1) Iod, Tudor Ganea, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, București, 2018
Puține sunt povestirile capabile să introducă, organic, intriga, încă de la prima linie de dialog. Asistăm la un dialog colocvial doctor-pacient, la începutul căruia aflăm, despre o tumoare, că e urâțică. Apoi urmează terminologia medicală, care ne avertizează că întâmplarea are mari șanse să își fi găsit corespondentul și sursa de inspirație în realitatea cruntă, crudă, nedreaptă.
Textul are multe puncte forte, din care amintesc:
- relatarea la persoana I, în contextul detaliilor medicale, întărind astfel perspectiva cât se poate de personală asupra bolii;
-
motivul uleiului încins, ca un soi de corespondent senzorial în ceea ce privește prăbușirea psihică experimentată în fața unui diagnostic posibil letal;
-
diminutivarea repetată, care sporește miza și tensiunea dramatică: astfel, pacientul, după biopsie, dezvoltă un canceruț, iar tumorica se va fi extins în țesuturile din zona gâtului;
-
inserțiile suprarealiste în ceea ce privește pastilele cu iod radioactiv, arderea zilnică a pijamalelor, izolarea într-un buncăr de plumb, arsurile produse de tratament, litrii de apă necesari, în cantități sporite, pentru eliminarea otrăvurilor curative din organism;
-
posibilități extinse de limbaj, efect al unui talent deosebit în ilustrarea unei situații de un dramatism extrem; aș aminti, ca exemple, imaginea transpirației radioactive sau cea a pereților ceramici ce încadrează uleiul închis în care băltește personajului, într-o inerție asumată a supraviețuirii, alături de omniprezenta tumorică sau personificarea celulelor canceroase în forma unui personaj din copilărie, un anume Oaie, care trecea, pe nepusă masă, de partea echipei adverse, pentru că, pur și simplu, nu se putea abține. Nu în ultimul rând, pastila de iod este asemănată cu un agent al disoluției, care acționează cu zel impersonal: Arsura săpa mai adânc, tot mai adânc. Eram sigur că iodul mi-a rămas cumva în gât și acum îmi topește esofagul, faringele, laringele. Capsula avea ascunsă în ea un miner stahanovist ce nu avea să se oprească din săpat până nu-și depășea norma. (p. 96)
Recursul stilistic la stahanovismul nihilist este reluat, cu tentă sarcastică, înspre finalul povestirii, unde autorul oferă câteva detalii asupra profesiei, de arhitect, similară descrierii lui Tudor Ganea, din volum; un motiv în plus asupra verosimilității celor relatate. Angajații unui birou de arhitectură apelează la stahanovism, ca măsură de protest benign, în a sancționa, ca formă de rezistență mucalită, lăcomia patronului, un individ obscur, fără studii superioare, antrenat în ringul capitalismului mioritic. Acesta îi silește la tot felul de compromisuri, în frenezia vânzării, cu orice preț, a unor iluzii imobiliare, în Bucureștiul tuturor posibilităților. Și al țepelor cu asupra de măsură.
Componenta umoristică din final dozează și edulcorează dramatismul omniprezent, pregătind, astfel, cititorii, pentru un soi de binevenit și proaspăt optimism al unei probabile supraviețuiri.
2) Mutele, Adela Greceanu, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, București, 2018
Textul emană o stare apăsătoare de neputință ce se extinde generațional, care, personal, pe mine nu m-a prins. Personajul principal, Pulheria (nume ciudat, cam neverosimil) se împrietenește cu o mută, care apoi dispare din peisaj, revenind către finalul povestirii. O altă fată, cu apariții episodice, este Mioara, la fel de misterioasă și neînțeleasă. Micile puseuri de lesbianism dintre Pulheria și Mioara, ca o consecință a izolării sociale și a inadaptării cronice, au fost singurele care au ridicat tensiunea textului, disipată, altfel, într-un sistem labirintic de fraze lungi, digresiuni cu desene animate Tom&Jerry și filme porno, fără prea multe paragrafe care să marcheze atât de necesarele, după opinia mea, ruperi de ritm.
Desigur, rezonarea (sau nu, în cazul meu) cu un stil narativ static (deși cronologia familiară se întinde pe câțiva zeci de ani) ține de anumite valențe subiective, însă nu am înțeles ce relevanță avea, în economia textului, descrierea amplă a pățaniilor lui Jerry și vânătorile orchestrate de Tom. Posibil să ajute la sugerarea unui anume grad de incapacitate mentală clinică în ceea ce o privește pe Pulheria, întreținut de fabulațiile acesteia în ceea ce privește cererea în căsătorie sau minciunile întreținute deliberat cu scopul de a răspândi printre vecini zvonul că ar fi siluit-o fratele său.
În concluzie, o povestire ce degajă a anumite densitate statică, înțesată de antieroi care lasă drept singură moștenire germenii implacabili ai ratării.
3) debut&post, Mihai Mateiu, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, București, 2018
Așezată în volum în succesiunea Mutelor Adelei Greceanu, povestirea pornește de la același motiv al ratării, pe care l-am analizat anterior. Un tânăr de 18 ani își pansează eșecul admiterii la facultate printr-o relație care nu duce nicăieri, cu o fată despre care este sigur că l-a înșelat de cel puțin două ori. Orizontul descendent al evenimentelor ia o altă turnură, însă, atunci când pleacă la cabana unui prieten, alături de gașcă. Băieții sunt însoțiți în excursia la munte de o singură fată, Manuela, care intrase în grațiile celui mai bun prieten al personajului principal.
Cum, însă, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Manuela intuiește capcana întinsă de pretendent, despre care aflăm că se numește Zinu, apropiindu-se, din instinct, de singurul care nu părea să dorească să profite din punct de vedere fizic de ea. Ceilalți nu inspiră prea multă încredere și îi fac, sub adăpostul precar al beției, avansuri. Numele acestora întăresc senzația de alienare pe care o experimentează Manuela: Pită, Claponu, Bâtlanu.
În prima noapte petrecută la cabană, cea care ia inițiativa este fata, care se cuibărește, spate în spate, cu personajul nostru. Acesta rezistă eroic oricăror tentații, încercând să aibă, în ziua următoare, o discuție cu Zinu, cel mai bun prieten. Imaturitatea celui din urmă și blocajul în care intră îi separă, definitiv, pe cei doi amici, iar într-a doua noapte idila amânată cu eforturi semnificative se înfiripă.
Urmează o serie de paragrafe încărcate de tensiune și frumusețe stilistică. Ritualul de curtare este potențat de stranietatea fertilă a peisajelor montane și de inserțiile muzicale cu trimitere, încă din titlu, la discografia lui Bjork. Autorul crează, astfel, cu abilitate, un corespondent între geometria mediului înconjurător și starea sufletească a unor adolescenți care se explorează într-o dorință comună de evadare din cotidianul apăsător. Așa că, pentru câteva minute, mintea mea a reușit să perceapă frumusețea copleșitoare a priveliștii – crestele acoperite de zăpadă multiplicându-se înspre apus, fiecare în altă nuanță de gri, filigranul pădurii ninse de la picioarele noastre, satul din vale cu coloanele de fum ridicându-se din coșuri și, jos de tot, Mureșul șerpuind aproape negru printre colții de gheață ai malurilor. (p. 124)
În ofensivă, atipic, se află fata, care, simțindu-să atrasă de singurul băiat care nu-i făcuse avansuri, răstoarnă, astfel, întreg raportul de forțe. Memorabilă este imaginea Manuelei care, în dinamica lentă și precaută pe care o face înspre băiat, începe, la un moment dat, să danseze, desculță, în apropierea cabanei, conturând cu mișcările sale un cerc, într-o apropiere nefirească, interiorizată. În acest context, eliberarea tensiunii erotice acumulate este exploatată cu abilitate salutară de către autor: Mâna mea a alunecat încep pe pielea ei, simțind-o cum se înfioară, iar când i-am cuprins unul dintre sâni în palmă s-a întors spre mine și am început să ne sărutăm. O făcea fără să-și folosească limba, doar cu buzele și extrem de ușor, abia atingându-le pe ale mele, descoperindu-le milimetru cu milimetru – nu mai sărutasem pe nimeni așa și la început mi s-a părut ciudat, oarecum frustrant, dar apoi am descoperit un alt fel de plăcere și de intensitate, izvorâte cumva chiar din faptul că trebuia să-mi controlez dorința. (p. 127)
Tinerii înfruntă, la întoarcere, îmbrățișați în răcoarea glacială a trenului, realitatea cenușie, urbană, de acasă. Însă, pentru prima dată, băiatul de simte încrezător și puternic, ca la finalul unui ritual eliberator de inițiere, întruchipat de vrăja unei fete ce-aproape levita, desculță, prin zăpadă.
4) Gunoya, Adrian Chifu, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)
Un text concis, în care suntem familiarizați cu o comunitate mizeră, uitată de lume pe o planetă obscură, Gunoya. În proximitate se află o societate prosperă, care le expediază, periodic, containere cu o serie de bunuri obscure, minimul necesar supraviețuirii.
Mi-au plăcut descrierile plastice ale personajelor, cu nume în tonul atmosferei decrepite (Bătrânu, Făraș), al proviziilor, al cupolei ce se va fi construit deasupra habitatului infestat de gunoaie.
Mi-aș fi dorit, pe de altă parte, un fir epic mai elaborat, care să întărească concluziile amare trase de Bătrân, în finalul textului, despre condiția umană și precaritatea acesteia, în anumite condiții.
5) Vânătorii, Dorin Davideanu, Ed. Universității de Vest, 2019 (Cenaclul H.G. Wells Timișoara, Proză 1969-2019)
Similar povestirii lui Adrian Chifu, Vânătorii abordează tema superiorității tehnologice aparținând unei civilizații cu care terranii vin, mai devreme sau mai târziu, în contact. În scenariul de față, interferențele se realizează prin călătoria într-o realitate paralelă, de unde locuitorii planetei Sheda orchestrează, pentru amuzament, adevărate asasinate.
Ideea, deși nu este neapărat nouă, are parte de o punere în scenă originală prin ramificațiile prezentate de autor. Cu cât asasinatul e mai crud, mai neașteptat sau spectaculos, cu atât autorul lui are mai multe șanse să apară în prima pagină a revistelor specializate, stârnind invidia și ambiția confraților. (p. 76)
Finalul, relatat de pe o poziție aparent neutră, invită la reflecție asupra condiției umane, dintr-o perspectivă pacifist-ecologistă, de care, ca mesaj social sau artistic, este, în permanență, nevoie.
