Roxana Ruscior este prozatoare, autoare a romanelor Un nou Pământ (Editura Up 2021) și Armata Domnului (Editura Tracus Arte ). A publicat proză scurtă în mai multe reviste online și scrie articole pentru iLike-IT.ro
Cezarina Anghilac: Ai lucrat mult timp în presă. Cum te-a influențat această experiență în calitate de autor? Îți vine ușor să scrii, ți-ai creat un ritual, o rutină?
Roxana Ruscior: Cred că 15 ani de experiență în presă mi-au adus și avantaje și dezavantaje ca autor. Pe de o parte, îmi este foarte ușor să fac munca de documentare, care este esențială pentru un scriitor de SF sau de ficțiune istorică, am învățat să scriu texte care au cursivitate, coerență și rareori mi se întâmplă „să pierd o idee” sau să mă abat de la subiect. Pe de altă parte însă, stilul meu de scriere derivă din jurnalism și de aceea este mai simplu, mai direct, axat pe mesaj, pe acțiune și personaje și mai puțin pe atmosferă, pe descrieri. Folosesc destul de puține metafore și epitete, iar pentru unii cititori acest aspect poate să scadă din farmecul lecturii. Încerc – și sper că și reușesc – să găsesc un echilibru între scriitura născută din gazetărie și stilul mai elaborat, mai „lucrat”, pe care trebuie să-l aibă un text literar.
În privința unei rutine legate de scris, recunosc că niciodată nu am putut să creez „la comandă” sau după un program. Sigur că am încercat de multe ori, dar rezultatul nu a fost deloc ce trebuia, așa că am renunțat la sistemul ăsta și acum scriu doar când am inspirație. De cele mai multe ori, asta înseamnă să scriu noaptea târziu, stând la birou pe întuneric și cu căștile pe urechi, ca să nu-mi deranjez familia, dar cred că un asemenea program nu miră pe nimeni: mulți scriitori sunt păsări de noapte – de voie, de nevoie.
Uneori îmi este foarte ușor să scriu, cuvintele curg parcă singure din mine, alteori însă nu sunt deloc mulțumită de modul în care am redat o anumită idee sau imagine. Iar când se întâmplă asta, știu că e momentul să mă opresc și să aștept până când cuvintele își vor găsi din nou drumul spre mine și prin mine. Nu trebuie să forțez, las poveștile să vină când vor ele, nu le grăbesc.
C.A.: Sunt sau pot fi știrile din presă o sursă de inspirație pentru textele tale?
R.R.: Sunt, cu siguranță. Dacă nu aș fi mereu la curent cu tot ce se întâmplă în lume, nu ar exista nici poveștile mele. Tot ce am scris până acum este inspirat din realitate. Romanul meu de debut, „Armata Domnului”, are ca sursă de inspirație răpirea unor jurnaliști români în Irak, iar romanul SF „Un nou Pământ” prezintă modul în care văd eu viitorul speciei noastre, după ce am citit și scris numeroase articole despre colonizarea altor planete. De altfel, cred că un autor de SF trebuie să fie mereu la curent cu noile descoperiri din astronomie, medicină și tehnologie. Eu am norocul să colaborez și acum în presă, la un site de știință, iLike-IT.ro, deci scriu în continuare articole pe aceste subiecte, așa că nu duc deloc lipsă de surse de inspirație pentru ideile mele.
C.A.: Anul trecut ai lansat primul tău roman SF, „Un nou Pământ”. Care este ideea din spatele acestuia și ce te-a motivat să o abordezi?
R.R.: Toți pasionații de știință și SF discută acum despre colonizarea altor planete. Eu cred însă că un asemenea proiect nu ar merge chiar așa de bine cum vedem în filmele comerciale. Pentru că putem lăsa în urmă Pământul ca să mergem pe o altă planetă, dar vom duce cu noi acolo toate defectele și greșelile civilizației noastre. Fanatismul, minciuna, manipularea și intoleranța ne vor fi mereu parteneri de drum, iar asta poate distruge totul. Oamenii au fost dintotdeauna exploratori, dar și cuceritori, cotropitori, iar asta nu se va schimba niciodată. Așa s-a născut povestea mea, ca un posibil răspuns la întrebarea „ce se va întâmpla dacă singura speranță de supraviețuire a speciei umane va fi colonizarea unei alte planete?”
Nu cred că se va pierde nimic din natura umană, chiar dacă trupul nostru se va schimba.
C.A.: Așa cum ai spus și tu, în acest roman prezinți un viitor posibil, în care omenirea este nevoită să colonizeze alte planete pentru a supraviețui. În ce măsură reflectă viziunea ta despre destinul nostru ca specie?
R.R.: Sincer, nu știu ce șanse am avea noi, ca specie, dacă am fi cu adevărat nevoiți să ne mutăm pe o altă planetă. Oamenii sunt adaptați pentru viața de pe Terra, iar condițiile pe o altă planetă, oricât ar fi de asemănătoare cu Pământul, vor fi foarte diferite. Oare cât de greu ne-ar fi să ne mutăm cu toții, peste noapte, într-un oraș subacvatic? Ți-ai putea imagina o asemenea viață? Iar acel oraș subacvatic s-ar afla totuși pe planeta noastră, deci ar fi, măcar parțial, un mediu cunoscut.
Sigur că, în cazul unui cataclism planetar, singura soluție va fi să ne găsim o altă casă și atunci nu vom avea de ales, așa cum nu au de ales nici pământenii din povestea mea. Dar, în cazul ăsta, ca să poată supraviețui, pentru adaptarea la noile condiții de mediu, vor fi necesare transformări rapide și radicale, iar acestea nu pot avea loc în mod natural, ci prin diferite „intervenții”, cum sunt cele prezentate în romanul meu. Dar oare ar fi oamenii dispuși să accepte transformări radicale ale trupului, în condițiile în care – vedem chiar în aceste zile – mulți refuză până și cele mai simple tratamente sau proceduri medicale, cum este vaccinul? Să nu ne imaginăm că pământenii de peste o sută sau o mie de ani vor fi diferiți de noi. Vor fi exact la fel, doar că vor dispune de o tehnologie mult mai avansată.
Personal, cred că ar fi minunat să explorăm și alte planete, dar colonizarea ar însemna cu totul altceva. Ar fi bine să avem grijă de planeta noastră, ca să trăim cât mai mult și cât mai confortabil aici. Altfel, e ca și când ți-ai bate joc de trupul tău, în ideea că oricum nu prea contează, pentru că la un moment dat îți vei transfera conștiința într-un android. Nu e chiar așa, s-ar putea să nu funcționeze… Pe de altă parte însă, cred că am reușit să cunosc destul de bine natura umană și înțeleg de ce se discută în ultimii ani, din ce în ce mai mult, despre colonizarea și terraformarea altor planete. Tentația de a te extinde, de a stăpâni doar pentru că poți face asta, este foarte mare. Și se vede atât de dureros de clar, inclusiv în această perioadă a istoriei noastre, când speram că războaiele de cucerire au rămas doar în trecut. Dar ele sunt și prezentul nostru și, din păcate, vor face parte și din viitor.
C.A.: Dacă omenirea ar ajunge să părăsească Terra ca să colonizeze alte planete, ce anume crezi că s-ar pierde din ceea ce ne definește acum? Și ce crezi că s-ar câștiga?
R.R.: Este posibil ca unele funcții fiziologice ale oamenilor să dispară, pentru că nu vor mai fi necesare, sau să se transforme. Poate că vor ajunge să respire prin piele sau să vadă în întuneric total, ca animalele nocturne. Chiar dacă vor avea la dispoziție o tehnologie avansată, nu cred că poate fi o garanție pe termen lung, pentru că, dacă se întâmplă ceva și mediul artificial creat nu mai funcționează, colonia ar pieri pe loc. De aceea, coloniștii trebuie să fie adaptați ca să reziste. Aceste transformări ar putea fi considerate o evoluție sau o involuție a speciei umane, pentru că, să nu uităm, oamenii nu se mai adaptează la natură, ci adaptează natura la nevoile lor. De aceea, nimeni nu-și pune acum problema cum să transforme trupul uman pentru condițiile de pe o altă planetă, ci cum să transforme planeta.
Schimbările necesare nu vor fi însă doar fizice și fiziologice. Cred că va fi nevoie să privim cu totul altfel natura, viața și pe cei din jur. În condiții extreme, într-un mediu prea puțin cunoscut, nimeni nu poate rezista pe cont propriu, iar din păcate oamenii sunt foarte individualiști. Pe o altă planetă însă, regulile jocului vor fi radical diferite și mult mai dure, complet nepăsătoare la egocentrismul, antropocentrismul, orgoliile și ambițiile noastre puerile. Acolo – așa cum spune personajul meu preferat din carte, savantul Ingo Meinrad – „ori murim pe rând, ori supraviețuim toți, împreună”, altă cale nu există. Prin urmare, transformarea speciei noastre va fi una completă, pe toate planurile. Din acest punct de vedere, cred că vom avea multe de câștigat.
Ce se va pierde? Nu cred că se va pierde nimic din natura umană, chiar dacă trupul nostru se va schimba. De fapt, ce ne definește pe noi, ca oameni? Inteligența? Limbajul? Compasiunea? Dragostea și spiritul de sacrificiu? Cred că fiecare ar avea un alt răspuns la întrebarea asta. Și nimic din toate acestea nu se va pierde, se va schimba doar forma de manifestare.
C.A.: „Un nou Pământ” este un roman SF, dar explorează în profunzime implicațiile de ordin etic, spiritual, psihologic ale contactului dintre civilizații. O combinație aparte pentru literatura SF. În ce măsură ar putea fi interpretat ca un manifest pentru conservarea umanității și a ceea ce ne face umani?
R.R.: Toate scrierile mele încearcă să ridice întrebări cititorului, să-l provoace să iasă din zona lui de confort. Pentru mine, o poveste nu are sens dacă nu analizează la microscop implicațiile morale, psihologice, poate chiar și filosofice. De aceea, accentul cade mereu pe personaje, care sunt puse în situații excepționale, pentru că doar în asemenea condiții poți vedea cu adevărat caracterul și puterea sau slăbiciunea unui om.
Știm prea bine cum decurge contactul dintre civilizații, am văzut destule conflicte în decursul istoriei și trăim unul chiar acum – conflictul dintre democrație și dictatură. Când vedem atâta ură în jurul nostru, când îl disprețuim pe cel de lângă noi doar pentru că arată sau gândește altfel, atunci la ce ne-am putea aștepta când pământenii vor întâlni o civilizație de pe o altă planetă? De fiecare dată când mai discut cu prietenii mei despre cum ar arăta un prim contact cu extratereștrii, le spun foarte sincer că nu mă tem de ce ne-ar putea face ei, ci mi-e groază de ce le-am face noi.
Mintea mea e prea dezorganizată și rebelă ca să accepte limitările unui singur registru.
C.A.: Știu că pregătești un nou roman, total diferit ca subiect și atmosferă de „Un nou Pământ”. Ce ne poți spune despre acesta?
R.R.: Sunt foarte aproape de finalizarea unui nou roman, de data aceasta o ficțiune istorică fantastică. Acțiunea are loc în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, într-un lagăr de concentrare nazist, unde se întâmplă lucruri ciudate, inexplicabile. Locul și personajele sunt create de mine de la zero, doar cadrul istoric în care se petrece acțiunea este real. Știu că s-au scrise multe cărți despre lagăre și abuzurile petrecute acolo, dar noutatea pe care o aduce povestea mea este împletirea acelei crude realități cu elemente fantastice, care fac lectura mai dinamică și mai interesantă. Prin urmare, nu va fi un roman despre ororile comise de naziști (deși sunt menționate și acestea, inevitabil), ci despre natura răului și modul în care oamenii pot să lupte cu întunericul din ei și din afara lor.
Pentru că psihologia este esențială în poveștile mele, se vor regăsi și aici teme de interes pentru mine, precum manipularea, modul în care iau naștere zvonurile și legendele, slăbiciunile umane, lupta pentru supraviețuire în situații limită și spiritul de sacrificiu. Sunt teme comune în toate scrierile mele, dar, evident, aici sunt redate într-o formă diferită, care sper să fie atât pe gustul iubitorilor de proză fantastică, cât și al celor interesați de romane istorice și psihologice.
Romanul conține referiri la religia pe care au vrut s-o creeze naziștii în jurul „rasei ariene superioare”, dar și la diferite mituri mai puțin cunoscute, care își au originea în Biblie sau în Cabala. M-am documentat mult timp, am tot modificat și rescris pagini întregi, iar acum pot să spun că romanul este „aproape gata”, deși încă mai am destul de lucru la el. 🙂
C.A.: Înainte de „Un nou Pământ” ai publicat un thriller, „Armata Domnului”, iar acum scrii o combinație de ficțiune istorică și fantastic. Cum sunt pentru tine aceste schimbări de registru? Îți vine ușor să treci de la un gen la altul? Care dintre ele consideri că ți se potrivește cel mai bine?
R.R.: Așa cum nu suport să mănânc zilnic aceeași mâncare, oricât de bună ar fi, nu pot să citesc sau să scriu doar într-un anumit registru. Schimbările vin de la sine, natural, nu este ceva planificat, nu-mi spun: „Am scris un SF, ok, acum hai să încerc o ficțiune istorică.” Scriu ce simt, când simt și cum simt în acel moment, deci nu pot să spun că mă regăsesc într-un anumit stil sau gen literar. Singurul lucru clar este că îmi plac combinațiile și experimentele, evit să mă încadrez într-o specie literară „pură”. Manuscrisul la care lucrez acum este o combinație de fantastic și ficțiune istorică, dar și romanul meu de debut a fost un thriller cu elemente de realism magic.
Vreau să mai scriu o poveste fantastică inspirată dintr-o legendă românească – încă nu știu dacă va fi roman sau doar o nuvelă – dar și un roman realist, ca să nu mai spun că am început deja documentarea pentru volumul care va continua „Un nou Pământ”. Deci am în plan un roman SF, un roman realist și o proză fantastică. N-am idee care va fi ordinea lor, nici cât va dura să le termin pe toate, probabil câțiva ani buni.
Cred că un scriitor ar trebui să experimenteze mai multe stiluri, genuri și specii literare, pentru că fiecare îi oferă posibilități diferite de exprimare și provocările astea îl ajută să evolueze. Sigur că, de multe ori, autorii ajung să prefere ceva anume, dar în cazul meu nu cred că se va întâmpla asta, mintea mea e prea dezorganizată și rebelă ca să accepte limitările unui singur registru.
C.A.: Dar în calitate de cititor, ce preferi să citești?
R.R.: Citesc aproape orice, important e să mă atragă ideea cărții, dar uneori citesc și în funcție de recomandările prietenilor. Îmi plac distopiile, poveștile SF, proza fantastică, dar și romanele istorice, realiste sau psihologice. Evident, din când în când citesc și non-ficțiune: cărți de astronomie, istorie, comunicare sau psihologie/psihiatrie. Sunt importante pentru documentare, pentru construirea personajelor și a lumilor din poveștile mele. Nu poți să creezi ceva credibil dacă nu înțelegi cum funcționează lumea în care trăiești și cum gândesc oamenii din jurul tău.
Mi-e mai ușor să spun ce nu citesc: nu-mi plac romanele de dragoste sau erotice, nici cele polițiste, pentru că de multe ori intriga lor mi se pare forțată artificial, iar pentru mine dacă o poveste nu este plauzibilă, m-a pierdut imediat. Nu mă dau în vânt după romanele fantasy și nu-mi place nici proza lirică sau cea inspirată din dramele personale ale autorului – decât dacă autorul respectiv a avut cu adevărat experiențe total ieșite din comun. Sigur că orice scriitor se inspiră din viața lui, dar trebuie să intervină imaginația și să transforme o întâmplare reală (și de regulă banală) în ceva universal, care nu mai aparține doar autorului, ci și cititorilor săi.
C.A.: Mulțumesc pentru răspunsuri, Roxana! Aștept cu nerăbdare vestea că cel de-al treilea roman al tău se găsește în librării.
