Am fost încântat și surprins deopotrivă când fericirea a dat peste fratele meu, Manfred. Era mai mic decât mine cu patru ani și, deși se spune că familiile își pun cel mai mult speranța și ambiția în fratele mai mare și oferă un surplus de iubire și aprobare celui mic, acest truism nu a existat în casa tatălui nostru. Papa își judeca fiii strict și competitiv, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi, și nu eram niciodată fericit să-l aud comparându-l pe Manfred, în mod defavorabil, cu mine. Da, eram studios, iar Manfred era un elev dezinteresat și mediocru. Mă descurcam mai mult decât onorabil la sport, în timp ce fratele meu dovedea o constantă stângăcie. Mă bucuram de compania multor prieteni când eram mic, în timp ce bietul Manfred era solitar. În cele din urmă, se spunea că eu eram acceptabil ca înfățișare, iar el suferea din cauza unui nas oarecum supradimensionat, a unei frunți înclinate, a unei bărbii regresive și a unor dinți proeminenți. Cel mai rău lucru era că băiatul părea să-și accepte urâțenia și să se disprețuiască pentru asta, deoarece se îmbrăca fără să-i pese și deseori era atât de neglijent cu privire la igienă că-l puteai recunoaște după miros într-o cameră întunecată.
Atitudinea ursuză a lui Manfred se răsfrângea în toate aspectele vieții sale. Majoritatea băieților germani trebuiau să-și găsească un maestru și să-și înceapă ucenicia în jurul vârstei de treisprezece sau paisprezece ani. Mulțumită poziției tatălui nostru, eu devenisem copist pentru un avocat local, muncă de care mă bucuram și unde mi se părea că mă potrivesc. Totuși, când Manfred a ajuns la vârsta potrivită, nu avea vreun interes în nicio direcție. Mulți maeștri din orașul nostru, Hansdorf, au cedat sub influența tatălui nostru ca magistrat și l-au luat ca ucenic. N-a ținut mai mult de o lună. Rând pe rând, negustorii îl informau pe Papa că Manfred nu arăta niciun interes față de muncă și afișa o indiferență față de ceilalți angajați de acolo, vecină cu disprețul. Nimeni nu l-a putut ține.
Blânda noastră mamă suferea tare mult din cauza atitudinii lui Manfred, iar tata era dezgustat. În continuare, el își exprima furios convingerea că cel de-al doilea fiu al său avea să fie un Schmarotzer toată viața, un parazit trăind pe spatele familiei. Cu fiecare obstacol, frustrarea lui Papa creștea. Mă temeam că avea să se adeverească amenințarea lui de a-l da pe Manfred afară din casă.
Cât de ușurat am fost când, într-o seară la cină, Manfred a anunțat că și-a găsit singur o poziție! Herr Strigoi, Kerzenmacher al orașului, sau lumânărarul, îl acceptase ca ucenic.
Mama părea alarmată de veste și și-a exprimat îngrijorarea. Herr Strigoi lucra în Hansdorf de mulți ani – chiar dinainte să mă fi născut. Însă niciodată nu s-a alăturat societății orașului. Aproape că nu-și părăsea prăvălia, unde și locuia, sau turnătoria din spate, unde-și încropea mărfurile. Era scorțos, dacă nu chiar nepoliticos, cu clienții și se răspândise vorba că oferea mai mult decât lumânări celor discreți – băuturi alcoolice ciudate, chiar și abortive. Unii, ofensați și înfricoșați de fumul respingător care ieșea din horn la orice oră, șușoteau că bătrânul era de fapt un țigan implicat în magia neagră. Până la urmă, spunea mama, știm ce însemna „Strigoi” în limba romani?
– Vrăjitor, a râs Manfred. Ein Zauberer. Vezi, mamă? Am auzit aceleași aiureli ca tine.
Tata a pufnit.
– Vrăjitor, țigan… ce contează? Ce altceva să se potrivească celor ca tine decât un astfel de om? s-a încruntat tata la Manfred.
Manfred era pe cât de satisfăcut îl văzusem vreodată. Treaba fusese stabilită, dar am văzut-o – cu un oarecare amuzament – pe mama cum își făcea cruce.
Manfred părea să se apuce de lucru la prăvălia lui Strigoi. Vecinii care făceau negoț în zonă le raportau părinților noștri că era eficient în satisfacerea nevoilor lor și era amabil. Arăta entuziasm pentru meșteșug, aducând cărți mari și vechi acasă de la lumânărie, pe care le studia cu însuflețire în camera sa. Când treceam de ușa lui închisă, de obicei îl găseam cufundat în vreun tom prăfuit sau notând ceva într-un jurnal gros pe care începuse să-l țină. Când mă observa, închidea orice volum ar fi citit, mă întreba pripit de treburile cu care venisem și mă alunga, întorcându-se, fără îndoială, la studiul lui. Am bănuit că tomurile aparțineau lui Herr Strigoi, deși mă întrebam de ce era nevoie de atâtea pagini pentru a ști cum se fabrică lumânările. Când l-am întrebat o dată despre ce studia, Manfred a răspuns doar că mă roagă să-mi văd de treburile mele și să-l las pe el să-și vadă de ale lui.
Am dat din umeri la auzul tainei lui Manfred ca la doar o altă excentricitate. Cel puțin, mesele în familie nu mai erau tensionate din cauza furiei lui Papa îndreptată spre fratele meu, deși rămânea furios în mare parte pe bancherii evrei din oraș și pe avocații nechibzuiți, printre ei și maestrul meu, care i-a pus răbdarea la încercare la proces.
Trei ani au trecut oarecum în liniște. La locul meu de muncă și cel al lui Manfred, totul decurgea fără probleme, dar apăruse o altă chestiune în prim-planul vieții mele. O minunată FraueScmalein, fata partenerului maestrului meu, ne vizita birourile și pleca cu inima mea în buzunar. Strălucind de frumusețe în ochii mei, ea îmi părea ideală – inteligentă și cu inimă bună. Devenise un vizitator obișnuit și mă privea cu blândețe. Cu timpul, mi-a acceptat cererea în căsătorie și am adus-o acasă pentru a anunța logodna.
Spre ușurarea mea, Papa n-a făcut nicio critică la adresa lui Brigitte, viitoarea mea mireasă. Mama, în schimb, a părut încântată și imediat a instituit ceea ce numea o nouă tradiție de familie. A invitat-o pe Brigitte să aleagă un obiect din bijuteriile mamei ei, un dar de bun venit, spunea ea, pentru noua Frau Henreid. Roșind, încântată, Brigitte a ales un inel frumos de aur. Am avut bucuria să i-l pun pe deget.
– Ein Verlbungsringi, am râs – un semn al logodnei.
Manfred părea neobișnuit de mișcat. De când lucra la Strigoi, se distanțase din ce în ce mai mult de familie, petrecându-și tot timpul cu tomurile și jurnalul. Logodna mea părea să-l fi adus înapoi. M-a strâns în brațe, debordând de emoție.
– Klaus cel norocos! a exclamat el fericit. Klaus gesegnet! Ce binecuvântare!
A repetat cuvintele.
Nunta fusese stabilită la câteva săptămâni după aceea, când Manfred a adus în discuție cadoul de nuntă. Vorbise cu Herr Strigoi și promisese drept cadou cea mai elegantă lumânare din prăvălie.
– O lumânare? a pufnit Papa. Ce fel de cadou de nuntă e ăsta?
Fratele meu s-a crispat, dar și-a recăpătat rapid zâmbetul. Trebuia să o aduc pe Brigitte la Kerzenlanden ca să aleagă. Am făcut o scurtă vizită la prăvălia lui Herr Strigoi a doua zi. Pe măsură ce ne apropiam, am fost ușurat să văd că hornul infam al atelierului nu scotea, în acel moment, fumul său dezgustător. Înăuntru, mirosul de ceară era diluat de mirosuri de trandafiri, ierburi plăcute și brazi, iar simplitatea tejghelei de șiruri de lumânări ornamentate. În spatele tejghelei, stătea proprietarul, Herr Strigoi, însoțit de agitatul meu frate.
Desigur, îl mai întâlnisem pe Herr Strigoi în trecut, dar izolarea îl ținuse ascuns vederii timp de mulți ani. Intrarea noastră în prăvălia lui a reprezentat momentul când îl vedeam pe bătrân pentru prima dată de când Manfred își începuse ucenicia. Un bărbat scund și voinic, ale cărui trăsături mici erau înghesuite într-o barbă mare de un gri murdar, m-a salutat scurt dând din cap când Manfred ne-a prezentat, dar privirea i-a rămas la Brigitte.
– Da, a spus el, vocea fiindu-i groasă dar blândă sub barbă. Înțeleg.
I-a luat mâna lui Brigitte într-a sa, a dus-o la buze pentru o clipă și a privit-o cu admirație în timp ce-i dădea drumul.
– Încântătoare, junge Dame. Ich leibe dein Lachen.
Zâmbetul lui Brigitte s-a mărit pentru un moment la auzul laudei pentru râsul ei și a roșit. Am avut un moment de gelozie puerilă, apoi încă unul când bătrânul i-a luat un smoc din părul ei auriu între degete. Când ea a privit încântată, Strigoi și-a retras mâna și l-a privit pe Manfred, spunând numai:
– Gut. Es ist moglich.
– Se poate?
Strigoi s-a întors către Brigitte, zâmbind. Și-a întins brațele să cuprindă lumânările dinaintea lui pe tejghea.
– Fraulein, a spus expansiv, în onoarea nunții dumneavoastră cu acest bărbat norocos, vă rog să o alegeți pe oricare dintre acestea. Regret că nu vă pot oferi mai mult de atât, cele mai bune lucrări ale mele.
Brigitte și cu mine am examinat lumânările. Erau magnifice! Nu doar cilindri de ceară, ci frumoase coloane împodobite cu nenumărate culori și figuri și decoruri minuscule și precise – păduri, castele, crucificări, dragoni, heruvimi și satiri care zburau, realiști, încântători. Pe măsură ce le studiam, Manfred a venit cu un comentariu entuziast.
– Un obelisc… impregnat cu miros de immergrun… Noul procedeu al lui Herr Strigoi… observați culorile…
Vorbea cu mândrie și entuziasm, o plăcere vizibilă. Brigitte era impresionată și încurcată ce lumânare să aleagă, dar în final a ales o scenă de pădure, cu verde și fildeșiu, copii jucându-se sub ramurile delicate. Herr Strigoi a zâmbit din nou, i-a cerut lui Manfred să împacheteze cadoul și, cu o altă plecăciune spre frumoasa mea mireasă, a dispărut repede pe ușa din spate.
– Atelierul, a explicat Manfred. Vasele. Cuptorul.
Nunta noastră a fost una mică, acasă la părinții lui Brigitte. Ne-am mutat într-un apartament în casa adiacentă celei părintești și, pentru un anotimp, totul a fost bine. Totuși, în primăvară, Manfred a declarat că Herr Strigoi a dispărut.
Manfred a spus poliției orașului că nu fusese avertizat, nici nu auzise vreun cuvânt de adio. Într-o dimineață, a ajuns la muncă și a găsit o prăvălie deschisă și pustie. Locuința de la etaj și biblioteca – sursa multor cărți pe care le studiase – erau goale. Nu lipsea nimic din hainele sau lucrurile bătrânului. Banca a informat anchetatorii că inventarul lumânăriei era intact, anulând bănuiala mea că bătrânul Strigoi dispăruse ca să scape de datorii.
Au apărut rapid bănuieli că lumânărarul avusese parte de violență. Manfred era bănuit, dar ofițerul de poliție n-a putut găsi nicio dovadă împotriva lui. Er ist weg era concluzia finală, dispăruse și așa au rămas lucrurile. În timp ce investigația avansa și prăvălia a fost închisă, Manfred și-a omorât timpul liber cufundat, ca de obicei, în vechile tomuri. Înainte ca autoritățile să-i permită să reaprindă cuptorul, a anunțat că avea să locuiască la lumânărie, părăsind casa părintească. Mama și-a exprimat cinstit regretul. Tata, în mod previzibil, a venit cu un comentariu aspru pentru a scăpa de Manfred, dar pentru prima dată n-am mai văzut durere în purtarea fratelui meu. În schimb, mi-a cerut să-l ajut să schimbe semnul deasupra ușii prăvăliei. M. HENREID KERZENMACHER.
Am profitat de oportunitate ca să explorez casa. Sus era o bucătărie mică, sufrageria și dormitorul, împreună cu biblioteca. Am găsit-o uimitoare: rafturi cu tomuri vechi de sus până jos pe trei pereți, nimic în afară de un scaun cu spătar drept și o masă de scris lângă cel de-al patrulea perete. Pe birou am observat jurnalul gros în care scria Manfred de ani de zile. Să îndrăznesc să admit că am fost tentat să-l deschid și să-l citesc înainte ca Manfred să mă cheme?
M-a chemat în dormitor, unde era un șifonier, un Wandschrank, unde Herr Strigoi își atârnase hainele subțiri. Manfred a luat hainele de pe umerașe și de pe sertare și le-a aranjat pe pat. M-a rugat să-l ajut să le ducă la cuptor ca să le ardă. Atelierul ocupa o clădire separată la câțiva metri în spatele casei principale. Manfred mi l-a arătat cu o oarecare mândrie – vasele mari în care era topită ceara, cele mici în care erau adăugate culoarea și aromele, mesele unde matrițele și uneltele ofereau lumânărilor măiestrie și însuși cuptorul, care părea vechi și ruginit.
– Poți continua munca lui Strigoi? am întrebat.
Fratele meu a zâmbit.
– Cu timpul, voi excela!
L-am rugat să ne întoarcem acasă, deoarece chiar și cu bătrânul cuptor stins – din ordinul poliției – în atelier era o căldură sufocantă. Manfred a zâmbit din nou. La o halbă, mi-a arătat o revistă americană din urmă cu cincisprezece ani. Articolul principal, spunea el, trata metodele noi de creare a gheții, iar el intenționa să folosească tehnologia pentru a răci atelierul la niveluri suportabile și casa la temperaturi pe care le numise „glaciale”. Îmi arătase diagramele mecanismelor create pentru asemenea scopuri. Ar fi putut fi construită în casă dacă s-ar fi găsit o sursă de energie, doar o roată de apă în pârâul din spate ar fi fost suficientă.
Am râs de îndrăzneala lui.
– Vei schimba insolația cu degerăturile!
El a răspuns:
– Va fi necesar. Nu are omul dreptul să fie… confortabil?
„Confortabil” clar nu era cuvântul pe care-l căuta.
Nu a durat mult până când poliția l-a lăsat pe Manfred să se întoarcă la muncă. Încă o dată vedeam și miroseam fumul îngrozitor crescând brusc, zi și noapte, din hornul atelierului.
Treceau săptămâni, luni. Brigitte și cu mine eram fericiți, părinții mei, la fel. Apoi într-o zi de iarnă, la ora cinei, mama a venit într-un suflet la noi ca să ne cheme să luăm masa în familie. Manfred apăruse cu o veste surprinzătoare. Își luase nevastă.
Numele ei, a spus familiei uimite, era Minka. Era o orfană dintr-un district îndepărtat al Germaniei și lucra într-un oraș apropiat de Hansdorf când Manfred i-a făcut o vizită patronului ei, în scopuri profesionale. Spunea că fusese pe loc cucerit de dulceața și frumusețea ei simplă, iar după câteva călătorii aflase, spre bucuria lui, că sentimentele îi erau împărtășite. Din impuls, cu câteva săptămâni înainte, se căsătoriseră. Ea a ajuns la lumânărie săptămâna aceea.
Fratele meu ne-a invitat pe toți s-o cunoaștem, atenționându-ne amuzat de timiditatea ei. I-a cerut mamei o favoare: să-l lase să aleagă piesa care-i va fi dăruită Minkăi din bijuteriile bunicii noastre. Știa exact ce voia să aibă – un colier de argint pe care întotdeauna îl admirase. Mama, încă în stare de șoc, a fost de acord.
Data a fost stabilită pentru vizita ce avea să aibă loc săptămâna următoare și Manfred a plecat în pripă, lăsând în urmă o familie ca lovită de trăsnet.
– Cum o fi? s-a întrebat mama.
– Ca să fie cu Manfred? s-a strâmbat Papa. Disperată… sau la fel de netoată ca el. Doar un netot ar putea tolera un băiat ca el! „Lumânărar”…, scuipă el dezgustat.
Atitudinea lui Papa nu se îmbunătățise în ziua vizitei. Drumul către lumânărie era însoțit de presupuneri sarcastice despre „această Minka”.
– Dacă nu are buză de iepure sau ochi bulbucați, atunci sigur va fi groaznic de simplă.
Nimeni nu-l contrazicea; toți aveam griji similare. Dar când am intrat în prăvălie, m-am bucurat. Un clopoțel deasupra ușii anunța sosirea noastră. Am văzut că vopseaua proaspătă lumina pereții. Pe tejgheaua și pe mesele din jurul camerei, lumânărilor artistice ale lui Herr Strigoi li se alăturase o grădină de trandafiri, lalele și piciorul cocoșului, pline de culori vesele, ceara sclipind în picături de rouă artificiale, sclipind în flăcări. Grădina faux emitea o ușoară mireasmă care umplea camera fără să fie dezgustătoare. Cel mai mult, ne-a revigorat răcoarea aerului, aproape la fel de rece ca afară.
– Wunderschönen! a exclamat Brigitte.
– Dar kuhl, a adăugat mama.
În spatele tejghelei și la etaj, se deschiseseră ușile către zona de locuit. Manfred ne-a întâmpinat cu un strigăt de fericire și a coborât cu a lui Minka. Simțeam cum îmi înflorea rapid un zâmbet; era frumoasă, un suflet mic cu o roșeață drăguță colorându-i fața rotundă cu gropițe, cu părul blond strălucitor încadrând-o, buze de un roșu închis într-un zâmbet ezitant și ochi mari de un albastru strălucitor. Fie-mi iertat, am remarcat perfecțiunea siluetei ei minuscule cu rochia drăguță, roșie. Mi-a amintit imediat de Brigitte.
– O, încântătoare! a exclamat mama și am simțit-o pe Brigitte zâmbind lângă mine.
Tata, slavă cerului, era tăcut. Minka ne-a întâmpinat cu o plecăciune ușoară, amuzantă, și pe o voce subțire ca aerul a spus:
– Willkommen, meinen Herren und Damen! E o zi încântătoare!
N-a venit în față să le întâmpine pe mama și pe Brigitte, nici nu era nepoliticoasă sau distantă, ci timidă ca un copil.
Cu o îmbrățișare, mama i-a luat Minkăi mâna micuță și i-a urat bun venit în familie pe un ton sincer, din câte-mi putea da seama.
– Avem o tradiție, copilă. De la răposata mea mamă și de la mine, către cea mai nouă Frau Henreid!
Și-a retras mâinile, lăsând colierul de argint al bunicii aranjat pe degetele Minkăi. Ea l-a privit uimită. Manfred a luat colierul cu grijă și s-a grăbit să-l pună la gâtul subțire și rozaliu al miresei lui. Minka l-a atins și a spus:
– Danke, Leibe Schwiegermutter. E încântător!
Manfred ne-a zorit sus pe scări către sufrageria ceva mai caldă. Minka ne-a servit prăjituri și ceai cu o dulce stângăcie, dar nu se vărsase nimic și-mi putea da seama că mama și Brigitte erau amuzate și încântate. Minka nu a mâncat sau băut nimic, iar Manfred a răspuns la majoritatea întrebărilor adresate ei, întrebări inofensive cu privire la familie (niciuna) și la viața anterioară (locuind și lucrând pentru o familie în orașul alăturat).
Papa a stat tăcut pe durata discuției, studiind-o pe Minka în timp ce molfăia din prăjitură. Când doamnele puneau deoparte ceaiul, el l-a rugat brusc pe Manfred să-i arate atelierul. Fratele meu ne-a condus pe o scară exterioară până la clădirea mică. Spre deosebire de interiorul casei, ne-a întâmpinat o căldură apăsătoare și un amestec de mirosuri urâte. Acum, vechiul cuptor ruginit era aprins, păstrând untura lichidă, grețoasă în dulceața ei, la foc mic.
– Herr Strigoi, spuse Manfred, folosea grăsime animală ca să amestece cu untura. De asta, locul ăsta miroase așa dezgustător. Voi schimba asta, amestecând parafină, în schimb. E făcută din cărbune și gudron și e mai puțin respingătoare pentru nas.
Căzând deodată pe gânduri, Manfred a ridicat o paletă mare de lemn și a scufundat-o în ceara topită.
– Am comandat acid stearic. Are un punct de topire mai mare decât ceara simplă. Lumânările vor fi mai durabile. Trebuie… mai întâi să folosesc ce-a mai rămas din grăsimea lui Herr Strigoi.
– Tu însuți ești un strigoi, am glumit.
– Văd că știi romani! a revenit Manfred, mulțumit în mod evident. Da, uleiurile corecte, culorile corecte, grăsimea corectă… Da, Herr Strigoi m-a învățat atât de mult. Atât de multă magie!
– Magie țigănească, a spus tatăl nostru.
S-a întors și a plecat fără să mai spună vreun cuvânt.
Mama n-a zis multe despre Minka. Fata era dulce, își permise să spună, iar culoarea și parfumul ei erau foarte asemănătoare cu ale lui Brigitte, dar atât de tăcută – și se temea că Manfred ținea casa și prăvălia prea reci. Mâna Minkăi fusese rece ca gheața. Când ne-am dus la culcare, Brigitte era mai serioasă: simțise că mica frau a lui Manfred era einfaeltig – simplă. M-am ferit de idee, dar numai până când i-am revăzut pe Minka și Manfred peste câteva săptămâni.
A fost ultima și cea mai aspră iarnă care venise asupra pământului nostru, o zi de un frig extraordinar. Întorcându-mă de la o comisie în orașul vecin, tremurând pe calul stăpânului meu, am zărit o siluetă mică pe drumul care se apropia de Hansdorf, privind spre crengile dezgolite din jurul nostru. Pe măsură ce mă apropiam, am văzut că era Minka, îmbrăcată, spre groaza mea, într-o cămașă de noapte de flanel, papuci, scufundată în zăpadă, cu un șal și o eșarfă subțire legată de părul ei galben. Am strigat-o cu dinții clănţănind. S-a întors și, cu zâmbetul ei constant, s-a apropiat de calul meu. Am strigat:
– De ce ești afară pe frigul asta?
Iar ea a răspuns:
– Sunt bine. Copacii sunt frumoși.
Am întins mâna spre ea.
– Urcă în spatele meu! Hai să te duc lângă foc!
Mi-a luat mâna. Prin mănușă, o simțeam rece până în măduva oaselor. Am ridicat-o ușor ca s-o pun în spatele meu; era ușoară.
– Fără foc, a răspuns ea. Sunt bine. Zăpada e încântătoare.
Cu un ghiont ușor în coastele bietului cal, am înaintat. Eram puțin disperat. Ce făcea fata asta afară pe o așa zi, îmbrăcată atât de subțire? Am auzit strigătul brusc al lui Manfred. Fratele meu s-a repezit pe drum, cu ochii încoace și încolo, căutând. M-a ochit pe mine, apoi pe Minka, iar el s-a repezit s-o coboare de pe cal.
– De ce-ai plecat de acasă? țipă el deodată.
Minka i-a răspuns pe același ton vesel ca înainte.
– Ziua e încântătoare. Herr Klaus e amabil. Danke, bruder.
Colierul ei de argint licărea în lumină.
Manfred și-a aruncat pelerina pe trupul subțire al fetei. În timp ce o zorea să plece, s-a întors spre mine.
– Pe cuvântul tău, strigă el, să nu spui nimic nimănui!
N-am făcut-o. Grija lui Brigitte se adeverise. Minka era copilăroasă și uneori limitată. Dar în ochii mei asta îi subliniau inocența și dulceața. Într-o zi poate fi o grijă pentru Manfred, dar mi-am amintit cuvintele lui amare: un bărbat are dreptul să fie iubit. N-aș răspândi o poveste atât de urâtă despre cel în care și-a pus o asemenea speranță. Chiar dacă era einfaeltig, chiar dacă nu-i văzusem respirația aburindu-se în frig.
Iarna s-a stins și nimeni din familie nu a auzit nimic despre, sau de la Manfred sau Minka. Primăvara a venit și, pe măsură ce săptămânile treceau, căldura s-a pogorât peste regiunea noastră din Germania – o căldură urâtă, o căldură umedă, promițând o vară precum un cuptor. Temperaturile în Hansdorf te făceau să te coci de căldură, și am fost surprins când am intrat într-o dimineață în casa părinților mei și am găsit sufrageria răsunând de strigăte. Manfred și tatăl nostru aveau un schimb furios de replici. Fratele meu părea disperat până la panică, tatăl nostru furios și încăpățânat, ca întotdeauna. Mama stătea speriată într-un colț al mesei, iar tata se cocoțase pe marginea scaunului, privindu-l pe Manfred, care se împleticea prin cameră agitat. El ținea, am văzut, revista americană pe care mi-o arătase cu mult timp înainte, cu articolul despre mașinile de făcut gheață. A vorbit repezit cu tata, încercând să-l determine pe bătrân să se uite la diagramele ei.
– E despre răcire, pleda Manfred. Răcește o casă sau o fabrică pe timpul verii. Există un astfel de inventator în Munich – nu folosește gheață – spune aici – mecanismul lui de răcire prin evaporarea eterului din interiorul unui tambur – cum se răcește berea în halbă – a răcit mine, abatoare, fabrici de bere…
– Aiureli! striga Papa. Vrei să iei banii mei și să aduci așa drăcie în casa ta?
– Nein, nein…, protesta Manfred. Ți-am spus – ți-am spus, am nevoie doar de o vorbă bună, o expresia a încrederii tale către bancheri…
Acum Papa râdea fără umor.
– O, deci să mă duc umil la bancherii evrei și să risc creditul meu pentru acest vis prostesc, pentru tine, tu și netoata ta….
– Papa! a protestat mama.
Manfred a dat din umeri la auzul insultei către Minka, dar a continuat.
– E… e nevoie doar de putere – o roată de apă în pârâul din spatele prăvăliei – Papa, e un lucru de die Zukunft…
Din nou, Papa a râs în bătaie de joc.
– „Viitorul.” Fiul meu lumânărar îmi ține mie lecții despre viitor. El face lumânări, a pufnit, dând din cap, când fiecare casă din Hansdorf are lămpi pe ulei sau pe gaz. Ai auzit? Un om din America luminează orașe întregi cu electricitate!
A lovit disprețuitor cu mâna.
– Maestrul tău țigan te-a învățat o profesie de acum o sută de ani!
Manfred nu-și lua ochii de la tata. Era palid la față.
– Lumânările mele… sunt artă… mici miracole…
– Artă? Miracole?
Tata a pufnit.
– Deja am vorbit cu evreii. Nu mai e aproape nimic din capitalul țiganului. Ai datorii, din ce în ce mai multe datorii!
Și-a apropiat fața roșie de cea palidă a lui Manfred.
– Mă crezi atât de senil încât să nu văd ce plănuiești? Să duci la ruină acest Witz și să trăiești de pe spatele meu!
Manfred a rămas lângă masă fără cuvinte.
– Nein!
Papa a înjurat.
– Să-ți lași florile de ceară să se ofilească! Să-ți lași Blodian să transpire!
Idiotul.
Manfred a tresărit. A făcut un pas în față. L-am apucat de braț.
– Bătrân nenorocit și împuțit, a spus Manfred dintr-o suflare.
Am deschis gura să vorbesc.
– Să purcedem, bruder. Vino.
Cu o ultimă încruntătură către tata, Manfred a părăsit încăperea. L-am urmat. Stătea în drum, rulând revista americană în mâini de parcă strângea pe cineva de gât.
– Iartă-l, Manfred, i-am spus. E senilitatea care vorbește. Toți suntem încântați de Minka.
– Am dreptul, a spus fratele meu. Ea trebuie să rămână rece – e miracolul meu. La fel ca Brigitte a ta!
– La fel ca Brigitte a mea, am dat din cap. Deci noi doi trebuie să mergem la bancă. Trebuie să le arătăm mașinăria asta a ta de gheață, să-i convingem să-ți împrumute banii…
– Nu, a spus Manfred învins. Papa are dreptate. Sunt doar un zugrav în ceară. Gheață. Am nevoie de gheață. Klaus – ne poți trage câteva cutii de gheață?
– Pot și o s-o fac.
Am luat calul și trăsura părinților și am mers cu Manfred la ghețărie. Căldura era groaznică, îți tăia respirația. Întrebarea mea legată de neputința Minkăi de a rezista la căldură a fost întâmpinată de o lungă tăcere.
– Nu, a răspuns Manfred în cele din urmă. Va… deveni foarte bolnavă… fără o casă rece. Gheața… ar trebui să ajute.
Am ajuns la ghețărie. Am cumpărat două containere mari de gheață zdrobită pe care le-am încărcat în trăsură. Manfred mi-a cerut să mân calul și să ne grăbim spre prăvălie.
– Mă tem… e doar un sentiment…
Când am ajuns la Kerzenladen, a dat fuga înăuntru, lăsându-mă să car cutiile grele. Nu-l puteam învinovăți, în prăvălie era neobișnuit de cald. Câteva flori de ceară din vitrină cădeau, iar una sau două, care căzute de tot, își pierduseră culoarea datorită topirii.
– Minka!
Manfred a urcat grăbit pe scări.
– Meein Gott! Prea târziu? Prea târziu?
O clipă mai târziu strigătul îi devenise țipăt.
– Klaus! Gheața! Gheața!
M-am chinuit să urc scările cu greutate. Gheața începuse deja să se topească. Aproape că am căzut în dormitor.
Minka era acoperită cu o cuvertură, îmbrăcată într-o cămașă de noapte de flanelă, cu ochii ei mari și albaștri neclipind și nemișcându-se, parcă privind fix pe tavan. Colierul de argint al bunicii zăcea strâmb pe netezimea roz, strălucitoare, a gâtului ei.
– Prea târziu? a țipat Manfred din nou.
A aruncat un cearșaf peste silueta minusculă a Minkăi și a început să pună peste ea gheață din cutie.
– Continuă așa, a strigat el și s-a împleticit ieșind din dormitor.
L-am ascultat. M-am uitat cu groază la fața nemișcată a Minkăi.
– Febră? m-am gândit. Tifos?
Manfred s-a întors grăbit în cameră, în mână având jurnalul gros pe care-l ținuse în ucenicie.
– Nu te opri! a țipat el și s-a așezat repede la căpătâiul Minkăi.
A deschis larg uriașul tom și a răsfoit rapid paginile la una anume.
– Mai multă gheață, a croncănit el.
Și-a apropiat capul de Minka și, citind din carte, a început să-i șoptească un cântec, un verset, poate o rugăcune. Nu-mi dădeam seama ce spunea. Am pus gheața pe silueta nemișcată de sub cearșaf, cu mâinile usturându-mă de frig. Manfred și-a terminat rugăciunea sau versetul și s-a uitat disperat la fața Minkăi. A citit din nou pagina, mai tare, mai insistent. Tot nu puteam înțelege cuvintele.
În cele din urmă, când a terminat din nou, trupul Minkăi s-a îndoit sub cearșaf. Ea s-a cutremurat, a gâfâit și și-a mutat încet privirea spre chipul plângând al lui Manfred. I-am auzit vocea blândă, rostind un cuvânt sau două. Unul a fost „încântător”.
Toată tensiunea, toată puterea au părăsit trupul lui Manfred. S-a prăbușit. Jurnalul a alunecat pe podea și capul i-a căzut pe perna de lângă Minka. Îl puteam auzi suspinând. M-am dus lângă el și i-am ridicat cartea grea.
– O să aduc și restul de gheață, am spus.
Am făcut întocmai, luând jurnalul spre bibliotecă la plecare. Manfred nu s-a mișcat. Minka părea că doarme liniștit sub mormanul de gheață împrăștiată peste ea. Trebuia să aibă tifos, m-am gândit, și am părăsit camera, cu intenția să plec acasă. Dar ușa deschisă a bibliotecii lui Herr Strigoi mă tenta să intru.
Câteva din vechile tomuri de pe rafturile lui Strigoi aveau titluri pe cotoare, iar acelea erau rareori în germană. Pe unul abia l-am putut citi Unaussprechlichen Kulten. Un altul, gros dar aproape desfăcut, Necronomicon Kommentiert. Un al treilea, Leben und Tod. Am pus jurnalul lui Manfred pe birou. Cu o privire vinovată, am deschis cartea și am răsfoit paginile scrise de mână. Cuvintele și imaginile m-au luat prin surprindere. Aici era o pentagramă, steaua cu cinci colțuri, fiecare unghi adnotat de mâna imposibilă a lui Manfred. O frază apăru din dezordinea ilizibilă care mă făcu să mă înfior: Fleisch und Knochen Wiedergeben. Am găsit pagina pe care fratele meu tocmai o citise Minkăi, dar puteam descifra doar primele câteva cuvinte teribile: Im Licht Satans. Am închis cartea și-am lăsat-o să cadă. Fără să privesc înapoi spre dormitor, am zbughit-o către trăsura familiei și i-am dat bice bietului cal spre casă.
Multe zile, am rămas zdruncinat de ceea ce se întâmplase la lumânărie. Munca mea ajunsese să fie de mântuială, atât de mult încât maestrul meu mi-a dat avertismente. M-am simțit depărtat de Brigitte, deși avea mare nevoie de mine. În starea ei, ea a văzut confuzia mea ca pe o respingere personală și, în unele nopți, a adormit în timp ce zăceam tăcut și neajutorat lângă ea, chinuit de gânduri pe care nu le puteam împărtăși. M-am gândit să merg la la spovedanie, dar ce i-aș putea spune preotului? Câteva titluri absurde din biblioteca lui Strigoi – Culte de Nerostit, Comentarii Necronomicon, Viață și Moarte. O notație din jurnalul lui Manfred – „Predarea cărnii și oaselor” și, mai rău, „Prin lumina lui Satana”. O nebunie fără sens! Cu toate acestea, mi-au transmis adâncimea dilemei bietului meu frate.
Primăvara s-a contopit cu vara, iar căldura a crescut. Negustorul de gheață a venit să-mi spună că Manfred cumpără mai multă gheață în fiecare săptămână, pe credit, dar nota de plată urma să vină în curând. Am promis orice ajutor aș putea da, deși știam că nu ar fi putut dura, având copilul pe drum. Nu am auzit nimic nici despre Manfred, nici despre Minka, deși prăvălia de lumânări a rămas deschisă și fumul a continuat să iasă pe coșul atelierului. Până când, într-o duminică dimineață, Brigitte și cu mine am fost la masă acasă la părinții mei. Doamnele vorbiau bucuroase despre copilul care va veni, tata tăcea, mai adânc în demența lui. Dintr-o dată, o undă de șoc a lovit casa, asemănător unui tunet. M-am repezit afară și am văzut un val gros de fum ridicându-se din direcția magazinului de lumânări.
– Cuptorul! am strigat. Nenorocirea aia de cuptor!
Am fugit cu vecinii spre coloana de fum și am ajuns chiar când pompierii umpluseră un rând de găleți. Era inutilă lupta cu vâlvătaia. Atelierul devenise o ruină din care ieșeau nori de fum gri-negri și flăcări înalte, infernale. Vedeam cum focul se înălța spre acoperiș. În timp ce alergam spre ușă, ferestrele de jos au explodat cu un sunet ca de tuse bolnavă. Oamenii au încercat să mă împiedice, dar i-am dat la o parte și m-am prăbușit în căldura arzătoare și putoarea de ceară.
Flăcările dansau liber în jurul meu în timp ce îmi croiam drum prin prăvălie. Lumânările artistice, heruvimii, satirii, grădina florilor false se scurgeau pe podea în bălți amorfe și clocotite. L-am strigat pe Manfred. Din vârful scărilor i-am auzit răspunsul, o jale bolnavă și fără cuvinte.
Scările fumegau; se puteau prăbuși în orice moment. M-am repezit la Manfred, care stătea întins în cadrul ușii, cu arsuri adânci pe față și pe mâini, cu hainele mocnind. În poală, jurnalul său era deschis la o pagină pe care o ținea mototolită în pumn. L-am strigat din nou, dar nu m-a privit. Se uita cu ochii mari, sticloși, pe hol, spre dormitor.
M-am clătinat pe coridor prin fumul nenorocit. În interiorul bibliotecii, flăcările se zvârcoleau obscen. Volume uriașe au căzut puternic de pe rafturile care se prăbușeau, părând să explodeze în timp ce loveau podeaua. Am strigat iar și iar numele Minkăi și am găsit dormitorul, aburit de căldură, fum și miros. Am lovit patul cu piciorul și am simțit șocul până-n creștet. Am văzut ce era acolo și am căzut în genunchi.
– Nu-i tifos! am țipat. Nu-i tifos deloc! Die Hexenkunst! Vrăjitorie!
Am întins mâna pe cuvertura fumegândă. Cu grijă, pentru că mi-a ars degetele, am eliberat colierul de argint al bunicii mele din masa topită, a flanelului, de ceară roz și galbenă. Cu siguranță nebunia mea a fost cea care a format singurul cuvânt emis de forma care se prăbușea din fața mea. „Schön.”
Încântător.
Traducere din limba engleză de Diana Elena Șerban
Translated from English by Diana Elena Șerban
Tradus cu acordul autoului – Mulțumim!
Translated with the author’s consent – Thank you!
