COSMIN LEUCUȚA este o cunoștință veche a publicului românesc de carte, prin activitatea sa scriitoricească și editorială. A debutat la 23 de ani cu romanul „Laptele negru al mamei”, câștigător concursului de debut organizat de editura Adenium. În 2013, romanul „Statele Unite ale lui Dumnezeu” a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. A publicat volumele de proză scurtă „Numele altora” (CDPL, 2017) și „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?” (CDPL; 2021). A primit de două ori premiul „Tânărul Prozator al Anului”. A mai publicat și romanul Hoodoo (Polirom; 2018). Face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica.
Alexandru Lamba: Salutări, Cosmin, și mulțumim pentru interviu!
Cosmin Leucuța: Salut, mulțumesc de invitație!
A.L.: Pentru început, ca să te cunoaștem mai bine, povestește-ne puțin despre lecturile tale din copilărie și adolescență. Ce scriitori l-au convins pe viitorul autor Cosmin Leucuța s-o apuce pe calea scrisului? Dar acum, ce îți place să citești?
C.L.: Prima carte pe care îmi amintesc s-o fi citit în copilărie, pe la 9 ani, se numește „Prințesa din Șega”, de Francisc Munteanu, același care a scris clasice ca „Roșcovanul” și „Pistruiatul”. În rest, până la liceu nu m-am prea omorât cu lecturile din afara programei școlare. Mai citeam ocazionalele cărți de aventuri, gen „Moștenirea sângeroasă” a lui Xavier de Montepin, sau „Pirații de la Câinele Galben”, de Pierre Orlan, sau „Jurassic Park” al lui Crichton, dar cam atât. În 2002 am citit „Dune” și atunci s-a produs declicul, atunci am început să consum tot mai multă literatură (mostly SF, dar am lărgit spectrul pe măsură ce înaintam) și tot „Dune” a fost cartea care m-a împins cu adevărat spre scris, pentru că am rămas vrăjit de ce am citit în paginile lui Herbert, și voiam neapărat să produc și eu asemenea vrajă în sufletul altora. So there you go. Actualmente, obiceiurile mele nu s-au prea schimbat. Citesc cam tot ce apuc, sunt foarte curios legat de aproape orice titlu, nu prea pot spune că prefer un gen anume, le citesc pe toate: mă uit acum la challenge-ul de pe Goodreads, și văd că anul ăsta am bifat așa: poezie, proză scurtă, romane, non-ficțiune (critică și un studiu antropologic), comics-uri, deci cam de toate. Iar de când am debutat am început să citesc și multă literatură română contemporană, și constat că în ultimii 5 ani, majoritatea titlurilor au fost ale autorilor români.
A.L.: Haide să vorbim un pic despre prozele tale scurte, grupate în cele două volume „Numele altora” și „Cum te vei îmbrăca de sfârșitul lumii? (Numele altora 2)”. Care e povestea din spatele acestor mix-uri eterogene de proze? Pentru că găsim acolo proză realistă, dar și absurdă, și tușe fantastice.
C.L.: Prin 2016 am descoperit un site numit Liternautica.com, creat și întreținut de o mână de tineri scriitori români (la vremea aceea aceea aproape toți nedebutați). Am citit câteva dintre textele găsite acolo (se publica doar proză scurtă, cel mult fragmente de roman) și am zis hai să încerc și eu, să văd dacă îmi iese. Și după ce am publicat acolo câteva texte, văzând că primesc feedback pozitiv – asta era chestia cu site-ul, că cititorii (oameni pe care de multe ori nu-i cunoșteai) se puneau să dezbată în comentarii textul, să-l laude sau să dea cu el de pământ, era ceva ce nu mai văzusem până atunci – am continuat, și după un an de zile m-am trezit cu vreo 200 de pagini de proză scurtă. La vremea aceea apăruse și Iocan, proza scurtă părea că își ia avânt, așa că am trimis manuscrisul la editura Casa de pariuri literare și… ce să vezi, le-a plăcut, și așa a apărut „Numele altora”. Poveștile de acolo sunt mici vignete din realitatea imediată, scene asupra cărora în mod normal omul nu s-ar apleca prea tare, dar care formează împreună o experiență reală a ceea ce înseamnă să trăiești în zilele noastre. Trei dintre povești sunt luate de la începutul, mijlocul și sfârșitul romanului „Hoodoo”, formează o trilogie muzicală aparte. Mai sunt câteva care merg pe absurd, cum ar fi „Capăt de linie”, „Zile de cocaină” sau „O hotărâre”, pentru că experimentam destul de mult în perioada aceea, să văd ce fel de povești pot spune în câteva pagini, să fie de impact, cât de cât originale și să rămână în memorie. Unele sunt scrise pe baza unor experiențe personale. Activând pe Liternautica, în următorii 2 ani de la publicarea primului volum, am adunat material pentru încă un volum de proză scurtă, de data asta de două ori mai consistent. Evident, unul dintre criteriile de selecție, pe lângă aprecierea personală, a fost feedback-ul primit de la cititorii care se încumetau să disece poveștile. Așa am compilat volumul „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?”. Aici au ajuns unele dintre personajele din „Numele altora”, precum și altele, mai noi. Volumul al doilea e mai închegat tematic, mai matur, deși a rămas destul de experimental, și merge foarte mult pe dialoguri. De fapt, chestia pe care o aveam în minte era să scriu o carte doar din dialoguri, să împing cât pot de mult chestia asta, să văd exact care ar fi limitele credibile ale unor povești bazate strict pe dialog. Iar acum lucrez la partea a treia a colecției, am câteva povești începute, dar încă niciuna terminată, deci nu mai pot da detalii.
A.L.: Apoi, dacă facem trecerea la roman, găsim din nou o plajă largă de abordări. De la romanul realist, „Laptele negru al mamei”, cu care ai câștigat concursul de debut al editurii Adenium, la „Hoodoo”, un thriller cu accente polițiste, chiar noir, iar acum la post-apocalipticul „Cerul ca oțelul”. Spune-ne câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste opere, apoi mărturisește-ne în ce cadru te simți cel mai confortabil să scrii.
C.L.: Well, „Laptele” l-am început după terminarea facultății, a fost o chestie semi-autobiografică (of course). Ieșisem dintr-o relație lungă și destul de toxică, și cumva toată treaba s-a vărsat în paginile cărții. Apoi i-am dat un twist, și încă unul, și așa mi-am scris primul coming-of-age novel. E doar prima parte dintr-o trilogie pe care discutasem cu editura Adenium s-o publice integral în următorii ai de la debut, dar au venit vremuri grele pentru Adenium și nu s-a mai concretizat nimic. Celelalte două părți așteaptă vremuri mai bune.
După trilogia „Laptelui” am mai scris încă două romane, care continuă povestea, apoi a apărut „Hoodoo”, care o încheie definitiv. Deci, practic, am prima și a șasea parte din serie publicate. „Hoodoo” e complet diferit de începuturile seriei, în parte pentru că nu se văd părțile intermediare, și atunci normal că pare un salt imens în altă direcție, cu violență stilizată, narațiune multi-stratificată pe care am acordat-o unui soundtrack divers, și puțin SF/fantasy. E concluzia logică a tot ce am pus în romanele anterioare.
Cât despre „Cerul ca oțelul”… dintotdeauna am fost o persoană singuratică și mereu m-au fascinat poveștile post-apocaliptice, și mai ales cele în care prevalează singurătatea – am scris o povestioară oarecum similară, pe care am inserat-o în „Laptele” – deci era normal să ajung într-un sfârșit și aici, dar presupun că am așteptat să-mi mai șlefuiesc stilul și ideile, pentru că voiam să fie ceva aparte, diferit de tot ce am scris până acum. Și cred că este.
Nu am o zonă de confort, nu prefer anumite subiecte în dauna altora. Singura chestie care mă ține la suprafață e inspirația. Dacă vine, scriu, în principiu, despre orice, fără probleme.
A.L.: Cum ai vrea să fii perceput tu prin scrierile tale? Îți pui această problemă? E ceva ce dorești cu precădere să transmiți?
C.L.: Nu cred că am stat prea mult să mă gândesc la asta. Mereu am scris doar din dorința de a spune povești bune, care, vorba regelui, să mă încânte și să-i încânte și pe alții. Atât. Încerc să nu mă iau prea în serios, indiferent ce impresie ar lăsa cărțile mele. Unele subiecte și abordări sunt/par mai sobre decât altele, și trebuie tratate ca atare, dar la finalul zilei rămân doar povești. Dacă din poveștile pe care le spun oamenii își trag anumite caveat-uri, presupun că e cumva inevitabil, mai devreme sau mai târziu, dar de transmis nu îmi propun neapărat să transmit ceva, nu vreau să fac pe moralistul. Cel mult pe satiristul.
A.L.: Pentru că suntem o revistă de SF&F, vom insista un pic pe ultimul tău roman, pe „Cerul ca oțelul”. De ce acest cadru? De ce apocalipsa? E pură fantezie, sau ceva din lumea în care trăim te duce cu gândul acolo?
C.L.: Ziceam mai devreme că mi-am început era cititului asiduu cu SF-uri, și chiar și ce scriam pe vremea aceea era în mare parte SF, dar apoi am abandonat totul după câțiva ani și m-am… reprofilat. Probabil, undeva în subconștient, ceva îmi tot șoptea „întoarce-te la SF, întoarce-te la SF”. Glumesc, dar e adevărat că acum vreo 15 ani am abandonat un roman SF la care am lucrat foarte mult, și mi-era foarte drag, dar l-am abandonat pentru că pur și simplu mi-am dat seama că nu eram în stare să mă ridic la înălțimea ambițiilor pe care le aveam cu acel roman. „Cerul ca oțelul” e comeback-ul meu în SF, presupun. Revenind la subiectul cărții, nu am prea multă speranță într-un viitor strălucit al omenirii, dar asta e doar tema aparentă a romanului. E mai degrabă o poveste pe care mi-am dorit mereu să o spun, dar n-am găsit până acum cadrul potrivit. Scena post-apocaliptică s-a dovedit a fi foarte fertilă pentru povestea pe care am pregătit-o pentru femeia fără nume, pentru singurătatea și dezndădejdea ei, și pentru ferocitatea și cinismul cu care cel slab e mereu atacat de cei puternici.
A.L.: Îți mulțumim și-ți dorim succes mai departe!
C.L.: Vă mulțumesc și eu, și vă doresc la fel.
