Bre boieri dvs., în cazu’ în care n-a fostără clar până acum, autoru’ pe care yours truly îl scoate la tablă este cel născut în cursu’ lunii în care apare articolul, sau este cel mai faimos dintre cei care s-au născut în luna respectivă. Cel puțin așa am făcut până acum, este my way of payin’ my respects. Problema e că luna asta s-au născut pe bandă unii dintre cei mai grei autori ai SF-ului clasic și/sau contemporan. Iaca, așa, doar la o strigare, avem William Gibson, PF Hamilton, KS Robinson, secondați de KJ Anderson și Hannu Rajaniemi. În vreme ce pentru ultimii doi va mai trebui să treacă ceva apă pe sub pod până când voi scrie despre ei (KJ Anderson apare aici pen’că, într-un fel sau altul, și-a legat numele de universu’ Dune), iar Rajaniemi pen’că… dunno de ce, da’ unii îl consideră un autor bun de SF, cum dracu’ alegi despre care să spui o vorbă dintre primii trei?!
Nu știu cum ați face dvs., da’ eu am folosit metoda descrisă de un alt autor de SF, în Insomnimania, caracterizată printr-un impuls mecanic (cred) dat unui obiect aflat iniţial în repaus dar asupra căruia, ulterior, se exercită și alte forte, în cele din urmă câștigând cea a gravitației. Adecătelea și cum ar veni, am dat cu banu’. Și a căzut la zar PF Hamilton.
În tot ceea ce scrie (mă rog, în tot ceea ce am cetit eu de el, ceea ce înseamnă vreo câteva mii de pagini, doar trilogia Night’s Dawn înscriindu-se cu reale șanse de succes la concursu’ intitulat cel mai lung roman SF ever), omu’ asta scrie mult, insane de bine și cu vino-ncoace pân’ la loc comanda. Pot să vă spun cu mâna pe sufletu-mi negru în ceru’ gurii că îl urăsc din străfunduri! De ce? Pen’că de fiecare dată când îl citesc mi se pare că mă găsesc în fața unui individ care apasă pe butonu’ engage și începe să vomite cuvinte pe pagină, pagină după pagină, până când, într-un final, se lovește cu palma peste frunte și zice “stai, iar am scris ca la vreo câteva mii de pagini pentru un sigur roman, ar cam fi timpu’ să mă opresc.” Mai mult decât atât, când îl citesc mi se pare că lecturez o chestie atât de firească, atât de la locu’ ei acolo unde se găsește încât îmi vine să zic că și eu aș putea scrie la fel… doar că după aceea trebuie să mă trezesc din visele erotice la realitate.
SF-ul scris de Hamilton acoperă – nu avea cum altfel, luând în considerare scara la care scrie individu’ – aproape orice nișă a literaturii speculative care există, de la război cu alienii până la stațiuni montane (evident găsite pe niscai planete din cine știe ce galaxie) unde potentații viitorului fac turism de agrement, de la mecanica și fizica unor corpuri cerești artificiale până la vânătoarea de ființe total necunoscute omului, de la poteci ale căror legi fizice funcționează doar după parametrii silfenilor (una dintre cele mai avansate rase de alieni cunoscute de oameni) până la oameni multipli și multiplicați în proporții covârșitoare. La urma urmei, să dea dracu’ dacă am mai întâlnit vreun autor de SF care să scrie despre… triburi de scoțieni, călare pe caii lor modificați genetic, gata să se războiască cu orice bad guy, fie el om sau alien.
Evident, nici măcar n-am zgâriat suprafața prin înșiruirea celor de mai sus, însă este imposibil să o faci în doar câteva cuvinte. De fapt, este la fel de imposibil și în mai mult de doar câteva cuvinte, așa că nici măcar nu-mi propun asta. În schimb, ceea ce voi spune este că PF Hamilton este, în același timp, și autoru’ celui mai bun roman fantasy pe care l-am citit vreodată. Discutăm aici despre saga lu’ Edeard, acel roman într-un roman creat de Hamilton atunci când s-a apucat să scrie seria Golul. Pentru a sublinia, for the last time, cele menționate mai sus, mai adaug doar că Hamilton a făcut el ce-a făcut și a legat de seria Golului și seria Commonwealth. Mă rog, truth be told, p-asta din urmă am cetit-o cel mai greu, nu știu să răspund de ce. Subliniez însă că am citit-o, pen’că este și ea o lectură obligatorie.
Așadar… PF Hamilton, doamnelor și domnilor! Cel care, în opinia presei britanice de specialitate, a readus coroana curentului space opera în Regatul Unit.