Totul a început cu un telefon de la tatăl ei. Tulaya stătea singură pe terasa de pe acoperișul cafenelei Mimar Sinan, amânând întoarcerea la lecții și privind porumbeii care dădeau roate în jurul Moscheii Albastre.
— Tulaya-gülüm, a spus tatăl ei.
Iar Tulaya și-a dat seama. A realizat. Și-a dat seama și era aproape o ușurare să știe, pentru că acest moment îi bântuia pe toți de luni de zile.
— O, Baba, nu, a spus ea. Vocea ei s-a pierdut în cer ca o molie, iar prietenii ei au tăcut.
— În dimineața asta.
— Eu pot…
— Gülüm. Vei merge astăzi la unchiul tău Fazir. În după-amiaza asta. Ca să lupți pentru mama ta, trebuie să știu că nu vin și după tine.
— Dar, Baba, cum rămâne cu…
— O vor elibera, nu te teme.
Dar o Spaimă era deja pe stradă și o aștepta. Tulaya mai văzuse aceeași Fiară de coșmar înainte, în Fatih, în piața de condimente, însemnând cu gheare ca o umbră pașii unui bătrân. O mai văzuse la secția de poliție, zăbovind la ferestre și privind înăuntru. Și, la fel cum făcuse ea și atunci, oamenii se fereau din calea acesteia acum, acoperindu-și ochii atât pentru siguranță, cât și pentru că era mult mai ușor dacă te prefăceai că nu vezi. Mai ușor să negi dovada rănilor tale etnice atunci când nu erai tu cea care sângera. De data aceasta, însă, cei opt ochi, sau șase ochi, sau zece, o țintuiau pe Tulaya, făcând-o să simtă noduri în gât, iar mâinile începură să-i tremure. Spaima a urmărit-o până acasă și apoi până la gară, cu privirea flămândă sorbind teroarea din măduva ei până în piele, ca să se poată ospăta. Dar umbrele ei aveau forma mamei, iar Tulaya și-a dorit cu disperare să rămână.
Exilul îi crea neliniștie, era măcinată de griji și de o nevoie înverșunată de… a acționa în timp ce întindea rufele în adierea vântului dinspre dealuri, de a acționa în timp ce derula la nesfârșit site-urile de știri, de a acționa, de a acționa, de a acționa. Cu toate astea, îi lipsea scopul, era într-un punct zero înfricoșător, fără nimic altceva decât acest oraș sudic cu pini și pietriș negru pe maluri, cu sprâncenele încruntate ale unchiului Fazir și un văr care-i fusese cândva prieten, erou, co-conspirator, dar care, de atunci, crescuse.
Neliniștea, sau poate amintirea lui Ahmed în copilărie, a împins-o pe Tulaya să coboare în port în a doua seară, pentru a urmări cum barca unchiului ei cresta valurile mării, de pe puntea pustie, cu excepția siluetei subțiri a lui Ahmed, care o privea. Pescuit de noapte, spun ei. Era sezonul calmarilor și al altor viețuitoare ademenite de lumina reală și falsă a lunii.
În timp ce traversa, Tulaya se gândea la pescarii de pe podul Galata, cu undițele lor lungi, la zgomotele cafenelelor de dedesubt care se amestecau cu aerul sărat și poluat, la forfota Bosforului și a navelor oceanice, o presiune în oase. Se gândea la marșuri, toate pline de fervoare și de speranță comună. Fuga de arestări, gazele lacrimogene care îi ardeau ochii, sinusurile, o agonie pe care nu o cunoscuse niciodată; și, pe lângă toate acestea, la mama ei publicând adevăruri și dezvăluind minciuni. Ane, își spuse. Of, Ane, cum de ai fost atât de curajoasă? Și te bucuri chiar și acum că ai fost?
La nord de port a dat de golfuri cu pietricele care trosneau sub picioarele ei, în timp ce noaptea se închega în jurul ei și căldura se stingea. Pe țărm, o bufniță a țipat și i s-a răspuns. Cântecul mareei răsuna printer țigle și cineva, mai departe, privea în altă parte, aplecat în față, parcă pe punctul de a cădea. Corpul îi era firav … prea firav, iar lumina lunii apăsătoare pe mantia-i prea lungă.
Pietrele deveneau alunecoase sub picioarele ei și Tulaya a tresărit, iar silueta s-a întors spre ea. Lunile se reflectau în ochii de mărimea mâinilor ei împreunate, cu gura lungă atârnând. Nu avea brațe pentru a aduna, nu avea mâini cu care să țină.
Fiara a privit-o… Cu dor.
Dar cine adusese un asemenea dor aici, pe acest mal colțuros al mării? Ale cui erau sutele, miile de inimi, toate frânte în același fel, pentru a forma această creatură înfometată aici, pe această plajă? Privirea ei o captiva, iar dorul de mama ei a copleșit-o, așa că s-a îndepărtat în grabă, înainte ca aceasta să poată săpa în sufletul ei pentru a se regăsi. Și când ceva a despicat apele întunecate aproape de țărm, plămânii fetei au decantat jalea în aer, inhalând sare. Departe, luminile unei corăbii urmăreau orizontul iar când ea a privit înapoi, Dorul deja dispăruse. Plaja cu pietrele mângâiate de apă era pustie, marea liniștită. Unde era mama ei acum, s-a întrebat ea. Marea și cerul și munții întunecați erau brusc prea pustii, ca și cum întreaga lume ar fi fost un vid, iar ea era fără ancoră. Fixând cu privirea apa fragmentată, și-a dorit să-l poată înțelege pe unchiul Fazir cu pescuitul lui nocturn, sau abundența oarbă a mătușii Aliya. Cum puteau trăi atât de liniștiți când națiunea lor le răpise neamul?
Și unde fuseseră plasele lor, pe acea punte lată și goală? Lămpile lor?
Tulaya s-a trezit la întoarcerea unchiului și a vărului; acordul de bas al vocilor lor, mirosul de motorină și de apă sărată strecurându-se pe sub ușa ei. S-a ridicat și a traversat casa întunecată, în picioarele goale. Își azvârliseră jachetele peste spătarele scaunelor și stăteau amândoi la masă. Unchiul Fazir număra banii, în timp ce apa de pe aragaz începea să fiarbă.
— Ați prins mulți? i-a întrebat, iar fețele lor, îndulcite de oboseală și de lumină, s-au întors spre ea brusc, cu duritate. Sprâncenele unchiului Fazir s-au încruntat, iar pumnul lui Ahmed s-a încleștat și apoi s-a descleștat din nou, pe masă.
— Da, a spus Ahmed. Mulțumesc, Tuli-ciğim. Vrei să faci tu cafeaua?
Turnând ascultătoare apă fierbinte peste zațul care mirosea ca amintirea unui sărut, cu privirea în jos, Tulaya a întrebat:
— I-ați vândut deja? E piață atât de devreme?
Se gândea la teancul de bancnote de sub mâna unchiului ei, la burdufurile negustorilor din bazar. Își amintea de ochii imenși ai Dorului și de marea pustie.
— Pentru că oamenii vor pește proaspăt. De ce te-ai trezit atât de devreme?
Vocea unchiului ei nu era crudă, dar nici prea blândă, însă atât de diferită de cea a fratelui lui, încât resentimentele latente ale Tulayei față de tatăl său dispărură dintr-o dată.
— Affedersin, unchiule, a spus ea, așezând ceșcuțele cu margini filigranate cu aur și lingurițele care îi reflectau chipul, inversat. Nu sunt obișnuită cu liniștea.
Ahmed a râs și i-a luat ibricul înainte ca ea să poată turna din el, lăsând lichidul să prindă o nuanță mai întunecată, iar ochii lui erau de aceeași culoare cu zațul. A spus ceva despre cum se schimbase ea, dar mintea ei frământa o posibilitate: că, sub furie și încruntare, unchiul Fazir ar putea fi mai mult decât crezuse ea. Mai curajos, mai asemănător cu mama ei.
Auzise zvonurile de la punctele de trecere a frontierei de când atentatele s-au înmulțit. Zvonuri despre Fiare îngrășate și nesătule, care se înfruptau din suferințele și temerile soldaților, refugiaților și ciobanilor. Confruntat cu așa ceva – tunuri, obuze și monstruozități – cine nu ar alege în schimb să traverseze marea? Iar unchiul Fazir îi ajuta, Ahmed îi ajuta. Bancnotele șopteau sub palma unchiului.
Cafeaua îi ardea limba și se transforma în șerpi în stomacul Tulayei. Unii spuneau că în Ankara apăruse o Înșelăciune și că avea șerpi în loc de ochi. Se întreba cum ar fi se te tragă de toate minciunile, să te umple de falsitate până când nu mai știi nici măcar dacă tu însăți ești reală.
Simțind din nou chemarea plajei, cu degetele tremurânde din cauza cafelei și a treziriii devreme, Tulaya a plecat la plimbare. L-a lăsat pe Ahmed în port, cu degetele înnegrite de ulei, meșterind la marea rablă de barcă pe care i-o arătase cu mândrie. Un fluierar singuratic țopăia în fața ei de-a lungul țărmului, dar nu mai era nimeni altcineva, nicio siluetă prea înaltă. Jos, acolo unde pietrele deveniseră pietricele și apoi pietriș, valurile lingeau ceva adus de ape.
Era o vestă de salvare.
Tulaya s-a aplecat să o atingă, dar s-a oprit, o umbră fără nume croind fiori prin oasele ei. Jacheta de salvare era leoarcă, iar umplutura era vizibilă prin cusăturile ieftine. Era greșit să o atingă, dar la fel de greșit era să o lase aici, iar Tulaya a ezitat, cu pantofii îmbibați în apa mării. Mai departe, acolo unde apa se transforma în cerneală și purpuriu închis, ceva palid se învolbura și se înălța, ceva gemea. Ar fi putut fi o balenă.
Privind oglinda spartă a mării, Tulaya s-a gândit să se întoarcă la Istanbul, în pofida tatălui ei. Nu voia să fie aici, cu șerpi în stomac și cu zâmbetul necunoscut al lui Ahmed, cu cicade care îi zgâriau urechile și cu pupeze care se tânguiau. Își dorea să fie acasă, unde putea să se răstească la poliție și să ia cu asalt închisorile; voia să dărâme ziduri până când mama ei era liberă. Dorea să facă, dar nu era în stare.
A lăsat vesta de salvare pradă fluxului și a văzut cu coada ochiului cum o creatură alb-cenușie iese la suprafață, urmărind-o de-a lungul țărmului, dar prea departe pentru ca ea să-și dea seama ce era, să simtă cum o cuprinde până se îneacă în ea. Din cine era născută totuși și pe cine vâna? Exista o Spaimă care se holba cu mulți ochi în celula mamei ei și era mama neînfricată?
A ajuns în port și s-a așezat pe o stâncă încinsă de soare, privindu-l pe Ahmed lucrând la umbra carenei bărcii lui.
— Ce faci, așkım? a întrebat ea.
— O repar ca s-o închiriez, a spus el fără să ridice privirea.
Ea a studiat bordurile înalte din lemn vechi, cu vopsea scorojită, gândindu-se la bărcile turistice albe și la ambiție. O pisică s-a strecurat în umbră lângă picioarele ei, ținând în gură un greiere care zvâcnea din picioarele din spate.
— Un împrumut, a spus Ahmed, deși ea nu întrebase.
La bancă, s-a întrebat ea, sau la altcineva? Nu știa dacă să-i admire viziunea, sau să se îndoiască de ea și totuși, cândva nu ar fi existat nicio îndoială. O formă portocalie, pe jumătate scufundată, contura lent cercuri în apa portului, iar Tulaya și-a ferit ochii, urmărind mușchii antebrațelor vărului ei ca și cum aceștia i-ar fi spus cine era el.
— Ai primit vești de la tatăl tău, Tuli-ciğim?, a spus el și a observant-o dând din cap scurt. Ești în pericol?
— Nu, a spus ea. Da, poate. Ahmed, ce faci, a repetat ea, la noapte?
Jacheta de salvare s-a scufundat, bule au ieșit la suprafață și au explodat ca niște apusuri de soare. Vărul ei s-a așezat pe călcâie și a privit-o, ridicând din sprâncene. Șerpii se răsuceau în oasele Tulayei.
— La pescuit, verișoară. Ce altceva?
Ea și-a înclinat capul pentru a citi mai bine umbrele din ochii lui.
— Unde îi duci… în Creta? Pot să te ajut?
Cineva a strigat un nume mai departe pe doc, iar doi băieți mulatri cu fețe de satin au trecut în fugă, râzând.
— Nu știu despre ce vorbești, a răspuns vărul ei și a privit-o în ochi fără ezitare până când Tulaya și-a întors privirea… Adevărul era o așchie pe care putea să o ignore sau nu. Chiar dincolo de zidul portului, ceva gemea și se zvârcolea sub suprafață, iar băieții au sărit de pe chei într-o mare perfectă. Tatăl ei avea nevoie de ea în siguranță.
— Bine, i-a șoptit pisicii adormite și l-a privit pe Ahmed lucrând, lăsând soarele să-i pârjolească scopul din mușchi; orele treceau ca anii, ca pieile ce năpârlesc.
Două zile, apoi unchiul Fazir a primit un SMS la cină, o privire schimbată între el și fiul său, iar mătușa Tulayei s-a ridicat pentru a mai scoate cu polonicul niște orez, mai mult miel. Afară, cicadele adormeau și greierii se trezeau, iar undeva în casă, chemarea unui gecko. Ahmed a aruncat o privire către Tulaya, apoi în altă parte, iar ceva din chipul lui i-a dat fiori.
— O să vrei cafea, a spus mătușa Aliya.
Unchiul Fazir a spus:
— Vântul se întețește înainte de răsărit.
Ahmed își scobea vopseaua de sub unghii, iar Tulaya se gândea la împrumutul său, la noua mașină a unchiului Fazir și la monștrii alb-cenușii din apă. Îi era dor de mama ei. Simțea secretul sub limbă și, oricât de mult și-ar fi dorit să aibă gust de cafea și zahăr, avea gust de boală. Spaima era un ghimpe în inima ei, secretele și șerpii și absența mamei ei, toate acestea dând naștere propriei sale Fiare.
Așa că, cu două ore înainte de răsăritul soarelui, îi aștepta pe doc, cu vântul care îi răvășea părul și îi sufla praf în plămâni.
Unchiul Fazir nu a băgat-o în seamă în timp ce s-a aplecat să lege parâmele de ancorare. Tulaya rămăsese trează imaginându-și-o pe mama ei privind cerul nopții printre gratii și geamuri murdare, retrăind înverșunarea pe care ea însăși o simțise în siguranța falsă a mulțimilor în marș; amintindu-și de Dorul ce o ducea spre mare și de numeroșii ochi ai Spaimei. Ahmed a mai aruncat o frânghie din barcă spre doc, iar unchiul ei a prins-o. Ea a așteptat ca vreunul dintre ei să spună ceva, dar ei nu au făcut-o. Dincolo de ziduri, apa se transformase în creste de dealuri, iar amintirea căldurii din acea zi părea o minciună.
— Unde îi duci, unchiule? s-a adresat ea umerilor lui grei. Cum ai reușit să ajungi până dincolo, în marea asta?
El s-a întors cu fața către ea și, în întuneric, ochii-i de păianjen au sclipit sub cozorocul șepcii. Ea și-a strecurat degetele în haină și a așteptat
— Fiică a fratelui meu, a spus el, iar cuvintele-i erau de iarnă. Te vei duce la mine acasă și
nu mă vei întreba astfel de lucruri.
Instinctul i-a zvâcnit în mușchi, dar ea a rămas nemișcată. Ea era mai mult decât supunere, mai mult decât frică și dor și fiare zămislite de întunericul din inimile oamenilor. S-a îndepărtat de unchiul ei și a pășit în umbra de dincolo de lumina portului.
— Tulaya, a spus el. Vei face așa cum ți-am spus.
Apoi a plecat, așteptând ca ea să îl urmeze.
Ea și-a umplut plămânii cu sare și întuneric, iar când Ahmed a ezitat, speranța s-a învolburat ca un val de furtună.
— Ahmed-ciğim? a spus ea.
Vântul mirosea a rășină și a pietre, iar vărul ei își muta greutatea de pe un picior pe altul ca și cum ar fi fost încă pe apă.
— Tuli, e prea periculos. Tu știi asta. Vino acasă.
— La Famagusta? Acolo îi duci? Chiar poți să mergi atât de departe în atât de puține ore, pe vremea asta? Când el nu a răspuns, ea a continuat. Vere, ai ajuns atât de departe?
A întins mâna să o atingă, dar a ezitat, ca și cum unul dintre ei ar fi fost murdar. Vântul șuiera și o bufniță a țipat, iar Ahmed și-a lăsat brațul în jos.
— E în regulă, a răspus. Nu e nevoie să mergem până la capăt. Sunt bărci care caută, așa că e mai sigur să… să-i lăsăm să preia gonflabilele
Departe, din largul mării, Tulaya era sigură că auzea o voce, goală și înfometată și teribilă ca rugina care se formează pe o inimă.
— Vino cu mine, a spus ea. El a făcut un pas mic în spate, iar Tulaya l-a urmat. Te rog să vii, Ahmed, vere. Nu poți să-i lași pe vremea asta, sigur știi asta
El a privit spre țărm, apoi înapoi către ea, iar ea a vrut să-l ia de mână, dar nu a îndrăznit.
— Nu e sigur, a spus el în cele din urmă, iar Tulaya a auzit din nou acel zgomot, departe și în interiorul ei.
— Pentru cine? l-a întrebat ea, dar atât de încet încât el nu a auzit-o peste vântul și valurile care se loveau de peretele portului. Frica pândea Istanbulul, chiar dacă ultima dată când o văzuse pe mama ei, se despărțiseră râzând. Și cu două zile în urmă Tulaya sperase. Venise aici în seara asta cu speranță.
— Am ajunge prea târziu, e aproape ziuă, a spus el, întinzând din nou mâna spre ea și de data aceasta atingându-i brațul, încheietura mâinii, pielea lui mai caldă decât a ei. Nu putem schimba nimic, așkım. Nu contează ce facem, nimic nu se va schimba. Nimănui nu-i pasă, așa că trebuie să avem grijă de familia noastră, de noi înșine.
Ea a crezut că nu mai vorbește despre barca gonflabilă, acolo, pe marea în flux. A crezut că se referea la scrisul mamei ei, la propriul ei tricou curcubeu, pătat de gaze lacrimogene și mucus; la împrumutul lui jucat la zaruri.
El avea dreptate. Gândurile Tulayei erau ca nisipul, iar orizontul îndepărtat se topea încet. Trebuia să aștepte cu telefonul silențios și să nu facă nimic care să îi frângă tatălui ei inima.
— Dar și familia noastră are nevoie, a spus ea încet. Și cine ne va ajuta, dacă nu străinii?.Mama ei și dreptunghiul ei de cer; vesta de salvare și Fiarele care se adunau în zonele de frontieră ale lumii, în toate locurile unde omenirea murea. Ea nu putea schimba nimic, sau putea schimba un singur lucru.
În timp ce întorcea barca dincolo de zidurile portului, a simțit ochi asupra ei, dar nu s-a uitat înapoi, fiindcă nu dorea să știe dacă era Ahmed sau tatăl ei distant, mama ei pierdută. Nu a vrut să știe dacă era Spaima. Nu îndrăznea să întoarcă privirea dinspre mare, ca nu cumva Fiara să fie acolo, lângă ea, cu umbrele ca niște gheare în oasele ei. Mâinile la cârmă o dureau și barca se arunca în fiecare val, zvâcnind înainte ca și cum ar fi rupt lanțuri. În față, creatura din mare gemea și se zvîrcolea, iar ea simțea acum cum se întinde să o încetinească, să o copleșească și să o amorțească. Inutilitatea din sarea de pe pielea ei o îngreuna ca niște pietre. Nimănui nu-i pasă, a șoptit. Nimănui nu-i pasă.
Nimănui nu-i pasă, s-a gândit. S-ar putea să treacă luni de zile până când își va revedea mama, s-ar putea să treacă ani de zile. Lacrimile transformau marea și stelele într-un labirint, inima ei cântărea cât oceanele, iar ea era singură. Era atât de singură.
Fiara s-a ridicat lângă barcă, iar ea s-a aplecat spre gura ei deschisă, gri palid pe marea fără stele, iar mâinile o dureau acolo unde țineau cârma și i-a trecut din nou prin minte, nimănui nu-i pasă. Fiara a gemut și a plâns în timp ce se ospăta, iar ea plângea pentru că oasele o dureau și era pierdută și ar fi fost mai simplu… ar fi mai simplu…
Capul i s-a scufundat și, în spatele pleoapelor închise, l-a văzut pe unchiul ei sorbind cafea în zori. Pe ea însăși bând cafea cu prietenele ei înainte de marșuri, cu sângele clocotind în vine. Sunetul vocii mamei sale în întuneric, tatăl ei spunând că Tulaya moștenise atât zâmbetul mamei sale, cât și inima ei. Fiara a gemut, iar barca s-a clătinat pe val, strânsoarea Tulayei slăbind. Cum de devenise atât de rece, se gândea ea, când purta în ea inima mamei sale. Barca s-a înclinat puternic și ea s-a ridicat, luptând cu cârma pentru a înfrunta următorul val, dar încă plângea pentru că monstrul încă o trăgea de oase, dar încerca, încerca… Apoi, acolo, micuță pe eternitatea apei, a apărut gonflabila. O siluetă pătată de cerneală. Jos, atât de jos, agățându-se de aer și târându-se fără speranță peste fiecare val. Tulaya a ridicat mâna, vocile s-au înălțat în semn de răspuns și, în cele din urmă, arătându-și dinții tociți și oftând din rărunchi, Disperarea a ieșit la suprafață o dată, apoi s-a scufundat.
— Sunt aici, le-a șoptit Tulaya străinilor, mării și Fiarei învinse. Mamei ei. Sunt aici.
Traducere: Eliza Claudia Filimon
Traducere și publicare cu permisiunea autoarei Lorraine Wilson
Povestire câștigătoare a British Fantasy Awards, ediția 2022, cea mai bună povestire fantasy
Povestire publicată în original în „Strange Horizons, 3/2021”
Translated and published with the author’s consent. Thank you!
Lorraine Wilson se implică activ în domeniul protejării mediului, trăiește pe malul mării în Scoția și scrie ficțiune speculativă influențată de folclor și de natură. Este autoarea premiată a cărților This Is Our Undoing și The Way The Light Bends; cel de-al treilea roman al său, Mother Sea, va apărea în 2023.
