Scriitoare de science fiction și fantasy Rodica Bretin continuă în acest capitol XIII aventurile personajelor seriei Protectorii, volumul trei Elysium (editura Tritonic, 2019). Capitolul anterioar poate fi citit online: Elysium (XIII).
LORENA
Un chip cu trăsături de o perfecţiune ce mă ducea cu gândul la actorii din filmele japoneze în care monştri ieşiţi din falia atlantică se căţărau pe zgârie-nori. În cazul lui Skylar însă, el era Godzilla. Îl vedeam pentru prima oară în carne, oase, ură, rea-voinţă. Îi simţeam aura malefică până şi prin câmpul lui Morgan, iar amintirea coşmarului m-a năpădit, ca o sudoare îngheţată. Mi-am păstrat masca nepăsării, deşi începuse să se fisureze pe la colţurile gurii.
– Lorena… Văd că n-ai uitat fanteziile noastre secrete.
Dacă voia să mă facă să-mi pierd cumpătul, reuşise.
– M-ai omorât de opt ori. Nu-ţi ajunge?
A căpătat o expresie nostalgică, de leu ghiftuit ce privea cu jind la carcasa unei antilope.
– A noua oară ar fi fost definitiv.
M-am uitat în ochii lui fără să clipesc.
– Ce pot face pentru tine?
– Să o aduci înapoi pe Daena.
I-am spus exact ce gândeam; aveam ceva de pierdut?
– Nu pot şi nu vreau. Psihopata de soră-ta l-a ucis pe Aidan.
Skylar a încuviinţat, aruncându-mi o privire estimativă.
– Lămureşte-mi o curiozitate. Aidan era bărbatul tău sau al lui Alix?
Fiica lui Ewan l-a privit cu candoare.
– Îl împărţeam. Ai vreo problemă cu asta?
Skylar s-a scuturat de acuzaţie cu o ridicare din umeri.
– Ferească zeitatea umană supremă! Însă amândouă v-aţi consolat repede. Una în marea familie a Celor Vechi, cealaltă… Cum e să o faci cu un karghan?
Alix a surâs modest.
– Am trăit cu Russell cincisprezece ani de aventuri extreme, pigmentate cu canibalism vegetal. O reverie în nuanţe de verde.
Skylar asculta cu sinceră fascinaţie.
– Îl invidiez. De abia aştept să aflu de la el amănuntele picante.
Raven a hotărât să îi taie din entuziasm.
– Aşteptarea va fi mai lungă decât crezi. Morgan a rămas în Lumea Pădurii, sub pământ şi frunze.
Karghanul a dat pe gât vestea dintr-o sorbitură, ca pe un grog fierbinte.
– În adâncul sufletului său negru, Russell a fost un romantic incurabil. A murit fericit, presupun.
– Tu cum vrei? m-am oferit să-l ajut.
– În patul meu, de bătrâneţe.
– Optimismul conservă, uneori mumifică.
Skylar a ignorat-o pe Raven, ocupat să admire silueta suplă a lui Alix.
– Ai un fiu, Niall. Cine este norocosul tată? Russell?
– Aidan, am spus încet.
– Sigur. Să dăm vina pe morţi!
A râs, încântat de propria-i glumă. Umor karghan sau cazon? Ne arunca vorbele ca pe nişte mingi de ping-pong. Noi i le întorceam peste bariera magnetică a lui Morgan. Pe Raven, partida începuse să o plictisească.
– Skylar, nu te grăbeşti undeva? Nu-i nimeni care să-ţi simtă lipsa?
– Nu şi… nu. Deşi suntem cu toţii în criză de timp.
Apoi ne-a desluşit ce se va întâmpla cu clădirea Global Vortex şi toţi cei dinăuntru.
– Baraj, explozii, viitură. Vom sfârşi sub dărâmături sau înecaţi, am repetat fără vreo intonaţie. Însă tot n-am înţeles ce vrei de la noi.
– Un schimb. Vieţile voastre pentru o informaţie de la Ewan. Numai el poate să…
– Eşti sigur? l-am întrerupt. Ştiu despre Elysium. Am fost acolo.
Neîncredere, derută, stupefacţie – karghanul a trecut prin toate, într-o clipă. În cealaltă, existenţa mea îi devenise deodată foarte preţioasă, la fel ca a lui Ewan.
– I-ai văzut?
Se referea la elusivii, evanescenţii viracochas.
– Pe ei, nu. Numai ce au lăsat în urmă.
Cu asta, îmi câştigasem şi eu dreptul la o întrebare.
– Ce crezi că vei găsi în Elysium? O altfel de Poartă?
Cea din Teritoriile de Nord-Vest tocmai îi fusese trântită în faţă. Proiectul Neanderthal eşuase. Dar Skylar nu era karghanul care să se lase descurajat cu una, cu două.
– Îmi place să călătoresc.
A spus-o de parcă s-ar fi scuzat pentru o pasiune indecentă. Am ştiut atunci că ar fi făcut orice pentru… Un pact cu Mefisto? Ideea începea să mă tenteze.
Alix mi-a luat-o înainte:
– Elysium nu este negociabil.
Raven a turnat benzină peste napalm:
– Sayonara, Skylar!
Karghanul ne-a întors spatele şi s-a îndepărtat, şovăitor. Mă uitam la el ca după ultimul tren plecând din Nagasaki, înainte să cadă bomba atomică.
– Pentru Elysium ne-ar fi dat orice!
Alix m-a întrerupt cu un gest de nerăbdare.
– Exact ce anume? Locul de pe scaunul copilotului din avionul Cessna care-l aşteaptă afară? Este deja ocupat, Lorena.
Alix ştia asta şi altele. Numărătoarea inversă începuse, iar Skylar nu făcea decât să urmeze protocolul de salvare al preşedintelui Global Vortex şi al unui grup restrâns de colaboratori.
– Privilegiaţii sunt deja departe, pe şoselele Alaskăi.
Cei din personalul civil şi militar care scăpaseră de bestii urmau să fie concediaţi fără preaviz – la modul definitiv şi radical. Să îi compătimesc? Poate mai târziu, de mult mai departe. Iar Alix uitase ceva.
– Şi noi?
– Îi aşteptăm pe ceilalţi. Dar întâi…
În clipa aceea Ewan a deschis ochii; într-ai fiicei lui. Au rămas aşa, o clipă, o eternitate. Ştiam ce fac: îşi lăsau minţile să se întrepătrundă, împărţind senzaţii, sentimente, clădind o punte pe care să păşească unul spre altul peste absenţa ce îi despărţise. Îşi spuneau chiar totul?
Alix a clipit prima, rupând legătura invizibilă dintre ei. Ewan rămăsese cu privirea în gol şi mi l-am imaginat într-o sală cu pereţii acoperiţi până în tavan de dulapuri cu mii şi mii de sertare, iar în fiecare urma să fie pusă o întâmplare dintr-un trecut pe care nu îl trăise.
S-a ridicat apoi singur, coborându-şi picioarele pe podea. La sfârşit tremura de încordare, ca un atlet după o probă olimpică. Oameni sau zei, bărbaţii aveau un set de orgolii pe care învăţasem să le accept, fără să încerc să le înţeleg. Raven lipsise de la lecţia asta.
– Două secole ai fost moluscă, Ewan. Lasă-te de figuri eroice. Lorena este deja impresionată.
În loc să se supere, Ewan a râs.
– Sora mea, eşti o comoară. Iar pe Keegan va fi un privilegiu să-l cunosc. Fără voi, Alix…
– Am întârziat?
Glasul familiar ne-a făcut să ne răsucim spre uşa pe unde veneau Keegan, Calder, Kayla şi un adolescent în verde. Niall? Toţi arătau de parcă urcaseră pe scări, luptându-se pentru fiecare treaptă; probabil, exact asta făcuseră. Pe Calder, Ewan îl întâlnise cândva în realitate, iar pe Kayla şi Keegan îi cunoştea din amintirile mele şi ale lui Alix. La sfârşit, privirea i s-a oprit la Niall – şi acolo a rămas. Băiatul avea ochii mamei sale, dar chipul, trăsătură cu trăsătură, era al lui Aidan, aşa cum se păstrase într-o pânză înegrită de vreme, semnată Rembrandt van Rijn.
Brusc, podeaua s-a cutremurat sub picioarele noastre. Câteva geamuri s-au spart împroşcând cu cioburi, iar o grindă metalică desprinsă din tavan a şuierat peste capetele noastre, ca să rămână înfiptă în câmpul energetic, într-un echilibru imposibil. Ovoidul vibra, gata să se smulgă din chingile magnetice, să se rostogolească peste noi. Din fericire, n-a făcut-o.
– A câta explozie?
Ewan pusese întrebarea calm, detaşat.
– A treia.
Şi ultima, urla în mine un gând. Undeva, la câţiva kilometri în amonte, barajul crăpase ca un gigantic ou de beton, iar prin spărturi scoteau ciocul şuvoaiele.
– Nouă minute, ne-a anunţat Ewan. Al zecelea ar fi bine să nu ne găsească aici.
Paradoxal, afirmaţia mi-a readus pulsul la normal. Russell Morgan îi dăduse cheile de la ieşirea de urgenţă – Ewan ştia ce spune, ce face. Mai rămânea să aflu cum.
Întâi am simţit nişte furnicături pe piele, de parcă făceam duş cu electroni. Apoi am început să văd câmpul lui Morgan: întâi ca pe un dom de ceaţă verde-galben-violet, după care cupola a dispărut, retrăgându-se într-un arc-curcubeu ce începea să semene cu doi stâlpi de foc peste care pulsa o dală incandescentă. Morgan ne dăduse o Poartă. Spre unde?
Cum bariera nevăzută căzuse, ceilalţi ni s-au alăturat, lăsând gesturile de efuziune pe mai târziu.
– Să ne punem atunci speranţele într-un karghan mort, a rostit Kayla cu un zâmbet crispat.
Sunase ca un epitaf, aşa cum dreptunghiul de întuneric dinăuntrul dolmenului semăna cu intrarea într-o criptă. Însă oriunde ar fi dus, era altundeva decât Global Vortex, filiala Willow, Alaska. Calder ajunsese la aceeaşi concluzie:
– Ne vedem dincolo!
A păşit spre portal, iar Alix şi Niall l-au urmat. Raven a trecut şi ea pragul, apoi Kayla, Keegan. Rămăsesem ultimii şi Ewan m-a prins de umeri, răsucindu-mă spre el.
– Este tot un vis, Lorena?
Două secole trăise în aşteptare, ca Iona în pântecele unei balene de titan. După bezna bântuită de coşmare îi era greu să aleagă nălucirile de realitate. Avea buzele reci şi i le-am încălzit cu ale mele, în cel dintâi sărut din lumea reală.
– Are vreo importanţă?
M-am pomenit zâmbindu-i, de parcă nu ne aflam într-o clădire condamnată, ci undeva pe o plajă cu palmieri, nisip auriu şi ape de peruzea. Ewan m-a mângâiat pe obraz, apoi m-a luat de mână.
– Împreună?
În loc de răspuns i-am strâns degetele şi am făcut pasul în acelaşi timp. Mă aşteptam la orice: o centrifugă care să ne rearanjeze organele interne, un vortex ameţitor promiţând o cumplită durere de cap, o cădere liberă spre abis… N-a fost nimic din toate astea. Într-o clipă eram în lumina difuză a laboratorului, în următoarea sub soarele orbitor al amiezii.
Poarta lui Russell dispăruse.
Eram pe un pinten stâncos, la marginea unei păduri de brazi. Raven şi Calder îndepărtau plasa de camuflaj de pe un Land Rover, Keegan deschisese portbagajul celui de-al doilea, scoţând hărţi rutiere, canistre, un binoclu. S-a uitat spre est, i l-a întins Kaylei, apoi mie. Ce voia să ne arate? Nu vedeam decât păduri şi albia unui torent de munte, ducând spre un lac cu ape tulburi, mâloase. Era…
– Global Vortex, mi-a confirmat Keegan.
În secunda trecerii, ne deplasasem în spaţiu, dar şi în timp: câţiva kilometri spre vest, câteva ore în viitor. Destul ca apele să umple căldarea de piatră, înghiţind clădirea pe coridoarele căreia patrulau acum doar păstrăvii şi somonii.
– După noi, Potopul, a fost concluzia lui Raven.
După care ne-am suit în maşini: Alix, Kayla, Raven şi Keegan în prima, eu la volanul celei de-a doua, în vreme ce, pe bancheta din spate, Calder găsise o ladă cu sticle de Pepsi expirate dinainte de ultimul concert al lui Michael Jackson şi o împărţea cu Niall.
Am răsucit cheiat în contact şi abia atunci, simţind vibraţia motorului, am înţeles că scăpasem. Când am împins maneta schimbătorului de viteze, îmi tremura mâna – de emoţie, de uşurare?
Ne întorceam acasă! Iar Ewan era cu noi, cu mine.
– Dartmouth s-a schimbat mult în două secole.
Asta a părut să-l amuze.
– Crezi că, fără haita de hiene, n-o să recunosc străzile?
Era adevărat. Oraşul din vis şi cel real semănau până la identitate. Îmi aminteam străzile pe care fugisem, aleea ce se înfunda, zidul clădirii. Nu şi…
– Uşa galbenă? Da, e acolo.
Şi am ştiu că Ewan avea dreptate. Uşa noastră va fi acolo, aşteptându-ne, gata să se deschidă pentru mine.
Întotdeauna.
