I. Paradoxul
Cum ar fi să știm viitorul? Nu doar să ne dăm cu presupusul, ci să-l cunoaștem în amănunțime? Ce ne-ar opri? Iată întrebarea pe care ne-o adresează Ted Chiang, întrebare ce stă la baza nuvelei sale The Story of Your Life. Răspunsul pare evident: liberul arbitru. Însă în universul lui Ted Chiang, liberul arbitru nu există, cel puțin nu în forma teoretică/abstractă promovată de o serie de filosofi și oameni de știință de-a lungul secolelor.
Totul pornește de la o pildă borgesiană. Cineva răsfoiește Cartea Veacurilor – o cronică ce consemnează fiecare eveniment din trecut și viitor. Cartea este uriașă, iar persoana, cu ajutorul unei lupe de mare finețe, ajunge să-și citească povestea propriei vieți. Citește despre faptul că citește cartea și, că, folosind informații ulterioare acelui moment, va paria pe un cal câștigător. Însă persoana refuză să se lase purtată de fluviul cauzalității și, deci, să parieze pe calul cu pricina. Totuși, Cartea Veacurilor nu greșește. Ea nu oferă informații despre un posibil viitor, ci despre Viitor. Nu ne aflăm într-o tragedie greacă, unde forțe exterioare individului conspiră la împlinirea sorții. Cartea Veacurilor detaliază fiecare acțiune a persoanei, și totuși persoana nu poate fi forțată să parieze așa cum „stă scris”. De-aici rezultă contradicția: prin definiție, Cartea Veacurilor e mereu precisă, și totuși, indiferent de ce stă scris acolo, persoana poate să aleagă să se comporte diferit.
Cum pot fi împăcate cele două? Răspunsul tradițional e: cele două nu pot fi împăcate, drept urmare, Cartea Veacurilor reprezintă o imposibilitate logică, tocmai datorită faptului că existența sa ar duce la contradicția de mai sus. Sau, ea ar putea exista atâta vreme cât nimeni nu ar avea acces la ea. Existența liberului arbitru presupune faptul că nu putem cunoaște viitorul. Experiența pare să afirme existența liberului arbitru. Voința e o parte intrinsecă a conștiinței. Cum rezolvă Ted Chiang acest paradox? Sau mai degrabă, reușește să-l evite?
II. Povestea
Pentru a explora implicațiile paradoxului, Chiang închipuie în The Story of Your Life, ecranizată ca Arrival (în regia lui Denis Villeneuve) vizita unor extratereștrii (numiți Heptapozi) care, pe lângă tehnologia superioară, au și o percepție diferită asupra scurgerii timpului. Pe scurt, dacă oamenii înțeleg universul ca o serie de relații cauză efect (secvențial), heptapozii îl văd ca pe un continuum simultan unde începutul și sfârșitul sunt nu a filei două fețe, ci pe aceeași față a filei. Cu alte cuvinte, nu cauzal, ci teleologic. Vedem aici, fără îndoială, influența tralfamadorienilor lui Kurt Vonnegut, cu precădere în Abatorul 5, unde, cu ajutorul acestor extratereștrii simpatici, Billy Pilgrim se „extrage” din curgerea timpului, ;i astfel, conștiința lui poate face salturi libere în trecut, prezent și viitor. Tot aici aflăm că tralfamadorienii există simultan în toate timpurile, și deci cunosc Viitorul (cu V mare) – întâmplător, și în pură manieră Vonnegut, viitorul înseamnă distrugerea universului de către un pilot de teste tralfamadorian.
Însă, potrivit lingvistei Louise Banks, care intră în contact cu extratereștrii și le studiază limba (și odată cu limba, percepția asupra universului), viziunea teleologică și cea cauzală nu se exclud. Sunt noțiuni corelative, ce explică felul în care a evoluat conștiința extraterestră în contrast cu cea umană. Oamenii au dezvoltat o conștiință de tip secvențial. Heptapozii, una de tip simultan, ce le permite să „trăiască” toate evenimentele în același timp și să perceapă scopul/finalitatea (telos) ce stă la baza tuturor. Imaginarea unei specii ce posedă o percepție teleologică-simultană asupra timpului și evenimentelor înșirate ca mărgelele de-a lungul său e necesară pentru a trece dilema liberului arbitru din zona teoreticului în zona realului, așa cum dorește Chiang, sau mai degrabă a afectivului, așa cum văd eu lucrurile.
Astfel, Louise ajunge să preia, odată cu învățarea limbajului heptapod, și această viziune totală asupra viitorului ei, viziunea ce pare să fie deopotrivă un blestem și o binecuvântare. Blestem pentru că mintea-i este inundată de amintirile viitorului, presărat cu evenimente triste, chiar tragice, începând cu divorțul de Gary (fizicianul cu care se cuplează în timpul proiectului) și culminând cu moartea fiicei sale la doar douăzeci și cinci de ani. Aceste evenimente par să fie iminente, astfel că lui Louise nu-i rămâne decât acceptarea sau resemnarea, și totuși, protagonista încearcă să ne convingă că în acest univers determinist, libertatea (sau liberul arbitru) nu e o iluzie, ci o realitate proprie unui alt tip de conștiință. Pentru a înțelege poziția ei, e necesară o scurtă incursiune în problematica determinismului și a liberului arbitru.
III. Determinism și liber arbitru
Universul este guvernat de legi naturale, și fiecare eveniment e rezultatul unor cauze subscrise acestor legi naturale. Dat fiind că acțiunile mele se înscriu în acest univers, și acestea sunt, deci, rezultatul unor cauze subscrise legilor naturii, cauze ce își au originea încă dinainte să mă nasc eu. Și-atunci, cum pot să am libertate de acțiune? Dilema nu este una tehnică. Generații de-a rândul de cărturari, filosofi și oameni de știință au dezbătut problema. La baza ei stă antiteza dintre două concepte fundamentale: sinele și universul. În sinea noastră cântărim, deliberăm și luăm decizii care atrag responsabilitate asupra acțiunilor noastre. Esențiale percepției noastre asupra sinelui sunt conceptele de liber arbitru și responsabilitate morală. Acestea sunt adânc întipărite în societatea și în gândirea noastră.
Avem o cu totul altă percepție despre felul în care funcționează universul. Acesta e pus în mișcare de legi ale naturii, văzute ca o suită de cauze și efecte – evenimente (sau rețele) ce se înlănțuie astfel: evenimente anterioare generează evenimente ulterioare, toate în concordanță cu legile naturii. Pentru a ființa aici și acum, avem nevoie pe de o parte de o înțelegere rațională (secvențială) asupra modului său de funcționare, pe de altă parte, de noțiunea de alegere liberă și responsabilitate, însă cele două par antitetice. La urma urmelor, facem parte din acest univers, acțiunile noastre sunt rezultatul unor evenimente anterioare ce se supun legilor naturii. Astfel, acțiunile noastre par inevitabile. Mergând pe acest fir logic, nu avem niciodată posibilitatea să alegem între două sau mai multe acțiuni.
Dilema liberului arbitru a creat tabere încă din antichitate. Stoicii erau favorabili determinismului, considerând liberul arbitru drept o iluzie. Epicureicii credeau în liber arbitru și, deci, se opuneau determinismului. În Critica rațiunii pure, Kant oferă mai multe perechi antinomice, unde atât teza cât și antiteza sunt bine argumentate. Kant le consideră paradoxuri pe care rațiunea umană nu va putea niciodată să le rezolve. A treia antinomie kantiană este cea a liberului arbitru și a determinismului. William James susține că cele două viziuni nu pot fi împăcate, și deci numai una poate fi adevărată, cealaltă devenind automat falsă. Întâmplător sau nu, James ia partea liberului arbitru. Sartre și-a construit întreaga teorie existențialistă în jurul noțiunii de liber arbitru. În viziunea lui, esența conștiinței e libertatea, iar esența ființei este determinată, fără a explica însă cum e posibil ca o conștiință liberă să existe atâta vreme cât ființează și ea în acest univers.
Viziunea asupra universului, din Povestea vieții tale, este fără îndoială una deterministă. Raționamentul determinist poate fi rezumat în patru aserțiuni. 1. Tot ce se petrece în univers e cauzat de evenimente anterioare ce se supun legilor naturii. 2. Alegerile și deciziile mele sunt evenimente înscrise în univers. 3. Drept urmare, și ele sunt rodul unor evenimente anterioare, ce preced nașterea mea și se supun, desigur, legilor naturii. 4. Cum putem, deci, susține că am făcut o alegere liberă? Că am avut liber arbitru?
O primă obiecție științifică adusă acestui raționament vine din partea mecanicii cuantice, unde fenomenele de ordin cuantic pot fi anticipate statistic, nu și individual, unde domină aleatoriul. Însă înlocuirea determinismului cu aleatoriul nu pare să facă loc liberului arbitru. O posibilă cale de ieșire o oferă compatibilismul, un set de teorii ce susțin că antiteza dintre determinism și liber arbitru e prost formulată. Potrivit compatibiliștilor, determinismul și liberul arbitru pot coexista, chiar dacă toate evenimentele au cauze. Varza și capra sunt împăcate.
Ce înseamnă să fii liber? Determiniștii par să facă o confuzie gravă între noțiunea de cauză și cea de coerciție. O acțiune nesupusă coerciției este liberă, chit că are cauze (cum de altfel e firesc). Însă compatibilismul clasic are o serie de probleme nerezolvate (printre care cea a dependenței, sau a omului de știință nebun care controlează voința „victimelor sale”), pe care o generație nouă de compatibiliști, unul dintre cei mai de seamă fiind Harry Frankfurt, încearcă să le rezolve. Frankfurt și urmașii săi susțin că determiniștii greșesc atunci când consideră că liberul arbitru este o proprietate pe care acțiunile fie o au, fie nu o au, independent de context. Dimpotrivă, susțin ei, libertatea și liberul arbitru depind de context. Eroarea logică a determiniștilor constă din a propune un context absolut pentru ideea de liber arbitru – o acțiune nedeterminată de nicio cauză anterioară, de niciun eveniment din universul fizic – ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o imposibilitate. Asta nu înseamnă că nu suntem liberi într-un sens mai familiar, într-un context mai firesc (de pildă, „ce voi mânca diseară la cină”). Iar în acest sens/context mai mundan, unul care chiar contează în viața de zi cu zi, compatibiliștii susțin că avem liber arbitru, și, deci, că liberul arbitru și determinismul sunt compatibile.
Tributar relativizării contextuale a dilemei, Ted Chiang regândește conceptele de liber arbitru și determinism prin prisma conștiinței simultane-teleologice a heptapozilor, demonstrând că la originea acestei dezbateri multimilenare nu e decât o problemă de percepție. Percepția simultană a heptapozilor asupra timpului îi determină să creeze viitorul, să plăsmuiască istoria, și totuși, nu sunt simple marionete sau rotițe angrenate într-un mecanism implacabil. Ei nu sunt legați de aceste concepte umane, iar liberul arbitru nu este doar o iluzie, ci e cât se poate de real în contextul conștiinței simultane. În acest context „libertatea are tot la fel de puțin sens precum coerciția; pur și simplu diferă contextul, niciunul mai valid decât celălalt. E ca acea faimoasă iluzie optică, desenul în care fie vedem o tânără elegantă, cu chipul întors spre fundal, fie o bătrână cu negi pe nas și bărbia lăsată în piept. Nu există interpretare corectă; ambele sunt valabile. Dar nu le poți vedea pe ambele în același timp”. (Chiang, 34).
Tot astfel, susține Chiang, prin glasul protagonistei sale, cunoașterea viitorului poate fi compatibilă cu liberul arbitru. Exercitarea liberului arbitru, explică Louise Banks, face imposibilă cunoașterea viitorului. Dimpotrivă, cunoscând viitorul, ea nu va putea să acționeze împotriva cursului prestabilit al evenimentelor și nici să împărtășească cuiva această cunoaștere: „cei care cunosc viitorul nu vorbesc despre el. Cei care au citit Cartea Veacurilor nu recunosc acest lucru” (Chiang, 33).
Determinism și limbă
J. L. Austin
Un alt posibil paradox pe care Chiang încearcă să-l dejoace este de ordin lingvistic. Situația se prezintă astfel: o specie extraterestră care percepe timpul ca pe o simultaneitate teleologică și, deci, cunoaște viitorul (fiecare având Cartea Veacurilor întipărită în minte) nu pare să aibă nevoie de comunicare lingvistică. Avem de a face cu un fel de telepatie generalizată, generată de faptul că fiecare heptapod știe a priori ce vor spune/face toți ceilalți heptapozi. Pentru Chiang, și aici avem de-a face cu o problemă de percepție. Astfel, un „eveniment lingvistic” nu înseamnă doar transmiterea unei informații, ci și realizarea unui plan. Autorul apelează la teoria actelor de vorbire (speech act theory) și a limbajului performativ a lingvistului J. L. Austin, a cărei teză centrală afirmă că a vorbi înseamnă a face, iar cuvintele sunt parte a faptelor (Austin, p. 1002). Austin a identificat o dihotomie între enunțurile constatative, ce descriu o realitate preexistentă emiterii lor, și cele performative, care, prin emiterea lor, realizează o acțiune și, astfel, creează o nouă realitate. Din acest punct de vedere, enunțurile performative se împart în reușite și nereușite. Astfel, Louise Banks descoperă că toate enunțurile heptapozilor sunt performative și, adăugăm noi, implicit reușite, întrucât viitorul este predeterminat. Heptapozii creează în permanență realitatea dinainte știută.
Evitarea paradoxului?
Dacă Chiang reușește să evite paradoxurile propuse de el însuși în această povestire e probabil o chestiune de percepție. Ironia face că, într-un univers determinist, (în care Chiang cel mai probabil crede) gândurile noastre sunt determinate de întreg registrul de factori ce fac percepția timpului ca simultaneitate teleologică imposibilă, iar gândirea cauzală, secvențială, singura posibilă. Pentru ca această modificare la nivel de conștiință să fie posibilă, în ecuația deterministă trebuie să apară noi factori. Care sunt aceștia? Cum anume ajunge Louise Banks să atingă un grad de conștiință/percepție similar celui al heptapozilor? Textul e destul de vag în această privință. Aparent, învățarea limbajului scris al extratereștrilor (Heptapod B) determină acest salt al conștiinței. Dar asta ar presupune că gândirea umană este profund legată de limbaj, într-o așa măsură încât „instalarea unui soft lingvistic” atrage de la sine și o alterare a conștiinței. Această viziune îmi pare tributară ipotezei Sapir-Whorf, potrivit căreia reprezentațiile mentale, modul în care percepem lumea, depind de limba pe care o vorbim. Majoritatea antropologilor și psihologilor cognitivi nu acceptă teoria, demonstrat fiind că limbajul articulat e doar un palier al gândirii, dar nu sinonim cu gândirea.
Nu ne rămâne decât să acceptăm acrobațiile lingvistice ale lui Chiang și să ne imaginăm o percepție deterministă, simultană și teleologică asupra timpului, care rezolvă în aparență paradoxul liberului arbitru într-un univers determinist, chiar dacă nu putem să ne-o însușim. În definitiv, inclusiv acest paradox cu secole de polemici în cârcă nu este decât un pretext pentru explorarea, la nivel afectiv, a felului în care un părinte se confruntă cu iminența morții copilului său. Dacă am știi cu certitudine că copiii noștri vor muri înaintea noastră, i-am mai face? Iată un paradox la care numai o mamă ar putea, probabil, să răspundă.
BIBLIOGRAFIE
Austin, J. L. Cum să faci lucruri cu vorbe, Pitești-București, Editura Paralela 45, 2003.
Chiang, Ted. „The Story of Your Life” in The Story of Your Life and others, Tor Book, 2002.
D’Amassa, Don, Encyclopedia of Science Fiction, Facts on File Inc. 2005
Nichols, Shaun: Free Will and Determinism, The Teaching Company, 2008.
Grim, Patrick: Philosophy of Mind: Brains, Consciousnesses and Thinking Machines, TTC, 2008.
