În general, schimbările sunt întâmpinate cu reticență – ba chiar ostilitate – de o parte însemnată a populației, în special cea trecută de o anumită vârstă. Tineretul este de obicei mai receptiv, probabil dorind să se identifice cu altceva decât generația părinților. Va veni însă vremea când, ajunși la o vârstă mai înaintată, foștii tineri se vor opune schimbărilor ce vor fi apărut, considerând că lumea a apucat-o într-o direcție greșită.
Asta a fost dintotdeauna, fie că vorbim despre schimbările aduse de tehnologie, ori de cele sociale, filozofico-religioase, politice sau economice. Și mereu, privind retrospectiv, ni se pare că provocările apărute cu o generație sau două înainte n-au fost la fel de mari, nu mai suntem capabili să percepem impactul real avut la vremea lor.
Dintr-un anumit punct de vedere, lucrurile sunt mai complicate în ziua de azi din cauza globalizării – mai precis a comunicării rapide, pe scară largă. Orice scânteie stârnește imediat un incendiu vizibil de către oricine, adunând rapid adepți și adversari. Ceva ce, cu decenii sau secole în urmă, necesita un timp îndelungat de pregătire și propagare, acum e aproape instantaneu.
Pe de o parte, asta e bine, șuntând din timpul de așteptare. Pe de altă parte, are două efecte negative. Primul – faptul că evenimentele încep să se succeadă cu prea mare iuțeală. Al doilea – nu mai oferă timp pentru analiză, ci stârnește preponderent relații viscerale, fie ele pro sau contra.
Oricât ne place unora să ne scăldăm în nostalgia unor vremuri pașnice și frumoase (cosmetizate cu mare meșteșug de memoria noastră selectivă), viitorul va aduce schimbări majore. Lumea de peste o sută de ani va fi radical diferită față de ceea ce trăim acum. Ni se va părea că „s-a stricat”, că „merge spre rău”, că „s-a dezumanizat”. Să ne uităm doar cu cât pesimism privim vremurile actuale, considerându-le triste și lipsite de speranță, deși trăim cea mai sigură, cea mai bogată și cea mai echitabilă perioadă din istoria cunoscută a omenirii.
Iar schimbările, ale căror semințe se întrevăd deja, ne îngrozesc. IA-ul reprezintă un nemesis, deschiderea Cutiei Pandorei. Scenariile pe care ni le construim legate de IA sunt, în proporție covârșitoare, pesimiste, distopice. Rar se aude câte o voce subliniind că ea va oferi o perspectivă complet nouă atât dezvoltării tehnologice și a societății umane, cât și a post-umanismului nostru.
Există tot mai multe discuții legate de diversitate – cele mai vehemente privind reprezentarea politică și artistică. A fost vizibilă și la recentele Jocuri Olimpice, unde unii au văzut conspirații peste tot. Pentru generațiile tinere, asta reprezintă o problemă importantă, iar rezolvarea ei se va concretiza în anii ce vor urma, fie că ni se pare că „se strică oamenii”, fie că acceptăm ca normalitate că problemele viitorului nu pot fi aceleași cu cele ale trecutului. Când vom ajunge să ieșim masiv în spațiu – și o vom face, pentru că va fi o necesitate odată cu creșterea populației și secătuirea resurselor planetare – oamenii vor trece prin schimbări fiziologice atât de drastice, din nevoia de a se adapta vieții în acel mediu, încât discuțiile despre „ei/ele”, trans, indigeni și urmași de coloniști vor părea un simplu pistol cu apă.
Pe plan politic și economic schimbările vor fi, de asemenea, majore. În anii ’80, ni s-ar fi părut de domeniul SF-ului ca, pe timpul vieților noastre, să ne imaginăm că blocul socialist va deveni capitalist, iar țările capitaliste vor începe să se joace tot mai serios de-a socialismul. Ambele sisteme dau semne de gripare, par să-și fi pierdut suflul și carisma. Ce va ieși de aici, urmează să vedem. La fel cum vom observa schimbări radicale în ceea ce înseamnă sistemul economic, ce nu va mai putea funcționa multă vreme pe baza unor parametri setați pe vremea când producția, serviciile și comerțul erau la alt nivel. Cât privește schimbările date de sistemul medical, ne apropiem cu pași tot mai mari de ceea ce citeam în cărțile SF.
Mulți dintre noi vom fi martori ai unei serii de schimbări radicale, ce va face ca viața de la bătrânețe să fie din cu totul alt film decât cea a copilăriei. Unii dintre noi vom plânge că „omenirea nu mai e ce-a fost”, vom cânta prohodul civilizației umane. Alții vom privi cu ochii măriți de uimire acea transformare, la fel ca atunci când eram copii și descopeream minunile lumii de atunci.
Până la urmă, singura moarte adevărată o reprezintă stagnarea.
