Scriitoare de science fiction și fantasy Rodica Bretin continuă în acest capitol XIII aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (XII).
7.
POARTA LUI RUSSELL
KAYLA
Pe cei doi gardieni moartea îi luase pe nepregătite, lăsându-le în ochi uimire, consternare. Richard Tyler era la fel de ţeapăn, cu capul răsucit spre spate într-un unghi imposibil, ca un actor din „Exorcistul“. Recunoşteam sala de tortură, pereţii cu camere video, masa pe care se înşiruiau cuţite, bisturie, cleşti, ace, sfredele – unele strălucitoare, altele pătate, şi nu de rugină. Decorul era acelaşi, însă victima îşi luase liber, lăsându-şi călăii fără suflare, iar pe unul dintre ei în maieu şi indispensabili. Tyler primise ce i se cuvenea, deşi merita mai multă atenţie. Eu aş fi tapetat zidurile cu el, pe îndelete. Raven se grăbea, altfel…
– Cine este?
Din prag, Niall se uita curios la şeful poliţiei din Dartmouth.
– Nimeni.
Un nimeni care voise să ajungă în vârful piramidei, iar acum trebuia să o ia de la capăt în iad, unde concurenţa era mult mai acerbă.
Atunci i-a sunat telefonul; sincopat, insistent. Cineva era hotărât să dea de Tyler, neştiind că ar fi fost o convorbire de foarte lungă distanţă. Am dus mobilul la ureche, iar glasul lui Jack Stone mi-a vibrat în timpan cu o notă de urgenţă.
– Richard?!
– Regret, nu este disponibil.
A urmat o tăcere în care puteam să îi aud bătăile inimii. Până la urmă, şi-a regăsit glasul.
– Kayla? Tyler este…
– Cu Boyd.
El şi Samuel Wolfe trebuiau să îşi caute alţi parteneri de golf. Doi dintre amigos colindau pajişti mai verzi. La capătul firului invizibil, Stone trecea prin etapele clasic-freudiene ale unui şoc emoţional: negaţie, furie, derută. Mă aşteptam la agresivitate verbală, însă tonul lui ar fi făcut mercurul termometrului să coboare sub zero.
– Aţi făcut o uriaşă greşeală, Kayla. O să vă daţi seama curând.
După care a închis. Dacă intenţiona să fie subtil, dăduse greş. Ştiam exact la ce se referă: la ideea de a ne întoarce în clădire. Câteva guri de aer cu inhibitori şi iată-ne dezarmaţi, deşi aveam fiecare câte un pistol semiautomat, cu încărcătoare de rezervă. Doi bărbaţi, o femeie, un adolescent, împotriva… câţi mercenari mai erau?
Destui, deşi bestiile îi ţineau ocupaţi – şi invers. Cum lifturile ieşiseră primele din uz a trebuit să urcăm pe scări, făcându-ne loc printre beligeranţi. La fiecare etaj se duceau lupte, pe coridoare ori printre baricade din mese, fişiere, scaune. Era un război al neanderthalienilor împotriva tuturor celor care le stăteau în cale, oameni sau piese de mobilier. Pretutindeni domnea panica, debandada. Bestiile şi mercenarii se jucau de-a cine pe cine, unii hăituind civilii, ceilalţi deschizând focul asupra cui se nimerea, vânători sau pradă. Un haos general în care încercam să nu ne facem remarcaţi. Până în momentul ăsta, izbutisem. Ajunsesem unde voiam dar, ca de obicei, nu şi când.
Calder şi Keegan au dat uşa de perete, să ne spună ce începusem deja să bănuim: Raven şi Lorena nu mai erau acolo, îşi luaseră soarta în propriile mâini.
– Şi-acum? am pus întrebarea zilei.
Cel care a răspuns a fost Niall.
– Urcăm!
Ca să scape din Alcatrazul lui Skylar, Lorena şi Raven ar fi trebuit să o ia în jos. Alix la fel, fie că le găsise sau nu.
– Alix nu s-a dus după ele, aşa-i? l-am auzit pe Calder.
– Nu. Îl caută pe Ewan.
Niall rostise noutatea ca pe ceva de la sine înţeles.
– De ce n-ai spus de la început?
– Nu m-aţi întrebat. Iar tu, Kayla, ştiai.
Niall arunca mingea omisiunilor pe terenul meu – Morgan îl învăţase? Dar… avea dreptate. Fusesem amândoi martori ai scenei finale dintre Alix şi Russell; Niall din rândul întâi, Lumea Pădurii, eu de la balconul Global Vortex. Văzusem, da. Alta era problema. Alix se grăbise cu deznodământul înainte să afle unde era Ewan.
– Mergem să-l luăm, a fost concluzia lui Keegan.
Calder s-a uitat lung la Niall:
– Russell mi-a dat cheile bazei sale din Alaska, a simţit acesta nevoia să completeze.
Cu câţiva ani înainte să îşi întâlnească ursita, karghanul îi făcuse un tur virtual al filialei de la Willow: planurile clădirii, codurile de acces, îi vorbise despre capsula criogenică a ostaticului viracocha. În final, îi ceruse să păstreze secretul faţă de Alix, ceea ce Niall, surprinzător, făcuse… până după moartea lui Morgan.
Logan şi Calder au schimbat încărcătoarele, eu am pus mobilul lui Tyler în buzunar şi i-am făcut semn lui Niall să o ia înainte; cunoştea drumul, nu?
Pe coridor, am avut prima surpriză – liniştea. Nu se mai auzeau urlete, împuşcături. Cei vii, fugiseră. Rămăseseră doar morţii, zăcând pe unde îi găsise clipa din urmă. Călcam peste cioburi şi sfărâmături de sticlă, lemn, ceramică, printre birouri răsturnate şi scaune schilodite. Bestiile spulberaseră tot ce purta sigla Global Vortex – angajaţi sau obiecte de inventar. Pe vremea când aplaudaseră cu entuziasm spectacolul gladiatorilor din cuşca-colosseum, corporatiştii lui Skylar nu aveau habar cât o să îi coste biletul. Masacru, abator: totul arăta ca după trecerea unei hoarde mongole. La filiala Alaska, erau acum multe posturi libere. Unele victime nu purtau halate, ci uniforme militare. Apoi, chiar lângă palierul scărilor, am dat peste leşul unui neanderthalian, având în el atâtea gloanţe încât ar fi isterizat orice detector de metale.
După momentele de panică şi inerţie, mercenarii se regrupaseră. Carabine, grenade, pistoale-mitralieră contra gheare şi colţi. O înfruntare în care bestiile pierduseră iniţiativa. Şi noi aveam o problemă: mai devreme sau mai târziu, mercenarii aveau să ucidă ultima bestie, iar atunci vom deveni extrem de vizibili.
Am început să urcăm repede, etaj după etaj. Ajunsesem la al treilea, când o zguduitură violentă era să ne arunce peste balustradă. Nici nu apucasem să îmi descleştez degetele de pe marginea de lemn şi treptele au început iarăşi să se clatine… Clădirea pornise la vale pe un drum cu hârtoape? Explozie? Cutremur? Orice ar fi fost, scările erau ultimul loc unde ne doream să fim.
– Mai avem un etaj! ne-a grăbit Niall.
Am ajuns la palierul următor, cu inima dând rateuri ca un motor supraîncălzit.
– Ce-a fost asta?
– Un seism minor, m-a asigurat Calder.
– Minor… Faţă de ce?!
– Cutremurul din 1964. Eram la Anchorage când s-a întâmplat: 9,2 grade pe scara Richter. S-a simţit până la Dartmouth.
Niall ne-a împărtăşit ce ştia de la Russell Morgan.
– Clădirea a fost proiectată de un arhitect japonez. O să reziste la „cutremur“. Nu şi la valul de după.
Aşa am aflat ceva nou. Nu fuseseră un seism şi replica lui, ci două explozii subterane controlate. A treia va perfora baza barajului aflat undeva în amonte, iar apele lacului vor sparge zăgazul, revărsându-se peste clădirea aflată întâmplător în cale. Catastrofă naturală, va scrie în raportul experţilor. Russell voia să poată şterge la nevoie orice urmă a experimentelor din Alaska, încasând şi prima de asigurare.
– Global Vortex are un buton de autodistrugere. Iar Skylar tocmai l-a apăsat, am rostit, încă nevenindu-mi să cred.
Curând, clădirea avea să fie sub ape, cu tot ce se afla înăuntru – inclusiv noi. Calder şi Niall o luaseră înainte şi i-am urmat, cu Keegan în ariergardă, printr-un şir de încăperi pustii, printre atâtea cadavre încât începeam să mă întreb: mai rămăsese cineva viu în afara noastră?
Intrasem într-un laborator vandalizat, pe o uşă smulsă din balamale, când ne-am pomenit în faţa unei patrule de mercenari. Deci, mai erau şi alţii în viaţă. O certitudine de care aş fi preferat acum să mă lipsesc. Nici ei nu păreau fericiţi să ne vadă. Şi am rămas aşa, cu pistoalele ţeavă în ţeavă, de parcă ne pregăteam să le facem cunoştinţă: Beretta, Browning… Walther, Glock.
Mercenarii cunoşteau semnificaţia expresiei mexican standoff, sau poate învăţaseră să numere. Patru la patru? În ultima vreme mă obişnuisem într-atât să fim în inferioritate numerică, încât situaţia îmi părea mai curând hilară. Keegan bătea darabana cu degetele pe patul armei, Calder avea un surâs dispreţuitor, de parcă muniţia celorlalţi era cu gloanţe oarbe, Niall urmărea totul cu interes.
Sergentul, Jason Scott scria pe ecuson, şi-a armat pistolul cu un gest semnificativ, invitaţie pe care am decis să o ignor. M-am uitat în ochii lui ca şi cum survolam o planetă necunoscută în căutarea vieţii inteligente.
– De ce mai sunteţi aici, Jason? N-aţi primit ordinul de evacuare?
O întrebare ciudată venind de la nişte prizonieri evadaţi. Ştia cine suntem, cu excepţia lui Niall, a cărui prezenţă îl deruta. Un timp a şovăit, evaluând situaţia.
– Lăsaţi armele. Ne lămurim la comandament.
– N-aveţi cu cine. Civilii sunt morţi, militarii au primit consemnul să abandoneze clădirea. Pe voi… v-au uitat.
Jason se întuneca tot mai mult, ca o încăpere peste ale cărei ferestre se lăsau obloanele. Ştia că am dreptate. La Global Vortex se făcuse o epurare radicală: bestiile îl scăpaseră pe Skylar de problema salariilor pentru angajaţi, iar mercenarii reuşiseră să îi îndoape cu plumbi pe ultimii neanderthalieni. Supravieţuitorii ar fi avut ce povesti urmaşilor – dacă apucau ziua de mâine. Cei dinaintea noastră arătau hăituiţi, cu uniformele pătate de sânge. Văzuseră şi trăiseră destule în ultimele ore încât să le schimbe filosofia de viaţă. Şi nu aveau chef să facă pe eroii. Totuşi, Jason mă privea sceptic.
– De ce te-aş crede?
– Fiindcă am dovada la mine.
Am lăsat arma jos, încet, apoi am scos mobilul lui Tyler. L-am pus pe speaker, cu ultimul mesaj de la Jack Stone. Putea fi ce credeam… sau nu. Speram să fie.
– Ai adormit, Richard?! Nişte tone de apă vor porni curând spre biroul tău. Dacă n-ai costum de scafandru, nu fii acolo!
Dragul de Stone! Cândva, o să pun din nou mâna pe el. Iar înainte să îl omor o să-i mulţumesc. Neîncrederea din ochii sergentului devenise uluire, apoi revoltă, pe măsură ce îi explicam situaţia. Oamenii săi nu se clintiseră, aşteptându-i ordinele.
– Liftul de urgenţă, a rostit Jason, apoi s-a uitat iarăşi la mine. Veniţi?
O invitaţie spre singura cale de scăpare rămasă deschisă. Cum să justific un refuz?
Niall m-a scos din încurcătură:
– Trebuie să o găsim întâi pe mama.
Jason a ridicat din umeri, semnificativ: cu nebunii nu te pui.
– Succes! Deşi, aşa cum ai spus, nu mai este nimeni în viaţă.
Ne-a salutat cu o înclinare a frunţii, apoi a pornit spre ascensor, urmat de mercenari. Când s-au îndepărtat îndeajuns, Calder a rupt tăcerea:
– Ştiai ce va fi în mesajul telefonic?
– Nu.
Tata s-a încruntat, însă Keegan m-a tras lângă el, sărutându-mă pe tâmplă.
– Improvizaţia era strategia preferată a generalului Robert E. Lee.
– De-asta au pierdut sudiştii la Gettysburg!
Calder a spus-o cu certitudinea unuia care fusese acolo. Tata luptase în Războiul de Secesiune? De partea cui? Yankeii se înrolaseră în cruciada eliberării negrilor doar ca să îi transforme în sclavi industriali care să robotească în fabricile din Nord. Iar sudiştii… Se credeau nişte faraoni ai câmpurilor de bumbac, nemuritori şi intangibili. Erau convinşi că vâltoarea progresului o să ocolească Valea Regilor din Atlanta.
Şuvoi, viitură. Skylar iniţiase reacţia în lanţ ce avea să distrugă în câteva minute ce Morgan clădise în decenii – deşi, tot el instalase butonul roşu. Aflasem cum se va dezlănţui apocalipsa lichidă. Din logica evenimentelor lipsea însă ceva.
Niall se oprise la o întretăiere de coridoare, consultându-şi harta mentală – când am avut o intuiţie revelatoare:
– Jack Stone, Samuel Wolfe… Sunt singurii care trebuiau să scape!
Keegan s-a uitat la mine, intrigat.
– Ce te face să crezi asta?
– Nimic. Totul.
Skylar distrugea o clădire doar ca să ne îngroape noi? Era ca şi cum ar fi strivit nişte muşte cu şenila unui tanc. Se temea că frankensteinii ieşiţi din laboratoarele Global Vortex vor scăpa în lume? Nu era cazul. Mercenarii rezolvaseră până la urmă problema bestiilor. Karghanului nu îi păsa de autorităţi, opinia publică, etică sau morală. Voia să îngroape definitiv proiectele Neanderthal şi Columbus, atât de adânc încât să pară că n-au existat vreodată. Pentru asta, trebuia să elimine martorii. Pe toţi, victime sau complici. Oricât de utili se dovediseră unii ca Stone sau Wolfe, putea găsi oricând alţii cu care să îi înlocuiască.
Mi-am rostit concluzia cu voce tare.
– Cei doi amigos au şters-o exact la vreme. Dacă nu Skylar i-a prevenit, atunci cine?
Niall avea un răspuns la toate.
– Russell Morgan.
Stone, Wolfe, Boyd şi Tyler aflaseră despre ceasul cu bombă al clădirii din Alaska chiar de la Morgan, pe vremea când erau oamenii lui de încredere. Între timp schimbaseră stăpânul şi se mai împuţinaseră. Când neanderthalienii au dat iama printre civili, ultimii amigos şi-au amintit protocolul de urgenţă şi au decis să o şteargă englezeşte.
– Russell le-a dat o şansă… ca să ce?
– Nu lor, vouă, a rostit Niall.
Un karghan mort ne văzuse viitorul? Era prea mult!
– Ce-ar putea face Stone şi Wolfe? Un film cu biografiile noastre romanţate?
– Să vă ajute să redeveniţi… Protectori.
Asta m-a lăsat fără replică. Nu mai era nimic de spus, însă multe de făcut în foarte puţin timp.
Şi ne-am dus după Alix.
