Un omuleț cu mâini mici se îndreptă ezitant spre mine. Făcu o pauză și rămase nemișcat un minut, rigid, ca și când și-ar fi uitat replica din scenariu. În acel moment, am realizat că erau niște probleme serioase de comunicare. La 3:30 dimineața. N-am timp de prostii.
– Ciudat, spuse el în cele din urmă. Te-am visat.
– Lasă-mă în pace, am răspuns și mi-am aprins o țigară.
– Știu că te epuizează, insistă el.
Apoi redeveni sumbru de tăcut. Auzi gândurile unei femei aplecate peste balconul unei clădiri învecinate.
O s-o fac pentru bani.
– Am mijloacele necesare ca să plătesc, oricare ar fi prețul, spuse bărbatul. Nu-mi pasă de bani. Pot plăti orice sumă. Ei vor plăti oricât, atâta timp cât echipamentul e de înaltă calitate.
Cuvintele lui aveau o însemnătate anume. Voia, avea nevoie ca eu să-mi dau seama singur cine era. Dar nu-l puteam citi.
Fata de la balcon făcu o pauză pentru o clipă, privindu-ne. Nu avea mai mult de douăzeci de ani: blondă, slabă, cu ochi asiatici, probabil verzi. Citesc minți, nu am vedere telescopică. Iar oamenii nu se gândesc la culoarea ochilor în fiecare minut al zilei.
– Cum vrei să mă folosești? Ai ceva plănuit sau vrei să faci totul din mers?
– Am toate bazele acoperite, răspunse el.
Nu mă auzea. Auzea doar monologul pe care și-l pregătise. Nu știi niciodată în ce te-ai băgat.
– Ei vor plăti, desigur.
– Orice ar fi, o vreau și pe ea, am spus arătând spre fata de la balcon.
– De ce? spuse bărbatul fără să se uite la ea.
– Are un talent care-l completează pe al meu, minții eu. Nu pot funcționa fără ea.
– Sfântă Fecioară! răspunse bărbatul. Asta ne face un grup. Și pentru ce?
– Doar noi trei, îl corectai.
– Știe?
– Nu. Adică da. Acum știe.
– Și care-i e talentul?
– E un scut. Nimeni pe o rază de doisprezece sau cincisprezece metri nu m-ar putea nimeri sau neutraliza.
– Ești un telepatic obișnuit. Poate că nu ești ceea ce vreau. Sunt mii ca tine.
Am tras lung din țigară și i-am răspuns cu duritate.
– Cum vrei. Mă recrutezi sau nu? Ai spus că m-ai visat.
– Da. Sunt pregătit s-o fac. E bine zece mii?
– Zece mii de bucată. O incluzi și pe ea sau înțelegerea pică.
Deși nu ne plăcea, eram până în gât în acel război. Asta era. Oameni ca el călătoreau din oraș în oraș adunându-și potențiali combatanți la orice oră din noapte. Nici nu eram siguri câte părți erau în războiul ăsta. Am arătat spre fată cu o mină severă, convins că nici măcar nu ne-ar deschide ușa.
– M-am răzgândit, spuse bărbatul. N-avem nevoie de ea. Echipa mea e sub puterea de luptă și tot ce-mi mai lipsește e un netot ca tine.
Mă întrebam cum să-l fac să se răzgândească, acum că am început să adaug beneficiile avute de la o complementară ca ea.
– În regulă. Ziceai că banii nu sunt o problemă, iar acum te porți ca un cămătar. Iau cei zece mii și o iau și pe ea.
– Asta e o propunere interesantă. Nu văd de ce n-am încerca.
– Fir-ar! „Nu-mi pasă de bani, pot plăti oricât.” Sunteți toți la fel. Pe zi ce trece, devii tot mai mult ca noi.
Se îndreptă spre casă și se opri sub balcon. Fata se trase pe jumătate în afară, atrasă, poate, de curiozitate; asta era de ajuns. Bărbatul scoase un cilindru din buzunarul interior al paltonului și trase o jumătate de duzină de gloanțe trasor, subțiri ca ața de cusut. Fata era acum prinsă în pânză, neputând să se miște. O înălță câțiva metri și apoi o lăsă jos ca și când era un balon umplut cu heliu prins în ramurile mijlocii ale unui copac.
– Nu-i cam nepoliticos? protestai eu.
– Brusc e un cuvânt mai precis, spuse în apărarea lui. Nu cunosc o cale mai bună.
Studiai fata, oprindu-mă la părul ei blond și gura senzuală. Simțeam că se trezesc dorințe demult reprimate, dar îmi dădui repede seama că nu era nici timpul, nici locul să le satisfac.
– Nu-i vremea de aventuri romantice, îmi spuse bărbatul de parcă ar fi putut să-mi citească gândurile.
– Cine-i cititorul de gânduri aici? strigai înapoi.
Fata, care fusese destul de filozofică în legătură cu răpirea ei, arătă spre pânza care o împiedica să se ridice.
– Desfă pânza, ordonă ea. Era prima dată când îi auzeam vocea. Mă îndrăgostisem pe loc. Era perfectă.
Bărbatul se supuse ascultător . Inversă polaritatea câmpului și ațele se dizolvau în aer sau se întorceau înapoi în cilindru, nu-mi putea da seama care cum.
– Am fost recrutați, am spus.
– Am fost recrutați? repetă ea. Am auzit de un război, dar nimeni nu părea să știe nimic despre el. Aș vrea să vă știu numele. Acum că urmează să murim… nu-i plăcut să mori printre străini. Eu sunt Rita.
– Nu moare nimeni în războaie telepatice, spuse bărbatul. Cel mai rău ce se poate întâmpla e să-ți pierzi talentul.
– Eu sunt Zurich, am spus.
– Zurich? Sună ca un nume de cod, spuse Rita.
– Numele meu e Joel Green, spuse bărbatul. Și spune adevărul, numele lui e Zurich.
– Dar tu nu ești Joel Green, am remarcat eu. De unde ai luat numele ăsta? Din vreun roman? Ubik?
– Tipul din Ubik era Joe Chip, mă corectă Rita. Înlătură câteva fire imaginare de praf de pe mâneca paltonului. Când începe acțiunea?
Joel Green (Numele lui real era Josué de Campos y Oliveira. Se născuse în Curitiba dintr-o mamă germană și un tată portughez.) ne conduse la o clădire cu peste treizeci de etaje. Luminile aprinse aproape la fiecare etaj confirmau că războiul continua să se dezlănțuie în ciuda orei târzii. Gardienii poziționați în spatele unui blat mare semicircular au devenit atenți când au văzut că eforturile lor obișnuite de identificare a noilor sosiți erau blocate. Îl știau pe Green din vedere, dar nu era o garanție pentru medii. Aparențele puteau fi alterate de intervenții chirurgicale, meditație ghidată sau inductori… Nu le mirosea a bine când încercările lor eșuau. Gardienii erau un cuplu de doi simpli băgăcioși de nivel doi, nimic mai mult, capabili să verifice identități, dar complet incapabili să anuleze scutul generat de Rita. Ne-am oprit și am așteptat. După câteva secunde, era evident că Green reușise să genereze o serie de parole credibile, iar băieții zâmbiră stupid și ne lăsară să trecem.
Luarăm un lift până la etajul 28. Toți în jurul nostru, în zeci de cuburi înalte de doi metri, cu privirile pierdute în câmpurile de luptă virtuale, tot soiul de operatori duceau cel mai tăcut război din istorie. Rita rămase pe loc privindu-i. Era o urmă de dezaprobare în ochii ei. Poate că era un scut, dar avea toate viciile empaticilor. Simetria birourilor o deranja, acei talentați înlănțuiți înăuntru, și totuși nu protestase în privința modului abuziv în care Green o recrutase.
– Schimbăm turele la două ore, spuse Green, anticipând protestele Ritei.
Poate într-o zi o să descopăr de ce e atât de neliniștită în privința birourilor.
– Cine conduce operațiunile? întrebă ea. Întrebarea revela o familiaritate cu protocoalele militare, ceea ce nu mi-aș fi imaginat când am văzut-o prima dată la balcon. Se așeză pe scaun. De acolo, putea distinge cinci clarvăzători care se certau despre interpretarea corectă a unei rețele. Fiecare ținea un fir colorat diferit și obțineau o configurație diferită bazată pe ordinea lor de intrare și a nodurilor la încrucișări. Sursa dezacordului era că nici măcar nu existau două încrucișări.
– Uită-i, spuse Green, văzând că eram tăcut, cu fața împietrită în spatele unei posturi dezaprobatoare, încercând să mă înveselească cu o mândrie absurdă. Câștigăm.
De când a început războiul, am știut că echipele care luptau nu erau terestre. Aveau nevoie de carne proaspătă de tun, iar Pământul le-o putea oferi. După ce-au descoperit că Pământul era plin de talente, au aterizat cu toată solemnitatea potrivită ocaziei. Ambasadori. Schimburi. Totul se îndrepta spre o expansiune nelimitată a cunoașterii. Încredere reciprocă, simpatie reciprocă. Nici vorbă de războaie. Păreau la fel de pașnici ca niște călugări budiști.
– Putem începe? îmi întrerupse nerăbdarea Ritei șirul gândurilor.
– Nu-i așa de simplu, spuse Green. Când se schimbă turele în cam…, se uită la ceas,… patruzeci și cinci de minute, o să am o întâlnire cu clarvăzătorii, ca să stabilim dacă sunteți potriviți să faceți parte din echipa mea.
Vestea o dezamăgi pe Rita. Pe de altă parte, eu știusem totul de la început.
– Acceptă-ne sau nu, spuse Rita, o s-o facem. Eu și Zurich vom fi o echipă independentă. Vom recruta talente ca să recucerim Pământul. Ne vei ajuta, Green.
– Sunteți nebuni! Nu-i posibil așa ceva. Eu lucrez pentru ei, nu pentru mine.
– Vrea cineva cafea? am întrebat încercând să elimin tensiunea din cameră, care era la fel de groasă ca jeleul.
Descoperisem – nu prin vreo putere metafizică, ci prin miros,– că cineva fusese desemnat să o facă.
– În regulă, spuse Rita. Să declarăm armistițiu pentru câteva minute.
Green stătea în fața Ritei, probabil dorindu-și să n-o fi adus. Marcarea lanțului de comandă într-un așa război ciudat nu e o treabă pentru amatori și fix asta părea să fie Green. Mă neliniștea felul în care făcea totul din mers, de multe ori fără să știe concret ce se întâmpla.
Am sărit toți când s-a auzit un țipăt dintr-unul din birouri.
– Am pierdut un turn, am șoptit.
– Nu-i ceva ce se poate suporta ușor, spuse Rita. Oamenii ăia suferă.
– Domnișoară, spuse Green politicos. Cred că m-am exprimat greșit mai devreme. Ar fi mai bine să scrieți poezii romantice sau să lucrați într-o fabrică.
Rita își dorea pentru moment să aibă vreun talent activ pe care să se poată baza, vreun soi de telekinezie care să-i permită să smulgă stinghiile din ventilatorul din tavan și să i le bage pe gât lui Green ca pe niște coase. El nu simțea nicio remușcare: era evident că înăuntrul lui Green trăia o ființă fără emoții sau chiar fără vreo față. Monstrul luase în posesie corpul pentru a-l manipula și pentru a-l folosi ca să recruteze oameni talentați pentru război. Am făcut un pas în față și pentru prima dată am văzut creatura vârâtă înăuntrul lui Green: avea forma unei pere de culoarea fierii, patru orificii simetrice, similare cu niște guri circulare cu margini zimțate, dovedind că, după evoluția a sute de mii de ani, organismele pur și simplu tindeau spre aspecte simple și funcționale.
– Lasă-mă în pace! am lătrat de îndată ce am reușit să mă lupt cu apatia care mă acapara.
– Ar fi mai bine dacă ați pleca, insistă Green. M-am înșelat. Recunosc.
– Nu, nu te-ai înșelat, domnule monstru din spațiu, spuse Rita.
Dar ăsta era ultimul lucru pe care-l rostise. O mână invizibilă, clar manipulată de unul dintre talentații din jurul nostru, o strânse de gât, scoțând-o din joc. Pentru prima dată în acea noapte, începeam să suspectez că luasem o decizie proastă sau cel puțin una pripită. Era clar că echipa asta îmi exploata neobișnuitul talent ascuns sub aspectul unui telepatic obișnuit, dar nu-mi păsa. Ce nu puteam suporta era modul în care o aleseseră pe fată.
O cicadă ciripi. O gloată de talentați proaspeți se apropiau de birouri și îi înlocuiau pe cei care tocmai terminau. Nu părea prea diferit față de schimbul de la un birou obișnuit. Am văzut câțiva mutanți foarte ciudați, dar și oameni cu înfățișări foarte obișnuite. Diferența era încântarea pe unele chipuri, la fel ca oboseala vizibilă în corpurile, fețele și mințile lor.
– Sunt în vreo formă să ne pună la curent? Sunt epuizați.
L-am privit pe Green care, inexpresiv, se uita la talentați ca și când erau ființe de pe altă planetă.
– Războiul are nevoie de soldați noi, dar nu novici.
– Dumnezeule! exclamă Rita în timp ce-și revenea. Cum pot să fie așa apatici, așa lipsiți de emoție?
Green își îndreptă atenția spre fată. Și-o imaginase inconștientă sau cel puțin tremurând speriată într-un colț. În schimb, găsi o Rita hotărâtă, pregătită de luptă.
– Domnișoară! Fir-ar!
Green era într-o stare groaznică. Poate descoperise ceva în scenariu care putea reprezenta un pericol atât pentru el, cât și pentru situație. I-am anticipat mișcarea, dar el a anticipat-o pe a mea. Mi-a blocat atacul mental și a pus-o jos pe Rita cu o simplă lovitură în maxilar.
– Nu ajungem nicăieri așa. Ai insistat s-o recrutăm. Acum nu-i suporți autonomia.
Nici nu am reușit să verific cine ne erau coechipierii și cine erau inamicii în dezordinea asta în care ne băgaserăm. Nici nu era clar că Green voise să o recruteze pe Rita; eu îl forțasem. Totuși, eram așa dezorientat că nici nu eram în stare să-mi amintesc care era talentul meu.
Unul dintre membrii echipajului, înalt ca un plop, fiind înlocuit, îngenunche în fața Ritei încercând s-o resusciteze. Poate că nici măcar nu a văzut pumnul, deoarece și-a imaginat că, așa cum ar fi cazul de obicei, atacul psihic a scos-o pe Rita din joc. Era un empatic accidental, talentul lui fiind legat de cazurile limită, și asta era Rita, deși el nu-și dăduse seama ce soi era ea. Green l-a pus ca telechinetic sau provocator de panică, așa că s-a retras, sprijinindu-și corpul exterior de perete. Corpul interior se chircise într-un mod patetic. Era un laș în adâncul lui, indiferent ce specie era. Empaticul nu acordă atenție. Scoase un set de cărți de plastic din buzunar și începu să le pună, una câte una, pe capul fetei. Imaginile cărților reprezentau catastrofe naturale sau peisaje imaginare din lumile invadatorilor. Sosirea extratereștrilor inspirase un cult fantastic morbid, similar cu cel care exista în ultimele două treimi ale secolului XX.
– Ajută-mă, spuse el, să-l țin departe pe porcul ăsta, ca să n-o mai atace pe Rita.
– Nu e un porc. E altceva înăuntru. Crezi că, poate, suntem de aceeași parte?
Întrebarea mea n-avea niciun sens.
– Crezi? Acești dăunători schimbă părțile la fel de ușor cum își schimbă corpurile.
Apoi, ca și când ar fi reacționat cu încetinitorul, spuse:
– Uită-te înăuntru. Ce vezi?
– Un Paroid, verzui, cu patru guri.
– Un Scap. Straniu. E un membru al Fraternității, un soi de sergent recrutor. Te-a recrutat?
– Acum câteva ore.
Câțiva operatori se apropiară de corpul inert al Ritei, abandonându-și posturile și fiind înlocuiți. Toți făceau tot felul de conexiuni și erau surprinși de povestea care curgea în mintea fetei. N-am observat cât de mult durase acea parte a ciclului. Erau deja zeci de talentați de tot felul – telepatici, clarvăzători, empatici, telechinetici, provocatori. Green, chircit între podea și perete, se aplecă într-un unghi ciudat, părea să piardă controlul situației, poate presat de acțiunea comună a blocanților și depresorilor. Nu mi-a fost clar de ce toți tăbărâseră pe el. Până la urmă, erau în echipa lui, iar Rita era o necunoscută.
– Nu merge, declară empaticul în cele din urmă în timp ce-și aduna cărțile.
– A fost lichidată, spuse un clarvăzător. Mai are doar cinci sau șase minute de trăit.
Am absorbit informația stupefiat. Ce joc juca Green sau entitatea care-i luase locul? Care era rolul nostru în jocul ăsta? Rita, dacă ai putea să crezi pe cuvânt acest clarvăzător, ar muri pentru nimic, fără să fi intrat măcar în bătălie, pur și simplu din capriciul unui funcționar de nivel mic.
– În cazul unei urgențe, spuse empaticul, suntem autorizați să eliminăm sau chiar să distrugem recrutorul. Poate nu sunteți conștient de cât de multe lupte paralele se poartă chiar în acest moment.
Acum era rândul meu să fiu martor la ceva incredibil. Doi talentați se așezară în fața lui Green. Fără să-l atingă, începură un proces care îl viza în mod clar. Învelișul exterior al Scapului licări de două sau de trei ori și apoi se dizolvă. Bucățile, module independente a ceea ce fusese Green mai devreme, se împrăștiară calm, fără zgomot, ca și când erau bucăți dintr-un material moale. Trunchiul, deposedat de extremități și de cap, începea să semene tot mai mult cu Paroidul dinăuntru.
Empaticul se mută în fața mea, blocând ce mai rămăsese din Green, și-mi întinse mâna.
– Sunt Burgueño.
– Zurich, am răspuns. Care-i planul lor?
– Să-l taie pe mijloc, prin ecuator. Scapul care se ascunde înăuntrul Paroidului e cel mai mare dăunător din Univers. Știi expresia „calul troian”?
– Nu.
– Ai citit mintea Paroidului, dar cu ceva timp în urmă, Scapul l-a devorat dinăuntru, cum fac unii viermi. Rămâne doar carcasa Paroidului.
– S-ar fi putut apăra.
Neputința primului invadator mă surprinse. Asta trebuie să se fi întâmplat în timp ce Green ne recruta, când o prinsese pe Rita pe balcon și când ne-a dus la Clădirea Centrală.
– N-a știut ce se întâmpla până când a fost prea târziu. Și ne-am găsit neputincioși să intervenim. Faza asta a bătăliei e intensă. Ridicăm un perete termal tura asta. Doi dintre noi au căzut. Ai auzit țipătul?
Era greu de asimilat. Îmi scăpase semnificația luptelor. Dar nu încercam să-l cercetez pe Burgueño. Tipul avea o parte întunecată, ceva din gesturile lui îmi repugnau. De asta nu m-a surprins când, anticipându-mi vibrația, s-a deschis, punându-și pe tavă cele mai intime gânduri și așteptându-se ca talentul meu să-l zguduie ca pe un covor vechi mâncat de molii. Paria că zguduitura n-ar emite nici măcar un singur fulg de putrefacție.
După acest gest de la Burgueño, câteva lucruri începură să se întâmple în jurul meu în același timp, deși o să le descriu în ordine. Informația pe care tocmai o primisem îmi permitea să recunosc pașii anteriori recrutării mele și a Ritei. Green detectase scutul fetei. Mă voia pe mine doar ca acoperire pentru interesul său pentru ea. Avea sute ca mine sau cel puțin ca cei care apăream eu. Dar îi lipseau scuturi în echipă, așa că devenea dificil să neutralizeze Scapii. Era o explicație încurcată. De ce voia Green să neutralizeze Scapii dacă era el era unul dintre ei? Poate era un Galac sau reprezentantul vreunei specii neînregistrate înăuntrul Scapului, care era înăuntrul Paroidului, care era ascuns în pieptul lui Green. Acest război se răspândea ca pata de cerneală, eliberând fiecare amator cu orice talent psihic din Univers.
În timp ce Burgueño mă amețea cu încărcătura sa de date neclare, talentații deschiseră mijlocul a ce mai rămăsese din Green. Tăiară Paroidul în două și extraseră un arici negru care începuse să sară pe pereți ca o minge de adeziv cimentat încercând să se elibereze. Deci așa arăta Scapul cu adevărat. Acum înțeleg cum s-au jucat cu percepția mea și nu am putut să văd nimic altceva decât Paroizi: Scapii erau acoperiți într-o peliculă sterilă refractată la citirea psihică de nivelul trei. Surpriza exploziei bruște l-a dat pe Scap pe spate, dacă expresia asta are sens pentru o creatură de morfologia lui.
Văzând ariciul sărind iar pe pereți și pe podea ca o minge de squash, i-am aruncat o privire cercetătoare lui Burgueño.
– Ce încearcă să facă? am întrebat.
– Scapul? Să iasă din armură, cred. Bernardo o să-l extermine ca pe un dinte stricat. Ăla-i Bernardo, spuse arătând spre provocatorul care-și ștergea mâinile de parcă erau acoperite în noroi. Aș vrea să fie mereu așa ușor.
Cea de-a treia acțiune simultană începuse în afara câmpului meu vizual și se continua în spatele meu. Am observat când mintea lui Burgueño mi s-a închis. Rita își revenise și scutul pe care-l genera era suficient ca să anuleze toate talentele. Doar Scapul, chipurile orb și mut, reușea să spargă scutul cu un mesaj clar, un mesaj destinat mie.
– Mint, transmise Scapul. Eu sunt de partea ta. Ei sunt inamicii.
Am două sau trei cuvinte ca să descriu ce-a urmat: dens, noros. Un corp căzând de la mare înălțime într-un bazin plin de miere. Îmi pierdusem firul într-un labirint plin de ochi orbi, ochi care priveau dar nu vedeau. Altele trei: lipicios, încet, rânced. Am căutat ajutor de la Rita, amândoi surprinși și încântați că ea se alăturase luptei, luând în derâdere soarta ce-i fusese predestinată. Dar Rita dispăru, poate înghițită de șuvoiul de talentați care se împiedicau haotic printre birouri, unii înlocuindu-i pe alții și alții pur și simplu dând peste ceilalți ca Polițiștii Keystone. Burgueño, cu mâna în șold, se trase din haos pentru o clipă, aparent întărâtându-l pe Scap.
– Cred că cei ca tine sunt complet paranoici, spuse el. Nu va rămâne așa. În curând, totul va reveni la normal și tu te vei putea întoarce la jocurile tale.
– De ce-ai spune asta? am protestat. Nu e om. Încearcă să profite de confuzia ta.
– Taci, Zurich! Ăsta nu-i războiul tău și nu-i cunoști protocoalele. Nici măcar nu te-ai înrolat, așa că nu e niciun motiv pentru care să rămâi. Nu mă deranja.
Resemnat, am căutat un scaun. Rita apăru de nicăieri și se așeză lângă mine. Își puse mâna pe genunchiul meu și-l strânse. Avertizarea mă electrocută, dar mintea-i rămânea o mare ceață de zgomot.
– Nu te pot citi, am murmurat.
– E mai sigur prin cuvinte, murmură ea.
Am zâmbit.
– Ce sunt?
– Perme, o specie de pe o planetă fără soare. Ciudat, nu? O planetă care rătăcește printre sistemele solare. Sunt medii, dar la cel mai jos nivel, deși sunt destul de isteți și capabili. S-au băgat în războiul ăsta dintre Scapi și Galaci fără să-i fi invitat nimeni…
– Nu, nu! am insistat fără să ridic vocea.
Un plânset sâsâit e același lucru cu un gând într-o peșteră sub apă. Eram prinși chiar la mijloc, iar un gând așa incomod îmi trecu prin minte.
– Ai putea clarifica puțin lucrurile.
– N-o să-ți placă.
– Atunci o să explic. Green m-a recrutat pentru bani, zece miare. Dar am insistat ca prezența ta să fie non-negociabilă.
– Ce drăguț din partea ta!
Rita mă privi așa cum te-ai uita la un idiot smiorcăit.
– Asta arată că nu înțelegi nimic. E destinul tău să fii de la următoarea până la ultima minge. Totul e despre tu fiind la locul potrivit în momentul potrivit, lovind unghiul potrivit și atunci misiunea e completă. Nimănui nu-i pasă ce ți se întâmplă după.
– La naiba! am exclamat de data asta indiscret.
Dar biroul se golise. În timp ce vorbeam, o echipă de curățenie începuse să folosească magia pentru a elimina fiecare urmă de medii umane și extraterestre care infectau locul. Rita mă privi cu atenție.
– Ai înțeles ce ți-am spus? N-o să reziști până la final.
– Da, am înțeles. Nu asta era întrebarea mea. De ce nu te pot citi? I-am mințit. Am ascuns adevărata natură a talentului meu. Penetrarea mea nu poate fi blocată.
– Sunt altceva, spuse Rita tăios.
– Altceva? Despre ce vorbești? Câte altcevauri există fără ca eu să știu?
Drept răspuns, Rita își arătă adevărata înfățișare: nu mai era o fată, ci o lalea închisă, cu petale crestate ca plăcile de oțel. Am privit vrăjit cum un puls mic și neregulat traversează prin suprafața rafinată, care culmina într-o deschizătură uscată și crescândă. În timp ce se deschidea ca o floare, arăta sisteme complexe microscopice, organe artificiale de o calitate și precizie de neîntrecut. Simțeam cum cădeam de la o mare înălțime. Staminele erau receptorii antenelor pentru semnalele emise de o ființă superioară, una născută pe o planetă care se rotește în jurul unei stele care nu e Soarele, iar în acest moment se întâmplă să planeze la zece mii de kilometri deasupra Pământului, spionându-ne mișcările. Rita-laleaua primește un trilion de terabiți pe nanosecundă. Informația asta comprimată explică originea, natura și sfârșitul Universului. Ar dura ere întregi pentru a o decoda, dar entității îi e milă de noi și condensează și rezumă conținutul. Se spune că Universul nu are scop, ci este produsul șansei. Se spune că e ciclic. Se spune că dimensiunile Universului se leagă împreună, se împletesc, se complementează, formând un continuum consecutiv în care începutul și sfârșitul, interiorul și exteriorul, trecutul, prezentul și viitorul sunt lipsite de sens. Asta-i tot? Puțin mai mult. Creaturile care îl locuiesc sunt distorsiuni de timp și spațiu, accidente cu niciun scop sau motiv. Acest război? Acest război e inutil, asemenea oricărui altuia, asemenea tuturor actelor individuale sau colective ale creaturilor care infestează Universul. Scapi, Oameni, Galaci, Perme. În analiza finală, acțiunile, pasiunile, viețile și morțile a trilioane de specii nu au nicio importanță pentru Univers – Dumnezeu dacă vreți. Atunci entitatea e tăcută. Nu are nevoie de timp, dar îi e milă de noi și se oprește înainte să facă următorul pas.
Staminele se transformă în gheare. Acționând rapid și eficient, mă țintuiesc, mă imobilizează, mă aduc mai aproape de petalele care se închid încet. O stamină se supune altei transformări: acum e un bisturiu. Ghearele mă mută în poziție și bisturiul mă taie pe burtă, trasând o linie perfectă care se răsucește pe talie, se continuă pe spate și revine la buric, unindu-se cu sine. Patru stamine, acoperite cu fălci, îmi țineau extremitățile, alta îmi înconjură gâtul. Zburară în direcții diferite și îmi rupseră corpul în două, separând partea superioară de cea inferioară. O formă toroidală, o gogoașă violet cu puncte roșii, se ivi pentru prima dată. Era un Coci-dí. Ființa superioară mă binecuvântă cu această înțelegere. E incredibil! Am ascuns un Coci-dí în mine, controlându-mi acțiunile, manipulându-mă. Acum, împărțit în două de bisturiul ființei superioare, deși neprivat de abilitatea de a percepe împrejurimile, sunt martor la cea de-a doua fază a procesului. Staminele se mută încă o dată, transformându-se în instrumentele adecvate pentru a face față morfologiei unui Coci-dí. Cleme, scribi, sonete, pene, dălți. Deja știu ce urmează. Cine e operatorul nevăzut, îngropat în adâncurile Coci-dí-ului? Ființa superioară, poate? Aiureli. În interiorul Coci-dí-ului e o perlă neagră dură, un năut capabil să înghită toată lumina din jur. I se spune Freber.
– Nu-i ăsta sfârșitul, șopti Rita.
Rita? Ne-am întors la realitatea noastră mai convențională. Laleaua cu petale de fier și stamine care taie ale entității superioare dispăruseră. Dar nu și Freberul.
– Aici, din interiorul Freberului, spuse un gând ascuțit, concentrându-se ca un laser spre centrul glandei pineale. Sunt Singularitatea, Invizibilul.
– Se termină vreodată?
O privesc pe Rita. Stăm pe fotoliile duble, ținându-ne de mână ca niște îndrăgostiți.
– Asta e parte din acest război, răspunse ea misterios. Ai observat, când a început bătălia, că eram în realități alternative, străine experienței proprii? Ai grijă.
Nepregătit, simții un val care mă zgudui, care mă trăgea. Mișcarea poate fi măsurată doar combinând unități, acum că întregul continuum spațiu-timp fusese afectat. Înțeleg analogia păpușilor: una înăuntrul celeilalte, până la infinit. Totuși, trebuie să existe un final, o păpușă invizibilă. Minusculă, aproape teoretică, plutind la limita dintre ființă și nimic. Și prezentul e un punct capabil să conțină tot trecutul. La fel va fi și viitorul, din moment ce nu există încă. Și chiar și așa poate include prezentul, punctul fluctuant, cuantumul eternității. Trebuie să-i spun Ritei: cunoașterea e putere, durata ei mai scurtă decât saltul unei particule către un alt plan al realității, dar oricine o posedă, câștigă.
– Nu, spuse Rita. S-a amânat.
– S-a amânat?
Clădirea e încă goală. Luminile stinse și mașinăriile oprite formau un tablou aproape ireal. Ce mi se mai putea pare ireal în acest punct al poveștii?
– S-a amânat, repetă Rita lângă mine. Remiză.
– Remiză? M-ai făcut să trec prin toate astea pentru a ajunge la o remiză mizerabilă?
Un omuleț cu mâini mici se îndrepta ezitant spre mine. Făcu o pauză și rămase nemișcat un minut, rigid, ca și când și-ar fi uitat replica din scenariu. În acel moment, am realizat că erau niște probleme serioase de comunicare. La 3:30 dimineața. N-am timp de prostii.
– Ciudat, spuse el în cele din urmă. Te-am visat.
– Lasă-mă în pace, am răspuns și mi-am aprins o țigară.
– Știu că te epuizează, insistă el.
Apoi redeveni sumbru de tăcut. Auzii gândurile unei femei aplecate peste balconul unei clădiri învecinate.
O s-o fac pentru bani.
Pare promițător. Tot ce trebuie să fac e să scap de bărbat.
– Dar m-am săturat deja și nu cred că se merită războiul.
Înainte ca bărbatul să poată simți că mi-am mișcat brațele, i-am apăsat gâtul cu o mână și i-am strâns gleznele împreună. L-am răsturnat. L-am desfăcut. Un bărbat identic, dar mai mic, sare din interiorul găurii și apasă, continuând pe același ton vechi.
– Am mijloacele necesare ca să plătesc, oricare ar fi prețul, spuse bărbatul. Nu-mi pasă de bani. Pot plăti orice sumă. Ei vor plăti oricât, atâta timp cât echipamentul e de înaltă calitate.
Repet operațiunea, de douăsprezece ori, de o sută de ori. Ultimii bărbați sunt mai mici decât furnicile. Carapacele lor vechi dau peisajului o strălucire fictivă. Rita, râzând, îmi dă o lupă și două pensete pentru ștampile. Foarte atent, l-am mai rupt încă o dată. Putea fi un înger, dar nu e. Își repetă încăpățânat discursul, deja inaudibil. Pare că e un război undeva și că Universul nu are scop, dar nu sunt sigur ce spune asta. Rita râde și, fără să pot s-o opresc, îl strivește pe ultimul, pe cel invizibil, cu vârful cizmei ei.
Traducerea în limba engleză: Daniel W. Koonn
Traducerea în limba română: Diana Elena Şerban
Tradus și publicat cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated and published with the author’s consent – Thank you!
1 comentariu
„Rita râde și, fără să pot s-o opresc, îl strivește” pe Putin „cu vârful cizmei ei.”