1. Evadarea
Grota cea enormă tremură și crăpă când dinții de oțel ai lui Grond prinseră a roade din interiorul pietros al Lunii, scoțând minereuri prețioase și scuipându-le în cutii cărate de roboți-cărăuși. Mașinăria de minerit era veche și uzată, praful de minereu se pietrificase pe paletele ei tocite, zdrăngănea și dădea să se înțepenească la fiecare mișcare, așteptându-și deja de vreo două decade un înlocuitor mai nou și mai modern. Paul Meldor supraveghea resemnat sistemele mașinăriei: zilele, săptămânile, lunile și chiar anii de muncă trecuseră în monotonie. Rar se întâmpla ceva ieșit din comun. Instinctele îi erau puse la încercare doar când mașinăria se scufunda în câte o crăpătură sau când ceda vreo pasarelă. Dar în ultima vreme nici măcar asemenea accidente nu-l mai puteau trezi din apatie. În ultima mie de ani operase tot felul de echipamente miniere, pe Pământ, pe Lună, pe diverși asteroizi prin spațiu, timp în care experimentase tot ce se putea experimenta, deci pentru el și cele mai dificile probleme deveniseră chestiuni de rutină. Fusese digitalizat împotriva voinței lui – un tribunal militar îl condamnase la muncă silnică pe viață. Pentru un digitalizat, asta însemna pentru totdeauna.
O intuiție aproape inconștientă îl avertiză pe Paul de apropierea unui gol. Senzorii vechi și uzați ai lui Grond nu-i dăduseră niciun indiciu, dar el învățase să-și asculte instinctul. Așa că opri burghiul imens și-l retrase brusc. Roboții-cărăuși, conduși de colegii săi, condamnați digitalizați și ei, abia avură timp să-și dea mașinile la o parte, ca să nu fie strivite de șenilele lui Grond. Neînțelegând ce se întâmpla, începură să-l înjure pe toate canalele. Paul îi ignoră, încercând să-și dea seama ce-l supăra.
Înjurăturile celorlalți deținuți încă se îngrămădeau când tunelul minei se prăbuși cu un huruit. Paul acceleră și-și forță șenilele să treacă peste mașinăriile-cărăuș, strivindu-le în scârțâituri metalice. Șoferii celor care încă funcționau își pierdură mințile. Norul de praf se întinse kilometri întregi în galeria principală a minei, disipând-se, în cele din urmă, în măruntaiele excavate ale Lunii. Paul puse echipamentele lui Grond să examineze dărâmăturile și observă ceva mișcându-se deasupra molozului. Erau două forme, care într-o clipă se cățărară pe acoperișul mașinăriei sale, iar undele lor de telecomunicații găsiră imediat modulul de comunicații al lui Grond.
– Paul Meldor?
Paul privi creaturile. Erau kulutulu, umanoizi cu excrescențe ciudate.
– Eu sunt, răspunse Paul, un pic surprins.
– Venim din partea brigăzii Meldor. Să te salvăm.
Paul nu înțelese acele cuvinte. De secole, singurele sale comunicații cu cei din jur se rezumaseră la probleme tehnice, de minerit.
– Ce vreți?
– Pe tine, răspunse străinul. Mi se spune Angakkuqia și sunt sorak secund în armata kulutulu. La cererea brigăzii Meldor, după ordinele primite de sus, de la comandamentul kulutulu, datoria mea este să te salvez și să te duc la centrul de operațiuni permanent al brigăzii Meldor din sistemul stelar Alhazred.
Înjurăturile dezlânate ale șoferilor roboților de sub șenilele lui Grond fuseseră mai inteligibile pentru Paul decât vorbăria sorakului secund Angakkuqia.
– Sorakul terțiar Kiabalaac tocmai a deconectat limitările de traseu ale lui Grond. Eu îți voi trimite coordonatele, mergi spre locul indicat. Sapă un tunel direct într-acolo!
Ei, asta putea înțelege și Paul. Coordonate, săpat de tuneluri. Primi un șir de numere, stabili un traseu și trecu la treabă. Dar sorak-ul secund încă nu fu mulțumit.
– Mai repede, nu te obosi să separi minereul sau să ranforsezi tunelul, aruncă totul în spate, lasă coridorul să se astupe.
Paul ascultă ordinul, deși nu-l pricepu și-l trecu pe Grond la viteză maximă. Înclinația era una neobișnuită pentru el, pieptiș în sus. „Acolo sus,” se gândi, „de câteva sute de ani n-am mai fost acolo, de când m-au transferat din centura de asteroizi pe Lună.” Ascultă înregistrarea scurtei conversații pe care o purtase mai devreme și abia atunci pricepu ce se petrecea. Era extras din detenție, la ordinele brigăzii Meldor! Brigada lui încă exista! Kulutulu le erau încă aliați, iar acum era salvat. Fu învăluit de sentimente contradictorii. Bucuria inițială fu acoperită de o furie îndelung clocotindă. „De o mie de ani nenorociți bâjbâi prin sistemul ăsta solar, sfărâmând piatră, și abia acum vin să mă salveze! Unde dracu au fost până acum?” Nu-i spuse nimic sorak-ului secund, el probabil că executa doar ordine, deci nu era vina lui, dar pe dinăuntru se lăsă pradă furiei. Aceasta avea darul de a-l scutura de secolele de letargie.
Ieșiră la suprafață spărgând peretele unei clădiri extinse. Grond mârâi, ridicându-și corpul de o sută de tone din tunel și așezându-se pe câteva mașinării aflate în încăpere, apoi se opri.
– Schimbare de corp, spuse Angakkuqia. Te vom transfera din utilajul miner într-un aeroglisor. Am presupus că știi să operezi așa ceva.
– Știu, confirmă Paul.
– Cealaltă variantă ar fi să te instalăm într-o cutie neagră și să conduc eu aeroglisorul.
– Nu va fi nevoie.
Perspectiva de a fi încuiat într-o cutie neagră, inconștient, nu îi surâdea deloc. În plus, sentimentul de neîncredere devenea tot mai puternic în el. Acel sorak secund putea spune orice, Paul nu avea cum să-l verifice. Nu era atât de sigur că avea cu adevărat gradul de sorak, sau că fusese trimis de brigadă. Paul nu avea de gând să se arunce cu capul înainte în nimic. Nu avea nimic de câștigat dacă schimba un stăpân cu altul. Sorakul secund scoase o cutie mică, gri, din harnașamentele sale. Paul o recunoscu ca fiind un mediator. O forță atotacapartoare îl înghiți cu totul. „Deci, am fost trădat,” se gândi Paul, căzând în beznă. „Aici mi-e sfârșitul. Nu am scăpare.” Își pierdu cunoștința.
Când se trezi, totul în jurul său era străin, inclusiv trupul său. Trezirea îi fusese dificilă. Ultimele sale gânduri și simțăminte se activară primele. Erau neplăcute, grele. Cugetase în cele mai recente cinci sute de ani că pierzania sa se apropia, iar acum fusese convins că îl prinsese, în sfârșit. Dar, încet, încet, rațiunea îi revenise la normal și Paul realiză că are un nou trup, iar acesta era un aeroglisor. Programele vehiculului se conectară la ale sale, el le ajustă, le adaptă, se mulă și el pe ele, până când interconexiunea deveni optimă. Negura putea să se retragă în programul de fond al conștiinței sale. Totul era în regulă, nu era pierdut, doar își schimbase trupul.
Sorak-ul secund și terțiar stăteau amândoi lângă vehicul.
– Totul e în regulă, transferul e reușit, anunță Angakkuqia. Poți controla aeroglisorul? Tehnologia a făcut unele progrese de când ai fost tu liber ultima oară.
– Mă voi descurca.
Paul nu se obosi să le spună că nava civil de clasă „Miner-stelar” pe care o condusese prin centura de asteroizi nu fusese cu nimic mai prejos decât un crucișător. Funcțiile erau diferite, dar complexitatea o depășea pe a navei militare. Avusese la dispoziție mii de sisteme ca cele ale aeroglisorului. Iar cu jumătate de mileniu în urmă, încercase să fugă, la bordul unui miner-stelar, iar paznicii săi fuseseră nevoiți să-l fugărească la bordul unei flotile întregi, plus un crucișător. Distrusese trei nave de luptă atunci, dar nu reușise să scape.
Își termină rutina de inițiere. Diagnosticele îi confirmară că vehiculul se găsea în condiții bune, cu rezervorul plin, echipat cu cele mai noi hărți și sisteme de navigare, dar fără conexiune la rețea.
– Gata de drum, confirmă el, deschizând o portieră.
Cei doi kulutulu urcară fără întârziere, se așezară și-și legară centurile.
– Îți transmit coordonatele, spuse sorak-ul secund. Acolo ne așteaptă o navă spațială. Îți transmit și parola, în caz că ne despărțim.
Coordonatele îi sosiră, iar Paul le verifică imediat.
– Cam departe. De ce atât de departe?
– E cel mai apropiat punct sigur pentru aterizare.
„Interesant,” gândi Paul, „ce-o fi așa de periculos pe-aici? Suprafața Lunii o fi rămas prea subțire, datorită mineritului?” Conduse prin gaura gigantică din peretele clădirii. Când ieși sub cerul liber, priveliștea îl lovi cu o familiaritate atât de veche și dureroasă încât Paul își pierdu, pentru o clipă, controlul. Și înțelese imediat de ce nu se putea ateriza în siguranță. Cerul de deasupra era cuprins de război.
– Ești în regulă? întrebă Angakkuqia, îngrijorată de ieșirea vehiculului de pe șosea.
– OK, răspunse Paul, recâștigând controlul vehiculului.
Trecu înapoi pe șosea, cu o săritură. Prinse viteză.
– Cine se luptă acolo sus?
– Noi și Elzug.
– Am crezut că războiul s-a terminat de mult, spuse Paul surprins.
– Al Patrulea Război Interstelar, la care ai participat tu, chiar s-a terminat. Și după el, încă unul. Acesta e Al Șaselea Război.
– Al șaselea?
– Exact.
– Pentru ce? Aceleași motive sau a apărut ceva nou?
– Și, și!
Paul era stupefiat. O mie de ani înseamnă mult timp, dar se părea că societatea galaxiei rămăsese, în mare, aceeași. „Din perspectiva asta,” gândi Paul, „am fost norocos să trăiesc fără rețea. Ar fi fost deprimant să asist la atât de multă suferință în lume.
Desigur, auzise unele lucruri, deoarece izolarea sa nu fusese perfectă. Lucrând în spațiu, prindea uneori informații și fără antenă de distanțe lungi. Uneori câte ceva legat de criza minereurilor, alteori povești purtate din gură în gură de călători stelari, care treceau prin zonă, în croazierele lor. Câteodată găsea crâmpeie de informație în sistemele mașinăriilor care-i erau atribuite pentru treburi mărunte. Chiar și el lăsa uneori mesaje în logurile mașinilor, pentru următorii prizonieri, așa cum e obiceiul sclavilor. Uneori, acest fel de comunicare ducea la descoperiri uimitoare.
– Atenție! strigă unul dintre kulutulu.
Trimisese date din comunicatorul său. Zona bătăliei se apropiase, iar câteva rachete scăpate de sub control veneau spre Lună. Războinicii cibernetici elzugg reușiseră să deruteze rachetele nucleare inteligente trase spre ei, iar acum, armele kulutulu își pierduseră ținta, ajustându-și direcția spre Lună, în loc de navele elzugg, inamice.
– Uhu!
Paul își acceleră la maxim aeroglisorul. Din fericire, distanțele în spațiu sunt foarte mari, deci mai trecu ceva vreme până când ploaia pierzaniei ajunse. Pasagerii de la bord văzură prin dispozitivele lor optice focoasele morții apropiindu-se.
– Pe tot spațiul, și-au pierdut mințile! Trebuiau doar să ne acopere nouă operațiunea, nu să-i omoare pe toți, spuse sorak-ul secund, iar Paul primi noi informații prin comunicatorul său.
Distrugătorul Kulutulu, ale cărui rachete nucleare fuseseră deturnate, trăsese salve puternice spre o de nave mici elzugg. Tunurile protonice traseră raze albăstrui, iar câteva navete elzugg se transformară în mingi de plasmă violet. Dar scuturile lor rezistară, iar razele de protoni fuseseră reflectate spre Lună. Protonii erau mai rapizi decât rachetele.
Când razele atinseră solul, se declanșă o reacție incontrolabilă. Pământul din jurul aeroglisorului care gonea să scape fu aruncat într-o furtună de plasmă. Vehiculul zbură pe o traiectorie circulară, își pierdu o suspensie gravitațională și se rostogoli pe o stâncă. Rămase suspendat, legănându-se deasupra abisului.
– Ne-am oprit, spuse sorak-ul secund, cu voce tremurândă. A fost cât pe ce.
Paul activă un senzor care scăpase intact și făcu o scanare rapidă. Jos, pe fundul râpei, păreau că sunt câteva clădiri tehnice. Calculă rapid cât de avariat ar fi aeroglisorul în cazul unei căderi și-i dădu motorului un șut scurt, cât să se împingă în prăpastie.
– Pe tot spațiul, ce faci? strigă sorak-ul secund când stânca rămase în urmă, cu un scrâșnit prelung.
– Îmi salvez viața, răspunse Paul și un braț manipulator intern al vehiculului, pus acolo pentru a încărca bagaje, smulse mediatorul din centura Sorak-ului. Aeroglisorul izbi vârful unui bolovan și fu distrus în totalitate, al doilea și al treilea sorak pieriră aproape instantaneu. Câteva secunde mai târziu, focoasele nucleare rătăcitoare ajunseră și ele pe Lună, focurile atomice împroșcându cu pământ și pietre în toate direcțiile.
Praful de lună se așeză încet, acoperind clădirea și aeroglisorul din fundul râpei. Vizibilitatea în jurul edificiului era practic zero. Înăuntru, lucrurile erau puțin mai bune. Tehnicieni în costume spațiale de urgență se izbeau unii de alții, uluiți de explozia nucleară; hoardele de roboți reparatori bâzâiau, treziți brusc și trecuți în modul de acțiune. Cei doi kulutulu erau morți, dar asta și presupusese Paul că se va întâmpla. Avea toate informațiile pentru a ajunge la nava de evadare și a se îmbarca. Își îndreptă atenția spre exterior, scanând cele mai apropiate obiecte. Roboții erau monofuncționali și prea mici pentru a-i satisface nevoile. Dar unul dintre obiectele din zona scanată era un om. Bărbatul zăcea la pământ, amețit, dar părea nevătămat la prima vedere. Paul aprinse luminile aeroglisorului pentru a-i atrage atenția și deschise o ușă. Tehnicianul le observă, se ridică în picioare și se apropie nesigur pentru a investiga. Paul îndreptă mediatorul spre el.
2. Jestas
Corpul tehnicianului acum purtat de Paul Meldor, gonea într-un vehicul mic, de reparații, peste suprafața gri a Lunii, ridicând praf. Mașina purta însemnele Sectorului de Reparații, iar Jestas trebuia să se întoarcă acasă, la Kuundum după o delegație de două săptămâni. Mintea lui Jestas fusese separată de trupul său, dar informația rămăsese, pe module implantate în creierul său. Astfel, Pul simți că destinația sa, Kuundum, era și casa sa, nu doar a lui Jestas, iar asta îl întristă. Nori rotitori de praf se ridicau câțiva kilometri spre cer în jurul lui și el nu știa dacă orașul mai exista.
Paul ajunse la o ecluză care dădea într-o autostradă subterană. Porțile nu se deschiseră, sistemele lor automate nemaifuncționând. Lansă o dronă-mecanic din vehicul, apoi încă una. Le luă câteva minute să forțeze porțile să se deschidă.
Ajuns în sfârșit în subteranul protector, Paul avu, în sfârșit, ocazia să se gândească la ce se întâmplase. Trecu în agendă faptele: scăpase din sclavie, avea o navă cu care să părăsească Luna și avea și unde se duce – sistemul Alhazred, unde camarazii săi îl așteptau. Totul părea simplu. Prea simplu. Însă nu se putea considera scăpat până nu se vedea în Alhazred. Nu avea rost să se mintă singur, urmăritorii aveau să-i dea de urmă în curând. Doar atacul kulutulu i-ar fi putut încetini. Deci, aceste focoase nucleare „ratate” poate că nu ajunseseră chiar din întâmplare acolo. Probabil avuseseră ca scop să treacă de flotă și să zăpăcească mințile și hărțile forțelor de pe Lună. I se dăduse o șansă, dar Paul avusese și altele de-a lungul prizonieratului său. Și le ratase pe toate, deși în câteva cazuri, cum fusese acela când luase nava miner, ajunsese destul de departe încât să se considere salvat.
Și eșuase de fiecare dată din două motive: îi păsase de oameni și încetinise prea din timp. Încercase mereu să cruțe câțiva figuranți, să salveze câțiva compatrioți în plus, să nu-i pună în pericol pe cei care-l ajutaseră. Și se relaxase prea repede, atunci când ar fi trebuit să continue să fugă. N-avea de gând să repete niciuna dintre aceste greșeli: de-asta trebuiseră să moară cei doi kulutulu, iar Jestas trebuise să-i cedeze trupul. De data asta, singura prioritate a lui Paul era persoana sa.
Acum gonea de-a lungul unui tunel, direct spre Kuundum. Traficul, altădată consistent la acea oră, acum lipsea. Doar luminile de urgență, alimentate cu baterii nucleare, clipoceau în acel spațiu imens. După câțiva kilometri, motivul lipsei traficului deveni evident. Tunelul fusese distrus, un crater imens luminând palid dintr-o parte.
Jestas zbură prin dreptul deschiderii periculoase cu viteză maximă, dar se trezi urlând de durere de partea cealaltă. În ciuda costumului spațial, radiația îi provocase arsuri extinse pe piele. Motorul mobilului muri, componentele electronice cedară, iar fantomaticele componente ale realității sale augmentate arătau acum doar mesaje de avertizare. Implanturile din corpul lui Jestas rămaseră în stare de funcționare doar datorită ecranării împotriva radiațiilor de calitate superioară, de care beneficia un tehnician. Pe măsură ce motorul se opri, una dintre plăcuțele antigravitaționale începu să funcționeze defectuos și el pierdu controlul mașinii, alunecând ca pe gheață pe singura suspensie rămasă, ciocnindu-se cu viteză de un perete și ricoșând în cel opus. Când în sfârșit se opri, vehiculul ajunsese la ecluza principală a orașului Kuundum. Ajunsese la oraș. Paul se lăsă să cadă afară din mașină și rămase mult timp întins pe jos, sângerând.
Când în sfârșit reuși să-și adune suficientă putere, se rostogoli pe burtă și privi în jur. Intrarea, o imensă ușă de sticlă, se afla în fața lui. „Nu pot să mă opresc acum,” gândi Paul, „orice ar fi!” Își puse trupul care-i urla de durere să se împingă înainte, până ajunse în fața camerei automatului care păzea ecluza. Fu identificat după brățară și ușa se deschise. Paul se târî înăuntru.
– Atenție, spuse imediat automatul, arătându-i un mesaj holografic care pulsa în roșu, prin realitatea augmentată, în fața ușii interioare a ecluzei. Tehnician Senior Jestas Mood, atenție! Kuundum se află în stare de alertă. E periculos să intri în oraș.
– Nu e mai puțin periculos afară, reuși omul să spună cu gingiile sângerânde. Ce s-a întâmplat?
– Flota kulutulu a bombardat orașul cu focoase de separare.
Paul rămase uimit. Așa ceva nu putea să fi fost făcut doar pentru a-i acoperi lui salvarea. Nu, trebuie că plănuiau o invazie în toată regula, iar eliberarea sa se potrivise doar în același timp.
– Vă sfătuiesc să vă găsiți un adăpost imediat. Un nou atac nu ar putea fi respins.
– Adăpost… da, da, dar… unde? Cum să ajung la adăpost?
Automatul îi trimise instrucțiuni, iar acestea apărură în jurul brățării, ca o hartă holografică. Paul ar fi putut găsi singur coordonatele, doar cu ajutorul brățării, dar se simțea amețit. Privi harta și o compară cu planurile lui. Adăpostul nu se afla deloc în direcția în care trebuia el să meargă. Coordonatele navei spațiale, pe care i le dăduse sorak-ul secund, erau de partea opusă a orașului față de unde se afla el, iar adăpostul, departe, spre sud.
– Au fost mulți separați?
– Nouăzeci la sută din populație.
– Uhu… atunci lasă-mă și pe mine să intru!
Ușa interioară a ecluzei se deschise și Jestas se târî înăuntru. Chemă cu el cele două drone-mecanic ale mobilului, care scăpaseră, în mod miraculos. La prima vedere, Kuundum părea în regulă: orașul era curat și luminat.
Dar prin domul albăstrui al scutului de protecție se vedeau nori siniștri, degajați de exploziile nucleare, cum se ridică spre spațiu. Ochiul experimentat al lui Paul observă imediat structura neregulată a barierei, ceea ce putea însemna doar că fusese slăbită în unele locuri, o consecință clară a unui atac recent. Cetățenii avuseseră ghinionul de a fi țintiți cu muniție de separare. Câmpul de separare afecta doar oamenii, scutul orașului Kuundum nu ajuta contra așa ceva. Câmpul generat de focoase trecuse prin scut și năvălise în oraș, terciuind sistemele somatice celor pe care-i prinsese, oprindu-le mințile din a le controla trupurile. Oamenii fuseseră prinși, practic, în propriile lor trupuri, pe care nu le mai puteau mișca. Cei care rămăseseră neafectați se aflaseră probabil la nivelurile inferioare, dincolo de sfera de acțiune a valurilor de câmp.
La intrare, busola hărții holografice îi indică stânga, dar Paul, după ce se ridică în picioare, cu un efort imens, se împletici înainte. Automatul se alarmă imediat:
– Atenție! Tehnician senior Jestas Mood, urmează-mi instrucțiunile! Te îndepărtezi de adăpost.
Paul ignoră automatul, dar acesta nu se lăsă:
– Atenție! Urmează acul compasului! Te îndepărtezi de adăpost.
– Părinții, soția, copiii mei… murmură Paul.
– Dacă au supraviețuit bombardamentului, îi vei găsi în adăpost.
Paul cercetă rapid informațiile pe care i le dăduse până atunci automatul, căutând un motiv pentru a nu merge la adăpost. Acesta spusese că nouăzeci la sută din populație fusese pierdută, așa că era foarte probabil ca…
– Ai o listă cu toți cei din adăpost? întrebă Paul.
– Da.
– E și familia mea acolo?
Un automat nu putea minți un cetățean.
– Nu.
– Atunci am să merg să-i caut.
Automatul își schimbă tactica:
– Hei, amice, spuse, nu-i mai poți ajuta acum. Super-automatul din Kuundum a trimis deja echipe de salvare, ei se vor ocupa de tot ce poate fi salvat.
Dacă muriseră atât de mulți, nu aveau cum să mai fi existat prea multe echipe de salvare, gândi Paul și întrebă:
– Câte echipe?
– Zece.
– De ce atât de puține?
– Înafară de focoase de separare, au fost folosite și încărcături de puls electromagnetic, în locuri strategice. Majoritatea roboților-salvatori sunt inutilizabili.
Paul se opri și se sprijini de un perete. Simți cum sângele și puroiul i se scurg pe trup în jos. Trebuia să facă ceva, n-ar mai fi putut sta prea mult în picioare.
– Sunt douăzeci de milioane de locuitori în Kuundum, spuse, și zece echipe de salvatori.
Nu avea de gând să-i explice mai mult automatului, acesta pricepuse ce voia să zică.
– Adevărat, admise acesta, dar tu tot nu-i poți ajuta cu ceva.
– Sunt convins că pot.
– Cum?
– Îi voi hrăni, până vor ajunge ajutoarele.
Își adună voința și se puse din nou în mișcare. Dar automatul era încăpățânat, ca toate mașinile:
– Nu vreau să te întristez, amice, dar probabil că te vor ataca dacă încerci să-i hrănești cu forța.
– Voi reuși, cumva.
– Le poți înrăutăți starea.
– Trupurile lor se zvârcolesc pe undeva, necontrolat. Dacă nu primesc de mâncare sau de băut, cam cât crezi că pot rezista?
– Estimez șapte zile, dacă nu se întâmplă vreun accident.
– Adaugă și probabilitatea unui accident!
– Trei – patru zile.
– Și când estimezi că vor ajunge echipele de salvare la ei?
– Luând în considerare că sunt epuizate, calculând viteza cu care cele care se întorc pot fi repuse în acțiune și gândindu-mă că cei dragi ție se aflau probabil în centrul dens populat al orașului… cam o lună.
– Iată!
Jestas își simți picioarele înmuindu-se și știu că n-avea să poată merge prea mult timp. Atunci abia îi trecu prin minte să-și pună dronele-mecanic să-l sprijine. Îl duru când acestea îl apucară de umeri, dar suportă. Mersul deveni mult mai ușor, însă automatul insistă:
– Dar și tu ești în pericol. Starea ta e deplorabilă, iar orașul e plin de victimele armelor separatoare. Ai putea întâlni un specimen lipsit de minte, sau chiar un grup, și te-ar putea răni. Sau, ca să scapi, ai putea tu să fii nevoit să-i rănești. Iar asta ar avea consecințe legale, după ce dezastrul militar ar fi curățat.
– Nu-ți face tu griji.
– Nu pot să nu-mi fac griji, amice. Binele cetățenilor din Kuundum e responsabilitatea mea. Și al celor care și-au păstrat mințile, și al celorlalți, victime ale armelor separatoare.
– Atunci treci și fă-ți griji în legătură cu familia mea!
– Îmi fac, și pentru ei, dar nu pot face mai mult deocamdată. Nu sunt pe lista de priorități.
– Atunci listele noastre nu coincid. Pentru mine, sunt prima prioritate.
Deși ar fi putut părea imposibil automatul renunță:
– Fie, amice, nu am mijloacele necesare să-ți opresc misiunea suicidală.
– Îți sunt recunoscător.
Vocea din brățară își reduse volumul.
– Jestas, amice, ascultă: dacă ai nevoie de vreun sfat sau ceva, voi fi aici. Din păcate, cum atenția mea e împărțită între numeroase evenimente grave, timpul meu de răspuns poate varia între cinci și zece secunde. Îmi pare rău.
– Am luat la cunoștință.
– Mult noroc și să ai o călătorie lipsită de pericole!
– Mulțumesc… amice!
3. Schimbul
După câteva străzi, Paul simți că nu mai poate înainta. Își simțea trupul în flăcări, carnea i se lipea de haine și gândurile începură să-i plutească. Nu putea decât să geamă în strânsoarea dronelor, a căror atingere durea cumplit. Dronele-mecanic nu erau făcute să care o asemenea greutate, deci îl târau foarte încet. Privea în jur, cu ochi însângerați, căutându-și salvarea. Strada din fața sa era plină de mașini în care ar fi putut să se transfere, dar, scanându-le, descoperi că fuseseră afectate până la inutilizabilitate de șocurile electromagnetice. Din nou îl părăsise norocul, nu va ajunge nicăieri nici acum, iar de data asta se părea că totul avea să se termine. O umbră neagră să aduna în fundul minții lui, și fu convins că era presimțirea morții. Dar atunci scanerul piui. Paul își forță ochii să se deschidă, cu un strigăt de durere. O mașină în stare de funcționare! În sfârșit! Le comandă dronelor să-l care într-acolo. Când ajunseră, acestea îl lăsară să cadă pe asfalt. Paul gemu până rămase fără suflare. Cu mâinile tremurând, arzându-l dureros, programă mediatorul sorak-ului secund. Dură mult, dar transferul conștiinței era o operațiune prea importantă pentru a o face în grabă. „Grăbește-te, grăbește-te!” striga sufletul său înspăimântat, dar Paul reuși să se controleze până la sfârșit, cu un efort care-i păru oribil. Abia când fu perfect satisfăcut de munca sa întoarse mediatorul. O clipă mai târziu, o gură neagră și lipicioasă îl înghiți. Și-l scuipă afară o eternitate mai târziu.
Amintirea unui trup arzând dureros încă îi chinuia mintea. „Nu există scăpare,” fusese primul gând. Umbra neagră, pe care nu o mai putuse ține în frâu, îi paralizase voința. Noua sa gazdă îi părea neconfortabilă și scârboasă. Nu voia să se afle aici. Dar, apoi, o indiferență rece puse stăpânire pe conexiunile sale nervoase și nenumăratele amintiri și sentimente care alcătuiau conștiința sa își reveniră încet la normal. Un singur gând rămase: „De data asta nu mă voi opri, orice ar fi. Orice s-ar întâmpla.” Acel gând împinse disperarea înapoi în subconștient și Paul se concentră. Se afla din nou într-o mașinărie. Nimic nu durea, înafara amintirilor. Nu era nimic în neregulă, scăpase încă o dată. Totul rămânea posibil, își spuse, de data asta o putea face. Gândurile negative erau doar un efect secundar al multelor transferuri. „Pot face față!” Își deschise simțurile către noua sa întrupare și urmă lista de verificări. Își verifică sistemele conexiune cu conexiune, subansamblu cu subansamblu și program cu program. Se afla într-o imprimantă gigantică de clădiri. Un colos de oțel cu rezervoare imense de plastoțel lichid. Cadavrul tehnicianului Jestas se afla în fața lui. Privind trupul uman distrus, Paul realiză în sfârșit că toată suferința trupului biologic dispăruse.
„Să ne mișcăm,” gândi, „de data asta nu ne oprim!”
Își termină diagnosticul – mașinăria era în stare de funcționare, doar câteva manipulatoare aveau probleme, probabil fuseseră lovite în timpul bombardamentului. Paul își puse dronele-mecanic la treabă. În timp ce ele lucrau, el folosi manipulatoarele funcționale și lua echipamentele rămase atașate de trupul tehnicianului, apoi descărcă de pe rețeaua orașului Kuundum cele mai recente hărți. Super-automatul orașului marcase zonele distruse și marcase cu puncte roșii victimele bombardamentului cu focoase de separare. Împrejurimile erau pline de astfel de puncte. Oamenii erau, deci periculoși, a-i răni ar fi putut atrage atenția vreunui automat. De îndată ce reparațiile fură terminate, se puse în mișcare. Făcând pași uriași pe străzi, cu picioarele sale hidraulice, pur și simplu dădea deoparte epavele mașinilor din drumul său. Paul s-ar fi transferat bucuros într-o mașinărie mai potrivită nevoilor sale, dar nimic din ce întâlni în cale nu avea capacitatea de a-i găzdui conștiința. Examină din mers împrejurimile. În trupul biologic al lui Jestas, fusese prea distras de suferințele cărnii pentru a putea fi atent la detalii, dar acum le absorbea pe toate. Nu mai văzuse civilizație umană de sute de ani și totul era nou pentru el. Casele fuseseră construite ciudat, cu module ale căror funcții nu le pricepea, modelele mașinilor îi erau străine și chiar și strada era compusă din module – părea că acestea puteau primi funcții diverse.
Un grup de oameni apăru dintr-un gang. Din gesturile lor nesigure, Paul înțelese că fuseseră separați, conștiințele lor rămânând prizoniere în trupurile biologice pe care nu le mai puteau controla. Văzând imprimanta de clădiri, trecură la atac, cu ochii goi. Radiația bombelor trebuie că reprogramase mințile oamenilor, obligându-i să distrugă orice mișca.
Mașinăria era un uriaș, dar oamenii încercară să-i smulgă plăcile pentru a ajunge la componentele din spatele lor. Nu avea de gând să-i lase să facă asta. La început, îi îmbrânci pe atacatori cu manipulatoarele, dar ei se dovediră extrem de încăpățânați și, înainte să-și dea seama, reușiseră să-i dea jos câteva dintre elementele caroseriei. O parte dintre asediatori urcară înăuntru, prin aceste breșe, pentru a-și continua distrugerea. Paul îi scoase afară și-i izbi de ceilalți care-i ieșeau în cale. Trei atacatori căzură la pământ și rămaseră nemișcați, dar zgomotele mașinăriilor și strigătele celor separați atraseră noi dușmani, de prin case și străduțe laterale. Paul realiză că nu avea să câștige bătălia astfel. Erau douăzeci de milioane de oameni în oraș, șirurile de atacatori ar fi fost fără sfârșit.
În timp ce-i ținea la distanță pe atacatori cu manipulatoarele, se folosi de imprimantă pentru a construi ziduri care să-l despartă de restul lumii. Cei care ajungeau dincoace de ele, erau aruncați imediat peste aceste ziduri. Cei prinși în materialul semi-lichid încercară să se apropie de el, dar se treziră curând cu mâinile prinse în aliajul pietrificat. Unii au fost încastrați chiar de la mijloc. Paul nu era prea bucuros că așa ceva se întâmplase, dar nu avusese de ales. Echipele de salvatori aveau să-i scoată de-acolo.
Acum, că amenințarea imediată fusese îndepărtată, trebuia să scape de acolo neobservat. își trecu un manipulator cu o cameră video peste zid, cercetă preț de un moment mulțimea de oameni care încercau să se cațăre unii peste alții, alese un individ mai robust și-l înșfăcă.
Atunci fu contactat de vechea lui cunoștință, automatul de la poarta orașului Kuundum:
– Atenție, tehnician Jestas Mood, acțiunile tale trec dincolo de limitele auto-apărării.
Se părea că automatul chiar fusese cu ochii pe el.
– Am încercat să-i țin departe de mine pe cât de uman am putut.
– Acceptabil, dar acum ai capturat un cetățean și îi cauzezi daune fizice. E în pericol de a fi rănit serios.
– Da, dar nu pot sta în această imprimantă pentru totdeauna.
Automatul îi înțelese imediat intențiile.
– Să iei în stăpânire trupul altui om fără aprobările necesare e considerat un act criminal.
Paul realiză că nu ar fi trebuit să spună asta.
– E o situație de urgență.
– Trimit o echipă de salvare la tine.
„Mă vor încarcera într-o cutie neagră, sau într-un corp robotic pe care acest automat îl va putea controla mai ușor decât mine,” se gândi Paul. Ar fi fost sfârșitul tentativei sale de evadare.
– Nu e nevoie, mă descurc.
Închise conexiunea, dar automatul nu putea fi redus la tăcere atât de ușor. Conexiunea se reactivă în câteva secunde.
– Tehnician Jestas, rămâi unde ești! Vei fi localizat. Orice acțiune care nu este strict de autoapărare va fi considerată act criminal.
– Am înțeles.
Acum că situația se agravase, automatul trebuie că începuse să caute mai serios informații despre personalitatea sa, în baza de date, deci trebuia să acționeze rapid. Acum că plăcile de protecție ale imprimantei fuseseră deja smulse, o mișcare a manipulatorului fu de ajuns pentru a-și smulge placa de rețea. Conexiunea se întrerupse din nou, iar de data asta automatul nu avea cum s-o restabilească sau să-i controleze vreun subansamblu prin rețea. Paul programă mediatorul cu un alt manipulator, dădu drumul bărbatului capturat și activă transferul. Ceva negru și neplăcut îl înghiți din nou.
4. Drona
Paul conștientiză că acela avea să fie sfârșitul. Rănile sale erau serioase, starea de conștiență deja i se dilua. Dar tot se agăța de viață, pentru că rămăseseră atât de multe lucruri nespuse, sentimentele, tot ce ar fi trebuit să împărtășească de mult – nu putea să dispară înainte de a o face.
„Vei muri până să îngâni un singur cuvânt”, spuse umbra de lângă el. Paul o recunoscu și izbucni în râs: vechiul coșmar! Acum știa că va reuși. Umbra era doar o formă de manifestare a nevrozei, poate că nici măcar nu era rănit. Un control de rutină îi relevă că putea să controleze o pereche de mâini și una de picioare, toate biologice, având doar câteva inserții mecanice. Mintea i se limpezi și-și aminti totul.
Își ridică ochii și privi în jur. Era frig, și voci ciudate se auzeau de peste tot. Sistemul de încălzire se oprise, iar orașul se răcea, trosnind și scârțâind, uneori bufnind și mârâind, în timp ce sistemele tehnice ale clădirilor se agitau în chinurile morții. Orașul pierea, trebuia să scape de-acolo. Se ridică nesigur pe picioare. Stătu locului câteva momente, căutându-și echilibrul în noul său trup, apoi se puse în mișcare. Se simțea bine, acum că se afla din nou într-un trup uman, mai puțin doar că-i era foame. Spre deosebire de senzorii mașinilor, simțurile omului semnalizau lipsa de combustibil într-un mod foarte inconfortabil – gât uscat, durere în stomac. Încercă să uite de foame și sete și să se concentreze la ce avea de făcut.
Paul urcă în cabina imprimantei, o puse să treacă prin perete și sări repede jos. Mașina tremură și porni, sfărâmând peretele pe jumătate solidificat, trecând peste oamenii de pe stradă, îndreptându-se de unde venise. Toți cei separați, care nu fuseseră prinși sub dărâmături, se luară după ea. El așteptă până când se îndepărtară, apoi ieși. Evită să-i privească pe cei prinși în bucățile de perete și iuți pasul.
Marte străbătea bolta, deasupra lui Kuundum, luminându-l cu strălucirea sa palidă. Pe vremea când Paul fusese copil, Luna fusese satelitul Pământului. Dar în primul război al sistemului solar, specia elzugg făcuse Pământul bucăți, iar Luna, eliberată, fugi de pe orbită și fu prinsă, după secole, pe orbita lui Marte, al cărui satelit deveni. Acum, Paul de-abia îți putea aminti cerul Lunii dominat de Pământ și de un Soare gigantic.
Partea mai nouă a orașului fusese avariată și de explozia care produsese șocul electromagnetic. Nu exista altă sursă de lumină decât lupta care se dădea în spațiu. Împrejurimile erau luminate sporadic, apoi se scufundau în întuneric. Lumină-întuneric. Paul privi în sus. Bătălia se intensificase. Cerul se lumina odată cu toate nenorocirile pe care cele două specii extraterestre le aruncau una spre alta. Zări deodată o zonă neagră. Apropie imaginea, cu ajutorul implanturilor optice, apoi activă funcția de recunoaștere a obiectelor. O navă de luptă avariată plutea în derivă spre oraș. Paul își spuse mantra: „Nu te opri nici pentru o secundă, că totul va fi pierdut!” Demară. Mușchii îmbunătățiți prin inginerie genetică îl ascultară perfect și obținu viteza maximă pe care trupul uman o putea dezvolta în câteva momente. Casele treceau într-o clipă pe lângă el, iar cei separați nu aveau timp să reacționeze până dispărea.
– Oprește-te, ești arestat! sună deodată o voce artificială de deasupra.
Preocupat de obstacolele din cale, Paul nu băgase de seamă când drona de luptă apăru deasupra capului său. Privi în sus. O cutie de trei metri înălțime zbura pe urmele sale, cu plăci de protecție dedesubt și antene și țevi de pușcă deasupra. Paul schimbă direcția și sări prin ușa celei mai apropiate clădiri. Fără a încetini, scoase mediatorul de la centură și începu să-l programeze în timp ce încerca să evite fundăturile în labirintul de coridoare. Drona nu rămase mult în urmă. Printr-un algoritm inteligent, ea ghicise direcția fugii lui și, deodată îi apăru în cale, cu armele țintite asupra lui. O trapă i se deschise într-o parte.
– Pune jos toate obiectele pe care le porți cu tine și pășește în compartimentul indicat, ordonă drona.
Dar Paul terminase de programat. Își activă mediatorul și dispăru în nimic.
În capul lui, tunurile protonice bubuiau. Sisteme de arme de tot felul lătrau și scârțâiau, totul huruia și simțea că-și pierde mințile. Apoi auzi șoapta cunoscută: „Aici vei muri!”
Gândurile sale se eliberară instantaneu. Înțelese că nu se afla în nava de luptă, distrugând lumi, ci doar povara vechilor amintiri se întorsese să-l bântuie. Aceste coșmaruri dinaintea trezirii începeau să-l epuizeze. Păreau mai rele cu fiecare salt. Nenorocita de umbră care se insinua în fundalul minții sale și șoaptele sale care-i devorau sufletul! Cuvintele i se arseseră în creier: „nu va scăpa, era predestinat să moară, nu exista salvare”. Dar, pe tot spațiul, măcar de acest coșmar de ar putea fi izbăvit înainte să moară!
Sistemele dronei de luptă cereau toată atenția lui Paul în încercarea lui de a se conecta. Urmă procesul, închizând apoi toate conexiunile externe, pe cât de repede putu. Probabil că automatul orașului încă nu îl ținea sub observație, din moment ce încredințase misiunea unei drone. Dacă ar fi fost atent la ce se întâmpla, ar fi oprit sistemele dronei, prinzându-l astfel pe Paul inconștient, înăuntru.
Tunurile protonice, gândi, păreau atât de adevărate când se trezise. Războiul părea că-l cheamă, că-l așteaptă. Brigada îl aștepta, dar el se hotărâse să-i dezamăgească. Dacă reușea să scape, avea să se retragă, să trăiască în pace, să facă ceva plăcut, poate să-și deschidă o mină… Nu! Pe tot spațul, gândi Paul, orice, dar nu o mină! Cu un efort colosal, reuși să se extragă din abisul mental în care căzuse. Nu avea voie să se oprească, exact asemenea momente reușiseră să-l domine și înainte.
Paul termină rapid verificarea sistemelor de control ale dronei și-și stabili traseul, ieșind din oraș, spre coordonatele pe care i le dăduse sorak-ul secund, promițându-i o navă, un mijloc de salvare. Pata întunecată de deasupra orașului se mărise descurajant. Calculatorul dronei identifica un distrugător Kulutulu, care fusese lovit de sistemele defensive ale nivelelor miniere Elzugg și a cărui traiectorie curentă indica o coliziune iminentă cu orașul. Trebuia să scape de-acolo, cât mai repede. Paul își forță drona să atingă viteza maximă.
Labirintul orașului rămase în urmă, cu zgomotele sale aducătoare de moarte, cu mașinile lui înțepenite și cu oamenii care se plimbau fără rost, de colo până colo, lipsiți de minte. Acolo jos nu ar fi avut destul timp să scape din zona periculoasă. Motoarele urlară și Paul urcă. Forma neagră din cer creștea cu fiecare moment și, deși încerca să frâneze cu puținele motoare care-i rămăseseră intacte, nu era de ajuns, inerția o împingea în jos. Nava mai degrabă ateriza decât cădea, dar chiar și așa, Paul se afla între ea și Lună. Nu avea scăpare. O hărmălaie asurzitoare se stârni când distrugătorul atinse scutul orașului Kuundum. Scutul energetic defensiv al orașului fulgeră orbitor și fragmente de navă căzură în ploaie, dar protecția rezistă, evaporând materia. Totuși, nava era vastă și continua să cadă, zeci de mii de tone, din ce în ce mai mult, până când generatoarele de scut fură suprasolicitate în cele din urmă, neputând apăra orașul împotriva unei asemenea forțe. Paul reuși să ajungă la barieră exact în momentul în care scutul căzu. Se îndepărtă în viteză prin câmpul de energie care se estompa. Scuturile proprii ale dronei sfârâiră când trecu prin câmpul de energie latentă a barierei distruse.
În acest timp, epava navei, lungă de kilometri, încă se sfărâma în cădere peste oraș. Acompaniată de sunetele ghirlandelor de explozii, drona de luptă fugea de mingile de foc și de norii de praf, către suprafața Lunii. Inerția navei în cădere era încă imensă, iar orașul, așezat deasupra unei zone golite, cedă. Solul se surpă, iar orașul prinse a se scufunda, cu navă cu tot, în măruntaiele Lunii. Muniția navei se activă și ea, sutele de focoase nucleare explodară unul după altul, împreună cu noul soare născut din motorul de fuziune distrus. Bateriile energetice ale orașului, care ținuseră scutul activ, explodară și ele. Și toate aceste surse, erupând împreună, produseră un cataclism de o putere inimaginabilă. Explozia imensă sfâșie Luna. Drona lui Paul ajunsese la viteză maximă și, deși se afla la câteva sute de kilometri de Kuundum la apogeul exploziei, valul de radiație și căldură tot îl ajunse din urmă. Drona, pe jumătate topită, cu programele confuze, scăpă de sub control și se rostogoli, fără țintă, spre stele. Nu mai exista scăpare, venise moartea. Pierise orice speranță, totul se terminase. Dar Paul refuză să se lase bătut. Trebuia să continue să lupte, nu se putea opri!
În spatele său, Luna era transformată în bucăți, iar pietrele topite prinseră a zbura în spațiul din jur. Paul făcu ce putu și transferă toată energia rămasă spre sistemele de comunicație și, în vreme ce survola craterul lui Amon, cel spre care îl direcționase sorak-ul kulutulu, îți direcționă emițătorul cu mesajul de codat spre nava camuflată și-i ordonă să-l recupereze. Apoi trecu în viteză peste crater, în spațiul cosmic, printre navele distruse în luptă, însoțit de explozii, de materie topită și resturi de navă.
5. Plecarea
Nava kulutulu „Serioqarin” se aruncă după Paul ca o umbră, încă ascunsă vederii de sistemul ei de camuflaj. Doar bucățile de Lună care-i loveau scuturile căzând în ploaie o trădau, făcând să apară pete de toate culorile curcubeului.
Chinurile mașinăriei muribunde nu erau mai blânde decât cele ale corpului uman care suferă de foame și sete sau se dezintegrează din cauza radiațiilor. Sistemele de mentenanță ale dronei funcționau la limită, iar Paul trebui să-și folosească toată experiența pentru a găsi soluțiile cele mai economice. În același timp, ținea împrejurimile sub observație, de teamă că, în orice moment, o bucată de materie, din resturile dislocate de explozii, ar fi putut să-i lovească trupul fragil. Făcând asta, remarcă un nou pericol. Flota elzugg se afla încă pe orbita lui Marte, iar unul dintre distrugătoarele lor observase drona de luptă plutind în derivă. Nava își schimbă traiectoria, îndreptându-se spre dronă. Probabil că se gândiseră să profite de ocazie și să captureze un obiect militar avariat. Paul își evaluă șansele de a opune rezistență sau de a scăpa. Existau posibilități, era departe de a fi lipsit de apărare. Paul reușise să stabilească un canal de comunicare cu nava Serioqarin și preluase controlul. Mai întâi, o puse pe un curs nou, așezând-o între dronă și Lună, pentru a o proteja de sfărâmături – scuturile navei Serioqarin fiind proiectate să suporte lovituri mult mai dure decât câteva pietre. Ar fi prins bucuros drona cu o rază tractoare a navei și s-ar fi tras pe sine în cargoul ei, dar făcând asta ar fi trebuit să-i dezactiveze scuturile, ceea ce nu putea face sub ploaia de rămășițe.
Paul rulă rapid un program de verificare a armelor de care dispunea nava Serioqarin. Aceasta nu era o navetă ușoară, de recunoaștere, ci una de luptă, bine înarmată. Crucișătorul elzugg nu i-ar fi putut face față. Paul crescu puterea reactorului, așteptă ca bateriile laserului principal să se umple complet, apoi trase. Camuflajul navei Serioqarin dispăru subit, pentru că nu mai era destulă energie să-l mențină activ. Văzând deodată nava inamică, distrugătorul elzugg își schimbă traiectoria, ceea ce-i solicită la maxim compensatoarele gravitaționale. Fasciculele laser călătoriră cu viteza luminii, evaporând rămășițele din calea lor și tăind scutul energetic al navei inamice. Acesta se supraîncălzi imediat și cedă. Următoarea salvă a tunurilor laser ținti modulele gravitaționale, pe care le și distruse. Nava elzugg pierdu controlul gravitațional, iar echipajul întreg fu făcut terci de decelerarea atât de rapidă. Nava explodă în momentul următor.
Paul scană împrejurimile cu ajutorul senzorilor navei Serioqarin. Nu mai existau resturi care să reprezinte amenințări, deci dezactivă scuturile și-și agăță drona cu o rază tractoare. Până când restul flotei elzugg – o navă-cărăuș, distrugătoare și crucișătoare – reușiră să-l ia în vizor, drona era deja în spațiul cargo și scuturile navei Serioqarin fuseseră ridicate. Paul se gândi dacă să se transfere în sistemele navei sau să continue să o comande prin intermediul dronei. Ezită doar o fracțiune de secundă. Apoi se încărcă pe sine în creierul navei. Nu avea voie să se oprească. Turbionul negru al transferului îl înghiți.
Ceață, peste tot. În jurul lui se purta un fel de război. Dacă amintirile nu-l înșelau, el pierise. În bătăliile terestre, Paul a fusese întotdeauna surprins să-și vadă trupeții cum nu se uită la cadavrele camarazilor lor. Trupurile reci și mutilate ale celor de-un neam cu ei, meldorieni, îi reduceau mereu la tăcere, în timp ce rămășițele dușmanilor lor nu le provocau nicio emoție. Au fost chiar priviți cu curiozitate, în special de rasele extraterestre mai exotice. Au fost jefuiți de dispozitivele și echipamente, dar nu și de costumele spațiale de pe trupuri, deși era penurie de costume bune. Prietenul cel mai bun al lui Paul, care trecuse împreună cu el prin tot focul iadului, căzuse și el pe un astfel de câmp de luptă. În noaptea următoare, el apăruse lângă patul lui Paul. Tocmai când să adoarmă, acesta văzu pentru prima dată acea umbră neagră, șoptind: „Nu există scăpare. Și tu vei muri.” Această amintire și sentimentul care l-a încercat atunci erau atât de clare încât Paul ar fi sărit în sus și ar fi țipat – dacă ar fi avut un corp și o gură. În schimb, se trezi trimițând impulsuri incoerente în sistemele corpului său artificial, făcând ca dispozitivele să pornească și să se oprească spontan. Știa că trebuie să fugă, nu se putea opri – dar unde era?
Paul încercă să înțeleagă ce devenise și să-și descopere împrejurimile. Corpul lui nu era biologic, știa asta pentru că altfel ar fi avut dureri. Deci trebuie să fi fost într-un fel de mașinărie. Paul încercă să se conecteze la sistemele pe care le simțea în apropiere și prin fragmentele de date din lumea exterioară veniră avertismente despre unele sisteme de arme ațintite asupra lui. Da, nu era nicio îndoială, era în război, încă o dată, dar ce război și împotriva cui? De îndată ce începu să gândească, fluxul de date din exterior fu avariat. Paul își forță mintea obosită până la limite, încercând să restabilească legătura cu senzorii. Fluxul de date se restabili, dar încă nu era perfect. Cu toate acestea, el înțelese că rachetele care îl amenințau se aflau încă departe și că mai avea timp să se adune. Mintea lui Paul refuză să coopereze, iar gândurile lui se târâră lent în demersul său de a evalua dimensiunea și funcțiile noului său corp. Știa că avea nevoie de odihnă – deja de o vreme fusese apăsat de dorința de a rămâne pe loc, indiferent unde, în orice carapace i-ar fi putut oferi protecție. Din adâncul amintirilor sale apăru un adăpost pe care-l crezuse sigur. Un corp uman fragil, minuscul – cel în care se născuse, cu mult timp în urmă. Mașina pe care nu o putea înțelege prea bine deveni un copil neajutorat, iar amintirile îl învăluiră în îmbrățișarea lor caldă. Nu-i mai păsa de bătălii, nu mai simțea trecerea timpului – totul era doar copilărie, întuneric și liniște. Paul stătea singur și senin, ascultând bătăile inimii sale umane.
Până când o umbră neagră se aplecă peste umărul său. „Înainte,” îi șopti, „moarea te ajunge din urmă, nu te poți opri acum!”. Și, deodată, Paul simți puterea tirului inamic lovind scutul energetic al navei Serioqarin. Sistemele defensive prinseră a urla, pe măsură ce se supraîncălzeau. Pentru a atenua efectul căldurii, nava devia excesul de energie către o încăpere plină cu reniu. Căldura imensă era folosită pentru a evapora reniul, iar aburul angrena turbinele care produceau energie în plus pentru scuturile de protecție.
„Trebuie să mă trezesc,” realiză Paul. „Dacă mă opresc, pier.” Se forță să simtă împrejurimile, iar de data asta îl ajutară cele mai adânci instincte ale sale care cereau să ia contact cu realitatea. Nu era vreme pentru verificarea obișnuită a tuturor sistemelor, așa că rulă diagnosticul de urgență.
În vreme ce Paul își revenea și prelua controlul asupra sistemelor navei, focurile inamice continuau, epuizând stocul de reniu. Paul stabili în grabă traseul către sistemul Alhazred, confirmă coordonatele stabilite de kulutulu, le permise sistemelor automate să mărească puterea reactorului până la nivelul maxim și cuplă motoarele propulsoare principale. Și rupse continuumul spațio-temporal, dispărând în hiperspațiu. Făcu asta nepermis de aproape de Marte, provocând un turbion gravitațional imens care scutură Luna, cea care deja își pierduse un sfert din masă – ceea ce nu-l deranjă pe Paul. Fusese oricum pustiită, nu mai rămăsese nimeni viu pe suprafața ei.
6. Portul de acasă
Când ieși din hiperspațiu, Alhazred luci în depărtare, un punct minuscul. Brigada Meldor pusese emițători perturbatori de hiperspațiu peste tot prin sistem, pentru a crea turbioane inter-dimensionale de energie periculoase, astfel încât navele inamice să nu-i poată ataca surprinzător. Paul trecu imediat sistemele de luptă și scuturile pe minim, pentru a apărea cât mai puțin amenințător. Scăpase și, astfel, contrazisese profețiile umbrei. „Sunt încă viu,” gândi Paul, „dar încă nu sunt în siguranță”, își reaminti. Nu se putea relaxa până când nu se va fi aflat dincolo de scuturile de protecție, de tunurile și de flota brigăzii sale. Paul focaliză sistemele de observație se concentră asupra cercetării noi baze a vechii sale companii.
Cea mai apropiată planetă era un gigant gazos cu aproape o sută de sateliți, urmată de o lume deșertică și, în cele din urmă, de una cu condiții de viață similare celor terestre, cel mai probabil centrul de operațiuni al brigăzii Meldor, deoarece era plină de semne de viață de tot felul. Dacă dădea crezare atlasului spațial, planeta se numea Kolreen și se aflase în stăpânirea brigăzii de mai bine de 600 de ani. Și mai spunea atlasul și că această planetă, Kolreen, nu era singura din sistem care abunda de viață organică, anorganică sau digitală. Pe fiecare planetă pe care oamenii reușiseră să pună piciorul se aflau baze, fie subterane, de suprafață sau plutind în atmosferă. În plus, un număr mare de sateliți orbita fiecare planetă, ca să nu mai punem la socoteală stațiile spațiale, multe încă în stadiu de construcție.
Deși senzorii lui Serioqarin nu detectau flota militară, el era sigur că peste tot prin sistem se aflau nave de luptă cameleon. Dacă s-ar fi apropiat de Kolreen fără a cere permisiune, ar fi transformat în atomi urgent. Așa că așteptă.
De parcă ar fi vrut să-i confirme gândurile, două nave ieșiră din modul de camuflaj și fu deodată inundat de alarme care spuneau că numeroase sisteme de armament luaseră nava Serioqarin în vizor.
– Navă necunoscută, aici distrugătorul Lovitura Sorții, aparținând brigăzi Meldor. Identifică-te și declară-ți scopul sosirii!
Tipul și parametri tehnici ai navelor care-l întâmpinaseră îi rămaseră necunoscute lui Paul, deoarece așa ceva nu exista pe vremea când se aflase el la comandă.
– Aici crucișătorul Serioqarin. Sunt comandantul navei, generalul Paul Meldor, fondatorul brigăzii și comandantul ei, până când am căzut prizonier, acum o mie de ani. Mulțumesc pentru misiunea de sprijin organizată de kulutulu, datorită ei am reușit să evadez, iar acum mă întorc la brigadă.
Răspunsul veni imediat, ceea ce indică faptul că cel cu care conversa era un automat.
– Generale Meldor, rămâi pe loc și dezactivează-ți armele.
Paul își imagină ce furori făcea vestea întoarcerii sale. Zeci de minute trecură, vreme în care navele probabil că se consultau cu comandamentul. În sfârșit, primi un răspuns:
– Bun venit, domnule general! Te rog să predai codul de activare a armelor, apoi poți intra în spațiul sistemului. Ești așteptat pe Kolreen.
Paul predă controlul sistemelor de arme către Lovitura Sorții fără ezitare. În sfârșit se simțea eliberat. Războiul său se terminase. Deschise și celelalte sisteme ale navei pentru a fi inspectate și simți cum sistemele anti-spionaj invadară rețeaua lui Serioqarin. Probabil că acestea confirmară că era într-adevăr cine pretindea că este, pentru că primi în câteva ore acces nerestricționat la rețeaua sistemului Alhazred.
Se afla acasă, scăpase – acum era sigur de asta. Paul încercă să se relaxeze, dar se trezi că nu o poate face. Încă simțea acea umbră în străfundurile minții sale. Nu-i spunea nimic, dar Paul știa ce i-ar fi spus. Că nu avea scăpare, că avea să moară oricum.
„N-am murit, aici e casa mea,” gândi Paul trufaș și, țn sfârșit, umbra îi răspunse: „De ce te-au salvat? Nu ca să te trimită într-o misiune periculoasă? Nu vei scăpa.”
Paul abandonă imediat gândul și ignoră umbra. „Am scăpat,” gândi cu încăpățânare. „Nu mai ai putere asupra mea. Am scăpat, în ciuda tuturor șoaptelor tale. O să-mi petrec următoarea mie de ani relaxându-mă într-un complex virtual de odihnă, spălându-mă de trecut și de tine. Voi uita de mină, de război, de…” Paul se gândi ce avea să facă în timpul relaxării și decise că, mai întâi, nu avea să facă nimic, decât să se odihnească și să cunoască lumea de care fusese izolat timp de o mie de ani. Doar ca să-i facă în ciudă umbrei, începu să descarce istoria recentă a brigăzii și cele mai noi informații despre cultură, politică și tehnologie. Volumul de date era imens și operațiunea dură ore întregi. Cu toate astea, întunecimea rămase agățată. Paul o ignoră și începu să parcurgă materialul descărcat.
Avu parte de câteva surprize, prima dintre ele fiind aceea că brigada se implicase în mod serios în război ultima oară cu câteva secole în urmă. Acum se concentra în primul rând pe producerea și vânzarea de tehnologie militară și pe oferirea de servicii de securitate în zone cu risc redus. Asta era o surpriză plăcută. Brigada se ținea departe de conflictul kulutulu – elzugg și de celelalte lupte sângeroase dintre diferite specii extraterestre, limitându-se doar la rolul de consultant și traficant de arme. Examinând cifrele, Paul nu putea să nu fie de acord că actualul business era mai profitabil decât cel cu servicii de mercenariat. Datorită acestei strategi, sistemul Alhazred prosperase. Aveau bani și resurse suficiente pentru proiecte gigantice, cel mai bun exemplu fiind terraformarea de planete – Kolreen nu fusese mereu atât de verde și primitor ca acum. Construiseră, de asemenea, stații spațiale enorme, care serveau atât ca facilități militare cât și ca laboratoare de testare a armelor periculoase, cum ar fi cele biologice sau digitale. Cu cât citea mai mult, cu atât anxietatea dată de umbră lăsa locul unei speranțe reale de supraviețuire. Sigur nu-l salvaseră ca să-l trimită la război. Părea că brigada voise să-l obțină înapoi datorită valorii sale istorice. Foarte bine, gândi Paul, sunt foarte de acord cu asta. Puneți-mă într-un muzeu și lăsați-mă în pace!
Comunicatorul prinse viață, anunțându-l că ofițerul superior al statului major al brigăzii voia să-i vorbească.
– Să trăiți, domnule general!
– Să trăiți!
– Îmi pare rău să vă deranjez călătoria, dar cercetările noastre ne indică faptul că Serioqarin nu are la bord niciun trup uman biologic. Doriți să vă pregătim o clonă pentru când veți ateriza pe Kolreen, sau preferați un trup robot?
O șansă de a-și alege un corp? Pentru ce? Asemenea întrebări îl deranjară pe Paul, iar umbra din el se ridică din nou. Dar apoi își dădu seama că pe Kolreen fuseseră create toate condițiile pentru umanoizi și că ar fi avut numai de pierdut dacă ar fi rămas în forma sa actuală, de navă de luptă. Nu, nu avea să-și refuze nimic. Prizonieratul îi impusese diverse corpuri, iar acum, perspectiv de a fi lăsat să aleagă, îl uimea, dar trebuia să perceapă acest fapt ca pe o surpriză plăcută. Deci, biologic sau robotic? Cugetă pe îndelete, reflectând asupra încarnărilor sale recente.
– Poate un melanj al celor două? Un cyborg. Un trup robot e tentant, dar n-am mai fost om de atât de multă vreme… ar fi drăguță o schimbare de ritm. Am mai fost om, pentru perioade foarte scurte, în timpul operațiunii mele de evadare de pe Lună și mi-a plăcut sentimentul, până când am fost topit de radiație. Așa că aș vrea totuși un trup mai durabil decât carnea simplă.
– Ai cumva niște cereri mai detaliate?
Primea oare o oportunitate de a-și alege în detaliu ce funcții voia?
– Le voi trimite în curând.
Paul începu să-și scrie specificațiile, alegând cele mai noi tehnologii din informațiile pe care le descărcase, orice i se părea extravagant sau îi părea necesar. Oase din metal și ceramică, organe programabile digital, o conexiune la rețea implantată în creier, mușchi cu fibre artificiale grefate, mutații rapide programabile, surse interne de energie adițională, imunitate la vid… lista ajunse lungă și cuprinzătoare. Paul aproape că simțea milă pentru bietul om care trebuia să compileze toate aceste cereri. După ce trimise lista, fu surprins să primească răspunsul:
– Sunteți foarte modest. Putem să vă recomandăm câteva funcții în plus?
– Desigur!
Primi lista adăugită înapoi în câteva secunde, o parcurse cu entuziasm și confirmă cele mai multe puncte. Erau atât de multe detalii legate de viața de zi cu zi a oamenilor la care nu se gândise. O mie de ani sub formă de mașinărie îl înstrăinaseră de societatea umană. Nici nu pricepea scopul unora dintre îmbunătățiri, dar le acceptă oricum, doar ca să afle. Se gândi că va putea renunța la ele după ce le va experimenta, păstrând doar ceea ce se va dovedi de folos.
Abia ce-și dădu acordul și primi mesajul că noul său trup intrase deja în fabricație. Apoi mai primi un mesaj:
– Maiorul Uuskna, șeful statului major al brigăzii, ar vrea să vă vorbească.
Un nou canal video se deschise, și Paul văzu un bărbat tânăr pe puntea principală a unei nave, purtând costumul negru de spațiu al brigăzii, dar fără însemne care să-l identifice.
Interesant, gândi Paul, de ce s-ar plimba în trupul său uman? Nu -ar fi fost mai ușor să se transfere în computerul navei?
– Domnule general, sunt plăcut surprins să vă găsesc nevătămat și liber, în sistemul Alhazred.
– Surprins? Am crezut că voi le-ați cerut acelor kulutulu să mă salveze.
– Așa am făcut, dar n-am fi crezut că vor reuși. Sincer să fiu, nu știu dacă ați fost informat, dar acum cinci sute de ani, după vreo douăzeci de încercări nereușite de a vă salva, nu am mai găsit nicio informație despre locul în care vă aflați și am tras concluzia că guvernul Lunii v-a șters mintea, pentru a opri viitoare tentative.
– Douăzeci de încercări? Nu am aflat de ele. Dar vă mulțumesc că ați încercat.
Paul tăcu câteva momente, cugetând la spusele celuilalt.
– Dar din ce-mi spui, domnule maior, trag concluzia că le-ai cerut acelor kulutulu salvarea mea ca o condiție imposibilă, crezând că, din moment ce ei nu o vor putea îndeplini…
– …nici noi nu va trebui să-i ajutăm în războiul contra elzugg.
Umbra cea neagră din mintea lui Paul se înfoie, prinzând din nou să șoptească. Paul începu să analizeze datele.
– Au vrut să vă tocmească, dar voi n-ați vrut să-i ajutați. V-au propus prea puțină plată?
– Plata era suficientă, dar… să oferim servicii militare nu a fost o direcție de urmat pentru noi, în ultima vreme.
– Însă n-ați vrut nici să-i refuzați categoric, pentru că…
– …sunt clienți importanți, care cumpără cantități mari de echipamente de la noi. Nu am vrut să se simtă ofensați și să aleagă alt furnizor.
„Deci, salvarea mea nu a fost dorită.”
– Înțeleg. Sper că eliberarea mea nu constituie o veste chiar atât de neplăcută.
Maiorul făcu o grimasă.
– Sincer, eu unul mă bucur că sunteți liber și că v-ați întors la noi. Mă îngrijorează faptul că acum, conform înțelegerii, noi va trebui să intrăm în război, de partea kulutulu. Astai-ar face, în mod automat, pe elzugg inamicii noștri. După cum probabil ați văzut deja, am făcut din acest sistem stelar nu doar baza, ci și casa noastră. Dacă elzugg ar decide să atace o bază a aliaților kulutulu, noi am avea enorm de mult de pierdut.
Paul tăcu. Cea mai mare parte a puterii sale de procesare, care nu era ocupată cu navigatul navei sau cu reparațiile minore, era ocupată cu analiza datelor descărcate. Păstrase minimul necesar pentru această conversație, pe care o crezuse doar un schimb de amabilități. Se văzu nevoit să acorde mai multă putere de calcul discuției.
– Domnule general, sunteți conștient că unitatea dumneavoastră principală de procesare mentală e infectată de un virus, ba chiar mai mult, că amintirile dumneavoastră au fost ușor modificate?
Umbra cea neagră din subconștientul său tresări.
– Modificate? Cum? întrebă Paul.
– În primul rând, dorința de a scăpa v-a fost diminuată.
– Chiar așa?
Paul renunță la toate celelalte procese și se autoanaliză. Își făcu mental firul acțiunilor sale trecute și al amintirilor, comparându-l cu datele pe care le descărcase de pe rețeaua brigăzii. Fu uluit să descopere că tiparul său comportamental chiar fusese alterat. Și găsi și momentul în care apăruse schimbarea. În prima jumătate a captivității sale, gândise planuri și încercase de mai multe ori să evadeze. După acea infamă tentativă, când luase o navă-minier, și după capturarea sa, în cele din urmă, renunțase la orice inițiativă. Trecând pe repede-înainte prin înregistrările muncii sale forțate de după aceea, văzu mai multe oportunități pentru a scăpa, dar pe care el nu le observase… pentru că fusese convins că nu exista scăpare. Oare umbra aceea era și ea o amintire falsă? Îi fusese inoculată? Oare avea doar rolul de a-l împiedica să acționeze?
– Și în al doilea rând?
– Atât unitatea dumneavoastră de procesare cât și întregul Serioqarin a fost infectat cu acest virus, PNG34, iar când am deschis către dumneavoastră rețeaua noastră interplanetară, s-a replicat și în sistemele noastre.
– PNG34… nu-mi sună cunoscut.
– Noi l-am numit astfel. Intră în rețelele biologice ale cetățenilor noștri și-i încurajează să facă propagandă pro-război, alături de kulutulu. Numărul susținătorilor vocali ai războiului a crescut cu cinci procente în ultimele zece ore. E o creștere bruscă.
– Vrei să spui că sunt…
– Un troian. Probabil că au bănuit kulutulu că simpla ta salvare nu va fi de ajuns pentru a da rezultatele pe care și le doreau. Analizele lor trebuie că le-au relevat că nu dorim cu adevărat să luăm parte la război și de aceea s-au decis să ne „ajute” în hotărârea asta.
„Nu ai scăpare,” spuse umbra, „te vor trimite la război și vei fi răpus. Nu va dura mult și vei muri, nu a avut niciun rost să evadezi…” Gândurile lui păreau modificate de două ori. Prima oară, atunci când nu reușise să fugă cu nava-minier – atunci îi fusese instalată umbra propovăduitoare de pierzanie, ca să-i ucidă dorința de salvare. Paul nu mai era sigur nici dacă prietenul pe care și-l amintea murind chiar existase. Însă virusul, acela fusese instalat de kulutulu când îl transferaseră din utilajul minier în hovercraft. Își verifică amintirile și, într-adevăr, timpul necesar acelui transfer fusese suspicios de lung.
– Nu avem ce face, trebuie să te izolăm de restul rețelei, deocamdată. Restul drumului până pe Kolreen vei fi în carantină.
– Am înțeles, domnule maior.
– Vă mulțumim pentru cooperare, domnule general. La revedere!
7. Pe Kolreen
Când Paul se trezi în noul său trup, soarele cel imens strălucea printr-o fereastră îngustă, încălzindu-I pielea. Avea parte de o senzație stranie. Locuise câte puțin în trupul lui Jestas, apoi în al celuilalt bărbat, pe Lună, dar atunci avusese alte lucruri, mai presante, de făcut, nu să-și cerceteze corpul. Acum petrecu o oră întreagă pipăindu-și mâinile și picioarele, simțind textura diferitelor obiecte din cameră. O part a minți sale era biologică, o parte dintre organe de asemenea. Rulă programe de diagnostic de mai multe ori și simți o bucurie sinceră când realiză toate acestea fuseseră personalizate special pentru el și că vor fi ale lui atâta timp cât își va dori. Se plimbă prin cameră și apoi păși pe balcon.
Priveliștea îi tăie răsuflarea. Înaintea sa, sub pătura subțire de nori, planeta. Clădirea cazărmii se avânta departe, în spațiu, sau, mai bine zis, din spațiu, spre planetă. Cabluri extrem de solide o ancorau de un asteroid gigantic, care gravita pe o orbită geostaționară la 31.000 de kilometri de scoarța planetei. Plăci de suspensie gravitațională o făceau mai ușoară, pentru a putea rămâne intactă. La această altitudine, temperatura era de minus 40 de grade Celsius, iar presiunea atmosferică aproape zero. Paul simți cum sursele sale adiționale de energie intrară în funcțiune pentru a-i încălzi corpul, iar pielea sa rezistentă la vid se îngroșă, îngreunându-i mișcările. Respirația trecu și ea mediat la sursele interne de oxigen. Vederea i se defocaliză pentru un moment, apoi funcția fu preluată de implanturile digitale. Paul se prinse de balustradă, cu o bucurie copilărească crescându-i în piept în timp ce se uita în jur. Așa se simțea să fii om, la fel ca în timpurile preistorice. Un afișaj în colțul ochiului îi calcula cantitatea de oxigen rămasă. Deși servomotoarele și mușchii artificiali ai corpului său actual nu erau comparabile cu motoarele unei nave stelare sau ale unui utilaj minier de asteroizi, el se simțea mai puternic ca niciodată. „Aceasta este natura unui om biologic,” gândi Paul. „Hormonii pot face creierul biologic să se simtă mai puternic decât este. Un sistem nervos digital are mult mai greu să se înșele pe sine.”
Un ciocănit discret se insinuă în mintea lui Paul: maiorul Uuskna dorea să-i vorbească. Umbra cea neagră prinse și ea să se ridice în mintea sa. Paul își permise o oarecare întârziere, își alungă șoaptele într-o zonă mai adâncă a creierului și răspunse.
– Să trăiți, domnule maior! Vreo veste bună despre virus?
– Să trăiți! Trebuie să recunosc că am avut oarecare succes în eforturile noastre, dar nimic prea încurajator. Am reușit să devirusăm toate mașinăriile digitale, dar creierele biologice sau semibiologice infectate ne dau bătăi de cap. Nu am avut nicio problemă cu cetățenii total digitali, deoarece ei sunt obligați să-și facă copii de siguranță în mod regulat. Nu e chiar o soluție convenabilă, deoarece datele nesalvate se pierd, dar putem trăi cu asta. Creierul biologic, însă, are limitările lui. Nu putem folosi aceeași metodă. Dacă partea digitală poate folosi copiile de siguranță, partea biologică ar pierde totul, de la naștere încoace. Nu au copii, iar dacă am încerca să le facem unele acum, am transmite și virusul.
Pielea lui Paul începu să-l usture, deoarece rezervele de oxigen ajungeau la un nivel periculos de scăzut. Mai privi o dată planeta, apoi se desprinse de balustradă și reveni înăuntru. Uuskna continuă:
– Le-am dat celor infectați de ales: să accepte să-și piardă amintirile sau să se înroleze în brigada a 2-a de Invazie a Spațiului, condusă de dumneavoastră.
– A 2-a brigadă de Invazie a Spațiului, condusă de mine?
– Cum i-am promis speciei kulutulu, trebuie să trimitem câteva unități să lupte alături de ei. Corpul principal de armată nu e pregătit, nu a fost activ o bună bucată de vreme. Kulutulu s-au ținut de cuvânt – v-au salvat. Nu ne putem încălca nici noi obligația contractuală.
„Nu există scăpare,” șopti umbra.
– Și dacă nu vreau eu să merg la război? Dacă vreau o viață pașnică?
– Dumneavoastră ați adus acest virus și în cazul dumneavoastră e atât de profund infiltrat în unitatea dumneavoastră de procesare încât nu-l putem șterge fără a vă distruge personalitatea. Prezența dumneavoastră aici e un pericol constant. Nu vă putem ține într-o carantină informațională pe termen nedeterminat. Trebuie să plecați. Chiar și acum, vorbindu-vă prin multe filtre, mă pun în pericol. Nu cunoaștem toate mecanismele acestui virus.
– Atunci de ce nu mă distrugeți? De ce nu m-ați trimis înapoi imediat?
– Din respect pentru dumneavoastră.
Paul fu surprins. Nu se așteptase la acest răspuns.
– Mulțumesc!
Respect pentru el? Ce voia să însemne asta? Era adevărat? Sau trebuia doar să trimită pe cineva să conducă misiunea și nu aveau voluntari? Nici nu se obosiseră să-l întrebe, îl trimiteau doar la moarte, la măcel. Paul se plimba nervos prin cameră. Abia se stăpânea să-și verse nervii pe mobilă. „Ce spune maiorul? Că trebuie să merg? O, nu! Nu trebuie să mă duc nicăieri dacă nu vreau. Pot oricând să evadez, sau să îi provoc chiar aici. Dar Paul simțea că nu mai voia să fugă. Fugise destul. Aici era propria sa brigadă, acești oameni erau camarazii săi. Dacă ar fugi de-aici nu ar mai avea casă, nu ar mai avea prieteni. Simți cum furia îl părăsește, înlocuită de epuizare. În fine, poate chiar trebuia să meargă. Poate nu avea scăpare. De ce oare crezuse altceva? Gândurile se succedau în mintea lui Paul până când realiză unde aveau să ducă și se opri. Înțelese cum componentele biologice ale trupului său reacționau la iritare și resemnare și stârneau procese cognitive aproape inconștiente. Un organism biologic nu putea fi mediul normal de manifestare al unui om! Era prea greu de controlat, prea influențabil. Se hotărî să rezolve această problemă mai târziu. Acum trebuia să se ocupe de problemele prezentului, de gândul de a se preda.
Ce-i trecea prin cap? Milă de sine? Expectativa pierzaniei? Erau gândurile lui sau ale umbrei? Nu, Paul era sigur că umbra i le împinsese în creier, pentru că el nu era un om care renunță, o știa pentru că se analizase.
– Deci? întrebă maiorul Uuskna.
Am de ales între a continua să lupt sau a continua să fug, gândi Paul. Dacă așa se pune problema, voi alege să lupt. Destul cu sentimentele.
– Câți indivizi semi-biologici sunt pregătiți să se alăture brigăzii mele ca să-și păstreze amintirile?
– Nu toți s-au decis, dar estimăm că în jur de 150 de recruți din 50 de mii câți sunt infectați. Vom încerca să convingem cât mai mulți să-și sacrifice amintirile. Nu vrem să pierdem prea mulți dintre ai noștri.
Paul îl străpunse pe maior cu privirea.
– 150 de oameni dintr-o brigadă întreagă. Nu e cam puțin?
Uuskna ăși desfăcu mâinile:
– E doar începutul. Vom începe imediat recrutările. Între timp, îți vom pune la dispoziție suficiente nave autonome și droizi de luptă. Evident, îi vom factura pe kulutulu pentru fiecare șurub. Le-am fi vândut acele echipamente oricum, dar vor ca mașinăriile să fie conduse în luptă de soldați experimentați – că ei nu prea mai au.
Paul se adânci în fotoliu și se relaxă. Decizia fusese luată și se simțea mai bine, mai sigur, mai calm. Avea din nou un țel, un motiv să se adune și să se concentreze la ceva important. Poate că exact de asta avusese nevoie, nu să se dizolve ca un exponat de muzeu în îmbrățișarea confortabilă a realității virtuale.
– Cei 150 sunt războinici experimentați?
Uuskna ridică din umeri, dar remarcă receptivitatea lui Paul.
– Câțiva. Cei mai mulți dintre soldații experimentați știu să folosească un antivirus și sunt pregătiți să sacrifice un pic din ei înșiși pentru a scăpa de capcana armatei. Dar tu ești războinic experimentat. Kulutulu cred în tine – de ce i-am opri?
Paul fu un pic uluit de cuvintele celuilalt.
– Tu nu crezi?
– Ba sigur că da, dar… ai fost plecat mult timp, iar războiul modern e o treabă complet diferită acum față de războiul în care ai participat tu. Să înveți ar necesita timp, iar noi nu avem prea mult la dispoziție ca să te antrenăm.
– Înțeleg.
Uuskna avea dreptate, chiar avea mult de învățat. Paul se gândi câteva clipe, apoi își puse pe lista de descărcări cele mai noi materiale pe care le găsi disponibile despre noile tendințe în materie de război. „Nu poți face față,” șopti vocea din capul său. Dar de data asta șoapta nu avea putere, pentru că Paul știa că nu era altceva decât o diversiune inamică. Se imagină pe sine luptând contra celor care-l ținuseră captiv ultima jumătate de mileniu. Umbra tăcu sub privirea batjocoritoare și oțelită a lui Paul, se clătină și dădu înapoi. Paul nu o slăbi până când umbra nu se dizolvă în întuneric. Știa că aceasta nu era victoria finală, nu până când unitatea sa de gândire nu avea să fie curățată de programele străine. Dar mintea umană era adaptabilă și învăța repede. Paul era sigur că de acum încolo va putea controla șoaptele umbrei. Și ochii minții lui se întoarseră din nou pentru a-l înfrunta pe maiorul Uuskna.
– Bine, voi prelua comanda celei de a 2-a brigăzi. Pentru ce luptă kulutulu de data asta?
Uuskna ridică din umeri.
– Răspunsul nu s-a schimbat față de războaiele precedente – nu avem nicio idee. Cele două specii se află în război în galaxie de mult înainte de a fi pășit omenirea în spațiu. Noi trebuie doar să supraviețuim între ele și să profităm cât putem.
– Deci nu există niciun scop înalt, doar război.
– Doar o misiune care trebuie îndeplinită, fu de acord Uuskna.
8. Spre libertate
Paul se afla la bordul noului său vas de luptă, observând îmbarcarea oamenilor, mașinilor și proviziilor. Stătea pe punte, înconjurat de diferite trupuri de rezervă, construite special în nișe din pereți. Paul se simțea tânăr. Asta îl amuza, pentru că nu se considerase niciodată bătrân. Dar acum, în așteptarea unei noi campanii, se simțea la fel ca cu mult timp în urmă, când condusese prima sa brigadă și se pregătise pentru primele sale bătălii. Fusese un sentiment entuziasmant, care îl ducea în trecutul îndepărtat. Dacă se îndoise vreodată înainte, acum era sigur că făcuse alegerea corectă. Oboseala închisorii lungi dispăru brusc. Deși mulți din sistemul Alhazred erau siguri că a 2-a brigadă va fi distrusă în prima luptă, Paul nu le împărtășea pesimismul. Nebunia tinereții, se gândi el zâmbind. Voi zgudui toată galaxia.
„Ce ciudat,” gândi Paul. „Am repornit exact pe calea pe care am crezut că nu voi mai vrea să o parcurg niciodată. Dar o fac. În cele din urmă, mă simt din nou liber și viu.” Odată cu aceste gânduri, un sentiment de căldură cuprinse partea biologică a corpului său. Nici măcar umbra din subconștientul lui nu mai avea nimic de spus.
Translated into English by Martin Kirotar
Translated into Romanian by Alexandru Lamba
Translated and published with the author’s consent. Thank you!
Traducerea în limba engleză: Martin Kirotar
Traducerea în limba română: Alexandru lamba
Tradus și publicat cu acordul autorului. Mulțumim!
