Era o zi obișnuită de lucru și nimic nu anticipa felul straniu în care avea să se încheie. La primele raze de lumină ale dimineții, eram deja în magazin, pregătit să întâmpin clienții cu zâmbetul meu de toate zilele, cel care, stând agățat de figura mea zile la rând, a rămas inscripționat acolo, parte din fizionomia mea. Nu mă despărțeam de el până la sfârșitul zilei, când fața mi se relaxa un pic. Dar chiar și atunci păstram umbra unui zâmbet. Treaba mea era clară; așteptam până când clienții terminau de ales produsele alimentare, apoi le calculam prețul total. O operațiune matematică pe care o executam în câteva secunde. Sau chiar în câteva fracțiuni de secundă.
Aveam doi colegi asemenea mie în magazin. Unul îi acompania pe clienți, gata să-i ajute în orice moment, și altul, cu o condiție fizică foarte bună, căra marfa din depozit și o așeza pe rafturi. Sau lua în primire cărucioarele pline și le aducea în magazin.
Proprietarii magazinului erau un cuplu de vârstă mijlocie și arareori vreunul dintre ei depunea vreun efort legat de treaba în magazin. Lăsau toată munca în seama noastră. Dar niciunul dintre noi trei nu avea de ce se plânge, pentru că așa mergeau lucrurile; astea erau regulile societății, iar noi eram pe deplin mulțumiți. Nu știu dacă aveam de ales dacă să fim satisfăcuți sau nu, dar nu-mi oboseam mintea gândindu-mă la asta.
Orele dimineții au trecut ca de obicei, cu munca și rutina normală. Semnul cu numele magazinului fusese aprins, iar sub literele care-l formau se vedeau luminate și cele care spuneau „Deschis”. Clienții intrau și ieșeau. Zâmbetul mi-era întipărit pe figură. Operațiile matematice obișnuite. Aceleași… – deodată, prin vitrina din față, am văzut o dubă modernă și cochetă parcată în dreptul magazinului. Cunoșteam foarte bine logo-ul pe care-l afișa. Era logo-ul RoboTech, producătorul de roboți.
Proprietarul magazinului s-a grăbit să iasă în întâmpinarea șoferului și a schimbat cu el câteva cuvinte. Apoi și-a chemat bucuros soția.
– Roboții cei noi au ajuns!
Nevastă-sa s-a grăbit și ea să iasă din magazin. Am văzut cum ușa laterală a dubei glisează, lăsând la vedere trei trupuri metalice lucind în alb și argintiu. Fiecare avea logo-ul RoboTech imprimat pe piept.
Pentru prima oară, m-a încercat un sentiment ciudat: roboții aceia veniseră să ne înlocuiască. Am văzut că doi bărbați, purtând uniforma companiei, au coborât din dubă și l-am privit pe proprietar cum semnează câteva hârtii, ca să facă recepția, apoi i-a îndrumat pe cei trei roboți în magazin. Știam că erau perfect capabili să înceapă lucrul imediat. Fuseseră programați să o poată face.
L-am privit pe bărbat și pe cei trei roboți, cu zâmbetul meu înghețat pe față, și l-am auzit spunându-i soției sale, care-i studia fascinată:
– Nu mai avem nevoie de modelele astea vechi. Băieții noi pot începe lucrul chiar acum.
– Dar duba de ce n-a plecat încă? a întrebat ea, privind peste umăr, prin vitrină.
– O să preia roboții vechi. Așa e contractul cu RoboTech.
Astfel m-am trezit că, împreună cu cei doi colegi ai mei, a trebuit să ne dăm jos hainele omenești și să rămânem dezbrăcați. Deși eram robot, m-am simțit rușinat. Emoțiile umane făceau parte din programul meu. Noi fuseserăm prima generație de roboți complet umanizați, perfect asemănători oamenilor, având și trăiri umane.
Dar oamenii au ajuns să se plângă destul de repede. Nu se simțeau prea bine printre mașinării care le semănau perfect. Au denumit acest sentiment „prăpastia neobișnuinței”. Oricât a încercat RoboTech să-i convingă pe oameni că roboții identici omului reprezentau o invenție revoluționară, natura umană ne-a respins până la urmă. Adepți ai teoriei conspirației au început să-și construiască scenarii în jurul nostru. Alții se întrebau cât de mult din sentimentele umane puteam noi avea. Putea un robot să simtă mânie, invidie sau dorința de a cauza durere? Putea cineva să-ți facă rău și tu să nu știi dacă respectivul era om sau robot? se întrebau ei.
În ciuda asigurărilor pe care RoboTech le dădea în mod constant că roboții erau perfect siguri, zvonurile și teoriile despre roboți umanoizi care comiteau tot soiul de crime nu s-au oprit.
Și mai era și mândria umană. Roboții nu puteau arăta ca oamenii! Trebuia să existe o diferență clară între mașină și stăpânul ei. Poate că de-asta oamenii și acceptau atât de ușor teoriile acelea fanteziste.
Numărul celor suspicioși a tot crescut, iar eu simțeam privirile reci și înfricoșate ale unora dintre clienți când aflau că sunt robot, nu om. Privirile acelea mă pătrundeau până în miezul circuitelor electrice.
Au existat și entuziaști, oameni încântați de noile modele. Printre ei aflându-se și proprietarii magazinului în care am lucrat. Dar, în timp, situația s-a schimbat. Reclamațiile s-au înmulțit. Într-un final, RoboTech a cedat și compania a anunțat că e dispusă să schimbe vechii roboți cu alții noi, cu trupuri de metal, alb-argintii. Roboți așa cum ar fi trebuit ei să fie.
…
Așa am aflat că stăpânul nostru decisese să scape de noi, să ne înlocuiască cu aceste noi modele. Nu am simțit mânie sau ură și nu am păstrat vreo ranchiună contra lui. Nu am fost programați pentru asemenea sentimente. Dar m-am întristat. Dintr-un motiv sau altul, programatorii noștri hotărâseră să ne înzestreze cu tristețe și, de asemenea, cu rușine, ceea ce am simțit când mi-am dezbrăcat hainele de om, lângă tovarășii mei.
Proprietarul nostru ne-a comandat să intrăm în dubă și asta am făcut. Ușa laterală s-a închis, lăsându-ne pe toți trei în întuneric. Am simțit cum motorul își reia bârâitul, iar mașina a început să se miște de-a lungul șoselei care avea să ne ducă afară din oraș.
N-am schimbat nicio vorbă, noi trei. Totuși, știam că ceilalți doi împărtășeau același sentiment ca și mine: frica de necunoscut. De ce se deciseseră programatorii noștri să ne înzestreze și cu acest sentiment? Nu știu. Nu dorisem să-mi forțez circuitele cu încercarea de a înțelege natura umană. Dar știam unde ne duceau, deși nu ni se spusese – la cimitirul roboților. Acesta fusese numele îngrozitor pe care îl dăduseră rampei în care aruncau roboții vechi sau care funcționau defectuos, pentru ca apoi să se poată căuta componente refolosibile.
Duba s-a oprit. După câteva minute, s-a mișcat din nou. Am bănuit că trecuse de porțile cimitirului și n-a trebuit să aștept prea mult ca să mi se confirme suspiciunea.
Ușa a glisat și am văzut doi oameni înaintea noastră.
– Hai să-i aruncăm mai repede, ca să prindem meciul, a spus unul dintre ei.
– N-ar trebui să le scoatem mai întâi bateriile? a întrebat al doilea.
– Ar dura prea mult și meciul începe imediat, a răspuns primul, dând din mână. În plus, bateriile sunt aproape duse, nu e niciun pericol.
Cel de-al doilea încă ezita, dar primul ne-a ordonat să ieșim din dubă, iar noi l-am ascultat. Apoi primul s-a așezat pe locul șoferului, a apăsat butonul care comanda închiderea ușii și a claxonat. Celălalt s-a decis să urce și el, pe locul pasagerului. Am văzut mașina îndepărtându-se, ieșind apoi din cimitirul roboților.
Pe când priveam grămezile interminabile de vechituri, m-a apucat teama. Erau roboți vechi, stricați, cei mai mulți dintre ei fiind modele stângace, demodate, ca niște cuburi de metal. Câteva erau un pic mai moderne. Aceia fuseseră precursorii noștri.
L-am simțit pe tovarășul meu musculos tremurând lângă mine când privea această scenă. Ceva era în neregulă cu el. Apoi a izbucnit, cu o voce tremurândă:
– Aici vom muri.
Vorbele lui m-au lovit. Înțelegea conceptul de moarte, dar frica de moarte nu ar fi trebuit să facă parte din programul nostru.
– Aici vom muri, a repetat cu mânie.
Mi-am dat seama că, deoarece nu putea accepta ceea ce vedea, circuitele nu-i mai funcționau corect. Nici măcar în asemenea circumstanțe niciunul dintre noi nu ar fi trebuit să simtă mânie. Nu puteam face nimic. Curând, soarele avea să apună, iar la scurt timp după aceea, bateriile noastre aveau să se golească de tot. M-am întristat, deoarece acesta avea să fie ultimul peisaj pe care aveam să-l văd înainte de a mă stinge pentru totdeauna. Dar nu am simțit mânie, ca el.
Înainte, ne încărcam bateriile în fiecare seară, după lucru. Aveam prize speciale pentru fiecare în camera de deasupra magazinului – care era un soi de dormitor al nostru, camera în care mergeam să ne odihnim. Nu aveam nevoie să dormim, ca oamenii, dar nu primeam nimic de făcut noaptea. Așa că ne opream temporar circuitele din funcționare în timpul procesului de încărcare.
– Ei bine, a spus al treilea dintre noi, care rămăsese tăcut până în acel moment, se pare că aici ne luăm la revedere.
– Nu. Nu vom muri aici, spuse nervos cel solid. Poate reușim să găsim o mufă de încărcare. Poate găsim ceva energie neutilizată în cadavrele acestor roboți vechi.
Eram înspăimântat de furia lui, de dorința de revoltă și de cuvântul „cadavre” pe care-l folosise când se referise la trupurile roboților vechi. L-am privit cum a sărit într-o grămadă de piese, cum smulgea bucăți din carcasele acelea metalice cu mâinile goale. Lua bateriile și le verifica, apoi le arunca nervos cât colo.
De la distanța la care stăteam, puteam simți reacțiile ciudate din circuitele lui electrice. Se întâmpla ceva ce producătorii noștri nu anticipaseră când ne programaseră frica. Groaza eliberase ceva ce pândise printre acele ecuații complexe. Ceva ce ei numeau „dorință de viață”. L-am privit tăcut. Arăta ca un animal turbat care sfâșie un cadavru. Robot după robot. Grămadă după grămadă, prin rampa care părea interminabilă. Dar nu avea rost. Nu exista nici măcar un singur element energetic utilizabil.
A trecut timpul, iar al treilea camarad al nostru și cu mine l-am privit în liniște. Deodată, s-a întors cu o privire nebună în ochi. Atunci, pe loc, s-a întâmplat ceva ce a deșteptat groaza și în mine. L-am văzut pe musculos sărind pe cel de-al treilea coleg și doborându-l. Apoi i-a apucat capul și i l-a sucit violent, până i l-a desprins de trup. Firele rupte și circuitele distruse au scos scântei albastre. Ochii mi s-au mărit. M-a cuprins o stare de panică. L-am urmărit în timp ce-i smulgea celuilalt platoșa de pe piept, dezvelindu-i bateria care emitea o lumină albastră, intermitentă. Apoi și-a deschis propriul piept, a tras de un cablu, l-a conectat la bateria celuilalt și a început să-i absoarbă energia.
Atunci am rupt-o la fugă, de frică. Nu voiam să mor. În acel moment am simțit în mine o voință de a trăi misterioasă. Colegul musculos a prins să fugă după mine. M-am împiedicat de o grămadă de fiare, dar am sărit în picioare. Îi auzeam pașii grei în urma mea. Nu aveam scăpare. Urma să mă prindă, cu siguranță.
Apoi am văzut ceva. Am judecat rapid situația și m-am schimbat direcția de fugă spre acel lucru, auzind în continuare zgomotul picioarelor lui lovind solul. Nu s-a oprit, nici măcar un moment. Am rămas pe loc, iar zgomotul pașilor lui s-a apropiat cu repeziciune. Apoi a încetat, iar eu am sărit într-o parte exact în acel moment. I-am văzut trupul masiv zburând prin aer, acolo unde fusesem eu cu o fracțiune de secundă mai înainte, apoi o bară de fier, care se ițea din grămadă, i s-a înfipt în burtă. Din fericire, nu i-a atins bateria.
I-am deschis placa de pe piept și mi-am conectat bateria la a lui, exact așa cum făcuse el cu celălalt tovarăș al nostru. Am început să-l jefuiesc de energie. I-am sesizat groaza din ochi, amestecată cu o rugăminte nerostită, dar nu m-am oprit până când nu i-am luat-o pe toată. Lumina din ochi i s-a stins. Trupul i s-a înmuiat, fără viață, iar eu m-am depărtat.
Acum aveam destulă baterie pentru câteva ore. Trebuia să găsesc o sursă destul de repede, dar mai întâi trebuia să mă îmbrac, ca să par om.
Așa că am mers, gol, spre poarta cimitirului de roboți. Acolo stătea un singur gardian, și acela atent la pericolele care ar fi putut veni de afară, nu dinăuntru. Nu mi-a sesizat prezența decât atunci când era prea târziu. L-am lăsat inconștient cu o singură lovitură în cap. Datorită fricii incontrolabile pe care o simțeam, circuitele mele se eliberaseră de fracțiunile de program care nu mă lăsau să rănesc oamenii. Totuși, nu-mi doream să-l ucid. Nu avea nicio vină. I-am furat doar hainele și mi-am acoperit trupul, apoi am plecat în grabă, arătând perfect uman. Aveam nevoie de un loc în care să-mi petrec noaptea și să mă încarc. Apoi va trebui să-mi găsesc o nouă slujbă, de data asta ca om, ca să-mi pot permite costul unui asemenea loc, doar al meu.
Nimeni nu va ști cine eram cu adevărat.
Voi supraviețui.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated with the author’s consent – Thank you!
