Testamentul olograf de la Ardua Hall
24
În după-amiaza aceasta, am fost din nou convocată la o întrevedere cu Comandantul Judd printr-un tânăr Agent care mi-a comunicat personal mesajul. Comandantul ar fi putut pune mâna pe telefon pentru a discuta chestiunea – între biroul lui şi al meu există o linie directă, un telefon roşu –, dar, ca şi mine, nu poate şti cine ascultă. În plus, îl bănuiesc că-i fac plăcere micile noastre tête-à-tête-uri din motive complexe şi perverse deopotrivă. Mă consideră lucrarea lui: reprezint voinţa sa încarnată.
— Sper că vă merge bine, Mătuşă Lydia, mi s-a adresat când m-am aşezat vizavi de el.
— Înfloritor, slavă Lui. Şi dumneavoastră?
— Eu sunt într-o stare bună de sănătate, însă mă tem că pe Soţia mea o macină boala. E o piatră pe inima mea.
Nu eram surprinsă. Ultima dată când am văzut-o, actuala Soţie a lui Judd părea uzată.
— Ce veste tristă, am spus. De ce boală suferă?
— Nu se ştie exact, a răspuns.
Niciodată nu se ştie exact.
— O afecţiune la organele interne.
— Aţi dori să o consulte cineva de la clinica noastră Calm şi Alinare?
— E prea devreme poate. Cel mai probabil e vorba de ceva minor, sau poate chiar închipuit, cum se dovedesc multe dintre aceste suferinţe femeieşti.
A urmat un moment de tăcere în care ne-am privit. Mă tem că în curând va deveni văduv din nou şi va porni în căutarea următoarei mirese minore.
— În orice fel pot fi de folos, am spus.
— Vă mulţumesc, Mătuşă Lydia. Mă înţelegeţi atât de bine, a adăugat zâmbind. Dar nu de aceea v-am rugat să veniţi. Avem o concluzie cu privire la decesul Perlei din Canada.
— Ce fapte au ieşit la iveală?
Cunoşteam deja răspunsul, dar nu aveam nicio intenţie să i-l împărtăşesc.
— Versiunea oficială a canadienilor este sinucidere, mi-a răspuns.
— Sunt devastată să aflu. Mătuşa Adrianna a fost una dintre cele mai credincioase şi eficiente… Mi-am pus multă încredere în ea. Avea un curaj remarcabil.
— Versiunea noastră este că ar fi vorba de o muşamalizare din partea canadienilor, iar vinovaţi pentru uciderea Mătuşii Adrianna sunt teroriştii desfrânaţi din organizaţia Zi de Mai, cu mijlocirea Canadei, care le tolerează cu indulgenţă prezenţa ilegală pe teritoriul său. Deşi, fie vorba între noi, ne-a cam lăsat cu gura căscată. Cine ştie? Poate chiar a fost o crimă aleatorie, motivată de droguri, cazuri atât de frecvente într‑o societate decăzută ca cea canadiană. Mătuşa Sally era la colţ, cumpăra ouă. La întoarcere, a descoperit tragedia şi a luat înţeleapta decizie de a reveni cât mai curând în Galaad.
— Foarte înţeleaptă, am confirmat.
*
După întoarcerea bruscă în Galaad, Mătuşa Sally, vizibil zdruncinată, venise direct la mine. Îmi povestise cum îşi găsise Adrianna sfârşitul.
— M-a atacat. Din senin, chiar înainte de a pleca la Consulat. Nu ştiu de ce! A sărit pe mine şi a încercat să mă sugrume şi am ripostat. A fost autoapărare, îmi mărturisise printre suspine.
— Un episod psihotic, declarasem eu. Se mai întâmplă ca un mediu străin şi debilitant, cum e Canada, să aibă acest efect. Ai făcut ce trebuia. Nu ai avut de ales. Nu văd de ce ar trebui să mai afle şi altcineva despre asta. Tu vezi?
— Vai, vă mulţumesc, Mătuşă Lydia. Îmi pare aşa de rău pentru ce s-a întâmplat.
— Roagă-te pentru suf letul Adriannei, apoi scoate‑ţi povestea din minte, o sfătuisem. Mai ai să‑mi comunici şi altceva?
— Păi, ne‑aţi rugat să stăm cu ochii în patru după Pruncul Nicole. Cuplul care administra „Căţelul înţolit“ avea o fiică de vârsta potrivită.
— O speculaţie interesantă, replicasem. Intenţionaţi să transmiteţi un raport prin Consulat? În loc să aşteptaţi să vorbiţi cu mine personal la întoarcere?
— Păi, m‑am gândit că trebuie să aflaţi imediat. Mătuşa Adrianna susţinea că ar fi prematur – se opunea cu putere. Ne‑am certat din cauza asta. Am insistat că era important, se apărase Mătuşa Sally.
— E adevărat, chiar era. Dar şi riscant. Un astfel de raport ar fi putut da naştere unui zvon nefondat, cu consecinţe cumplite. Am avut parte de atâtea alarme false, iar angajaţii Consulatului sunt toţi potenţiali Agenţi. Agenţii sunt atât de brutali; n‑au niciun pic de tact. Există întotdeauna un motiv pentru instrucţiunile mele. Ordinele mele. Perlele nu trebuie să preia iniţiativa fără permisiune.
— Vai, nu mi‑am dat seama – nu m‑am gândit. Şi totuşi, Mătuşa Adrianna n‑ar fi trebuit…
— Vorba lungă, sărăcia omului. Ştiu că ai avut intenţii bune, o consolasem.
Mătuşa Sally începuse să plângă.
— Am avut, chiar am avut.
Iadul e pavat cu bune intenţii, fusesem tentată să‑i spun. Dar m‑am abţinut.
— Unde se află fata respectivă acum? o întrebasem. Sigur s‑a dus undeva după ce părinţii ei au fost scoşi din scenă.
— Nu ştiu. Poate nu ar fi trebuit să se grăbească să arunce în aer „Căţelul înţolit“. Atunci am fi avut o şansă să…
— Sunt de acord. Eu m‑am pronunţat împotriva pripelii. Din păcate, Agenţii care activează în Canada sunt tineri şi entuziaşti, şi mari amatori de explozii. Dar cum ar fi putut ei şti?
Făcusem o pauză, fixând‑o cu privirea cea mai pătrunzătoare de care eram capabilă.
— Şi nu ai comunicat nimănui suspiciunile legate de Pruncul Nicole?
— Nu. Doar dumneavoastră, Mătuşă Lydia. Şi Mătuşii Adrianna înainte de a…
— Ce‑ai zice dacă ar rămâne între noi? Nu văd de ce s‑ar ajunge cu cazul în instanţă. Acum cred că ai nevoie de puţină odihnă şi recreere. Mă voi ocupa să ai parte de un sejur la Margery Kempe, splendida noastră casă de odihnă din Walden. Vei ieşi de acolo altă femeie. În jumătate de oră va sosi maşina să te ia. Şi dacă se fac valuri în Canada în legătură cu nefericitul incident din apartament – dacă vor cere să te interogheze sau dacă te pun sub acuzare pentru vreo infracţiune –, le vom spune pur şi simplu că ai dispărut.
Nu‑i doream moartea Mătuşii Sally: îmi doream să fie doar incoerentă; şi dorinţa mi‑a fost îndeplinită. Personalul de la Casa de odihnă Margery Kempe este cunoscut pentru discreţie.
Încă o efuzie de mulţumiri înlăcrimate din partea Mătuşii Sally.
— Nu‑mi mulţumi. Eu sunt cea care trebuie să‑ţi mulţumească ţie.
*
— Mătuşa Adrianna nu şi‑a jertfit viaţa în zadar, a afirmat Comandantul Judd. Perlele dumneavoastră ne‑au îndreptat în direcţia bună de acţiune: am făcut descoperiri suplimentare.
Mi s‑a strâns inima.
— Mă bucur că fetele mele v‑au fost de ajutor.
— Ca de obicei, vă mulţumesc pentru iniţiativa dumneavoastră. În urma descinderii în magazinul de haine la mâna a doua indicat de Perlele dumneavoastră, am descoperit mijlocul prin care şi‑au transmis informaţii în ultimii ani organizaţia Zi de Mai şi persoana lor de legătură necunoscută de aici din Galaad.
— Şi care este acest mijloc?
— În urma intrării prin efracţie – din cadrul operaţiunii noastre speciale – am obţinut un aparat foto cu micropuncte. De atunci l‑am testat.
— Micropuncte? am întrebat. Despre ce e vorba?
— O tehnologie învechită, scoasă din uz, dar în continuare perfect funcţională. Documentele sunt fotografiate cu un aparat în miniatură care le reduce la dimensiuni microscopice. Apoi sunt imprimate pe buline de plastic minuscule, ce pot fi lipite pe aproape orice suprafaţă şi citite de destinatar cu ajutorul unui microscop special atât de mic, încât poate fi ascuns, de pildă, într‑un stilou.
— Uimitor, am exclamat. Nu degeaba avem la Ardua Hall zicala: Pen Is Envy1.
A r龝.
— Chiar aşa. Noi, m穗uitorii de stilou, trebuie să avem grijă ca purtarea noastră să fie ireproşabilă. Dar a fost o mişcare inteligentă a organizaţiei Zi de Mai să apeleze la această metodă: nu mulţi oameni mai au cunoştinţă despre ea 絜 zilele noastre. Cum se spune: dacă nu te uiţi, nu vezi.
— Ingenios, am adăugat.
1 Joc de cuvinte intraductibil: 絜 limba engleză, pen is envy („stiloul înseamnă invidie“) se scrie aproape la fel, dar se pronunţă diferit, ca penis envy (conform lui Freud, invidia femeilor faţă de bărbaţi pentru că aceştia posedă penis) (n. tr.)
— E doar un capăt al lanţului însă – capătul Zi de Mai. Cum am pomenit, există un capăt şi în Galaad – cei care primesc micropunctele aici şi le răspund cu propriile mesaje. Încă nu am identificat persoana, sau persoanele.
— Le‑am rugat pe colegele mele de la Ardua Hall să fie numai ochi şi urechi, i‑am spus.
— Şi cine se află într‑o poziţie mai bună decât Mătuşile? Uşile tuturor caselor vă sunt deschise, iar cu intuiţia voastră feminină mai fină percepeţi lucruri pe care noi bărbaţii suntem prea surzi pentru a le auzi.
— Vom fi mai deştepţi decât cei de la Zi de Mai, am spus, încleştând pumnii şi scoţând bărbia în faţă.
— Îmi place atitudinea dumneavoastră, Mătuşă Lydia. Noi doi facem o echipă grozavă!
— Adevărul va învinge, am adăugat.
Tremuram de ceea ce speram că va fi interpretat drept indignare virtuoasă.
— Sub privirea Lui, a răspuns.
*
După această întâlnire, dragă cititorule, aveam nevoie de un întăritor. M‑am îndreptat spre Schlafly Café în căutarea unei ceşti cu lapte cald. Apoi am venit aici la biblioteca Hildegard pentru a‑mi continua periplul alături de tine. Consideră‑mă un fel de călăuză. Iar pe tine consideră‑te un om rătăcit într‑o pădure întunecată. Şi lucrurile urmează să devină şi mai întunecate.
Pe ultima pagină unde ne‑am întâlnit, te‑am adus la stadion, şi de acolo voi relua firul povestirii. Pe măsură ce se scurgea timpul, viaţa intra într‑un tipar. Nopţile le dormeai, dacă puteai. Zilele le îndurai. Le îmbrăţişai pe cele care plângeau, deşi trebuie să spun că la un moment dat te săturai de plâns. La fel şi de urlete.
În primele seri, au existat câteva tentative muzicale – vreo două femei mai optimiste şi energice s‑au autointitulat şefe de cor şi au încercat să cânte versiuni ale cântecului „We Shall Overcome“ şi ale altor melodii arhaice şi zaharisite dezgropate de prin experienţele lor în tabere de vară demult trecute. Au avut ceva probleme să‑şi amintească versurile, dar măcar au adus puţină variaţie.
Paznicii nu au încercat să pună capăt acestor iniţiative. Cu toate acestea, în a treia zi deja se cam pierduse din antren, tot mai puţine se alăturau şi au început să apară nemulţumirile – „Linişte, vă rog!“, „Pentru Dumnezeu, tăceţi odată!“ – drept care, după câteva proteste jignite, „Noi n‑am vrut decât să ajutăm“, cercetaşele‑şefe au sistat acţiunea.
Eu nu m‑am numărat printre cântăreţe. De ce să ne irosim energia? Nu mă simţeam într‑o dispoziţie de cântat. Ci mai degrabă ca un şoarece într‑un labirint.
Unde era ieşirea? Care era drumul? De ce mă aflam aici? Era un test? Ce încercau să afle?
Unele dintre noi aveau coşmaruri, după cum îţi poţi imagina. Gemeau şi dădeau din mâini şi din picioare sau se ridicau brusc scoţând ţipete nemaiauzite. Nu le critic: şi eu am avut coşmaruri. Să vă povestesc unul? Nu, mai bine nu. Sunt perfect conştientă cât de uşor ne plictisim de coşmarurile celorlalţi, asta după ce am auzit eu însămi o suită întreagă până acum. La o adică, numai propriile coşmaruri prezintă interes sau însemnătate.
Dimineaţa, trezirea se dădea printr‑un sunet de sirenă. Cele cărora nu li se luaseră ceasurile – confiscarea ceasurilor se făcuse prin sondaj – ne‑au informat că se întâmpla la ora şase. Pâine şi apă la micul dejun. Ce deliciu suprem era pâinea aceea! Unele înfulecau şi înghiţeau pe nemestecate, în schimb eu îmi legumeam porţia cât mai mult. Mestecatul şi înghiţitul distrag de la moara gândurilor abstracte. În plus, fac şi timpul să treacă.
Urma încolonarea pentru a merge la toaletele împuţite şi ghinionul tău dacă cea la care nimereai era înfundată, pentru că nu venea nimeni s‑o desfunde. Teoria mea? Paznicii le înfundau noaptea cu tot felul de chestii pentru a ne îngreuna şi mai mult situaţia. Unele mai preocupate de curăţenie au încercat să facă curat în toalete, dar după ce şi‑au dat seama că nu are niciun rost, au renunţat. Noua normă era să renunţi, şi trebuie să spun că era molipsitor.
Am menţionat că nu aveam nici hârtie igienică? Ce făceai în acest caz? Te ştergeai cu mâna, încercai să‑ţi speli degetele murdare la firicelul de apă care uneori curgea din robinet, alteori nu. Sunt sigură că şi asta o făceau intenţionat, ridicându‑ne moralul doar pentru a da cu noi de pământ la intervale aleatorii. Îmi imaginam satisfacţia de pe faţa cretinului amator de schingiuit pisoi căruia i se încredinţase această sarcină, stingând şi aprinzând întrerupătorul responsabil pentru alimentarea cu apă.
Ni s‑a spus să nu bem apa de la robinete, dar unele dintre noi, fără minte, n‑au ascultat. Au urmat vomă şi diaree, contribuind la starea de bine generală.
Nu aveam nici prosoape de hârtie. Nu aveam niciun fel de prosoape. Ne ştergeam mâinile de fuste, indiferent dacă ne spălaserăm sau nu pe mâini.
Îmi pare rău că insist atât de mult asupra dotărilor, dar ai fi uimit cât de importante devin – lucruri de bază pe care înainte le luam ca de la sine înţelese, la care abia dacă te gândeai înainte de a fi privat de ele. În timpul reveriilor mele diurne – şi noi toate cădeam în reverie, dat fiind că în starea de stază impusă, în absenţa evenimentelor, creierul trebuie să se ocupe cu ceva şi apare reveria – îmi imaginam deseori o toaletă albă, curată şi frumoasă. O, şi o chiuvetă asortată, cu un jet puternic de apă limpede şi curată.
Cum era şi normal, am început să puţim. Pe lângă tortura toaletelor, fuseserăm nevoite să dormim în hainele de serviciu, fără lenjerie de schimb. O parte dintre noi intraseră la menopauză, altele însă nu, aşa că, peste transpiraţie, lacrimi, rahat şi vomă, se adăuga şi mirosul de sânge menstrual. Dacă respirai, ţi se făcea greaţă.
Ne reduceau la starea de animale – de animale închise – la natura noastră de animale. Ne frecau cu nasul în acea stare naturală. Trebuia să ne considerăm subumane.
Restul zilei se desfăşura asemenea unei flori toxice, petală după petală, cu o lentoare atroce. Uneori ne încătuşau la loc, alteori nu, apoi ne scoteau în şir indian şi ne forţau să ne aşezăm în gradene sub soarele arzător, iar o dată – minune – sub o burniţă răcoroasă. În noaptea aceea am mirosit a câine plouat, dar mai puţin a noi înşine.
Oră după oră, urmăream cum sosesc dubele, cum îşi descarcă cota de femei și pleacă goale. Aceleaşi smiorcăieli din partea nou‑venitelor, aceleaşi răsteli şi urlete din partea paznicilor. Cât de monotonă este tirania în timpul instaurării sale. Urmează mereu acelaşi scenariu.
La prânz primeam aceleaşi sendvişuri, iar într‑o zi – cea cu burniţa – câteva bucăţi de morcov.
— Nici vorbă de o masă echilibrată, a comentat Anita.
Ne străduiam să stăm una lângă cealaltă în cele mai multe zile şi să dormim aproape. Nu îmi fusese prietenă în viaţa de dinainte, doar colegă de serviciu, dar îmi făcea bine şi numai proximitatea unei persoane cunoscute; cineva care reprezenta realizările mele anterioare, viaţa mea anterioară. S‑ar putea spune că ne‑am ataşat.
— Ai fost o judecătoare a naibii de bună, mi‑a şoptit în a treia zi.
— Mulţumesc. Şi tu la fel, i‑am răspuns tot în şoaptă.
Acel „ai fost“ mi‑a produs fiori reci.
*
Despre celelalte din secţiunea noastră, nu am aflat prea multe. Numele lor, uneori. Numele firmelor la care lucraseră. Unele dintre acestea fuseseră specializate pe dreptul familiei – divorţuri, custodia copiilor şi altele – deci înţelegeam de ce deveniseră ţinte după decretarea femeilor drept duşmani. În schimb, nici specializarea în imobiliare, litigii sau dreptul proprietăţii nu părea să ofere protecţie sporită. Nu trebuia decât să ai o diplomă de Drept şi un uter: combinaţia fatală.
*
După‑amiezile erau rezervate execuţiilor. Aceeaşi defilare până în mijlocul terenului, condamnatele legate la ochi. Cu fiecare nouă execuţie, observam mai multe detalii: cum unele abia se ţineau pe picioare, cum altele păreau gata să‑şi piardă cunoştinţa. Ce li se întâmplase? Şi de ce fuseseră selectate pentru a muri?
Acelaşi bărbat în uniformă neagră predicând la microfon: „Dumnezeu va învinge!“
Urmau împuşcăturile, prăbuşirea, corpurile moi. Apoi curăţenia. Cadavrele erau încărcate într‑un camion. Le îngropau? Le ardeau? Sau era prea mare deranjul? Poate le duceau pur şi simplu la o groapă de gunoi şi le lăsau corbilor.
În a patra zi a apărut un element nou: printre trăgători, trei erau femei. Nu purtau costume business, ci nişte haine lungi, maro ca nişte halate de baie, cu basmale legate sub gât. Asta ne‑a captat atenţia.
— Monştri! i‑am şoptit Anitei.
— Cum au putut? mi‑a răspuns tot în șoaptă.
În a cincea zi printre trăgători erau deja şase femei în haine maro. Şi a izbucnit un vuiet prelung când una dintre ele, în loc să ţintească spre cele legate la ochi, s‑a rotit şi l‑a împuşcat pe unul dintre bărbaţii în uniformă neagră. A fost imediat pusă la pământ cu lovituri şi ciuruită cu gloanţe. Dinspre gradene, s‑a auzit un geamăt colectiv.
Aşa deci, m‑am gândit. Iată o cale de scăpare.
Testamentele, de Margaret Atwood
Editura Art, 2020
- Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
- Titlul original: The Testaments
- paperback, 648 p, 140×205 mm
- ISBN 9786067107012
- Autor: Margaret Atwood
BOOKER PRIZE 2019
Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoarei, iar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fier. Dar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscruce, vieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund în mod neașteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captive. Rămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor și prăbuși.
În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului ușa spre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit să-și dea seama cine este de fapt și cât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.
