impecabilă.
După cum ați observat, în acest volum elementul românesc lipsește cu desăvârșire. Iar acest lucru, sincer, pe mine nu m-a deranjat câtuși de puțin. Ca cititor dornic de evadare, am apreciat portița pe care am primit-o. Iar ca adept al universalității scriitorului român, ruperea ocazională de cadrul autohton nu putea decât să mă bucure. E bine să evadezi, uneori, atât ca autor, cât și ca scriitor.
Personal, găsesc trei texte: „Pedeapsa lui Manitou”, „Sfârșitul inocenței” și „Iluzia magicianului” drept demne de a sta în orice antologie de proză, fantastică și nu numai. Universalitatea la care apelează Cristi în construcția poveștilor lui m-a impresionat și m-ar bucura dacă aș afla că ele au reușit să impresioneze și înafara granițelor țării.
