Robert Gion este prozator, abordând cu precădere genurile fantastic și horror, uneori împreunându-le pentru a crea imagini puternice. „Elisa” este colecția de povestiri cu care a debutat în volum propriu, în 2020, la editura PavCon.
Alexandru Lamba: Salut, Robert, și mulțumim pentru interviu!
Robert Gion: Salutări. Mulțumesc pentru invitație.
A.L.: La început, vorbește-ne despre lecturile care l-au cioplit pe Robert Gion, autorul. Ce cărți alegeai în copilărie? Dar la maturitate?
R.G.: Îmi plac poveștile de când mă știu. Mi-am început lecturile cu basme, ca toți copiii, apoi mi-am îndreptat atenția către istorisirile din „O mie și una de nopți”. Atmosfera din cărțile acelea mă fascina – cu toate că, fiind vorba de versiunile „necenzurate”, existau destule pagini care rămâneau de neînțeles pentru mine, la acea vârstă – pentru ca, mai apoi, să trec la Jules Verne și Alexandre Dumas. Pe atunci, părinții mei aveau o bibliotecă impresionantă și cum tata era pasionat de science-fiction și de fenomenul OZN, am avut de unde alege. Îmi amintesc că unul dintre rafturi, cel mai de jos, cuprindea cam toată colecția Fantastic Club. Am avut astfel ocazia să descopăr de timpuriu autori precum Ray Bradbury, Gerard Klein, H.G. Wells, E. R. Burroughs, ori Vladimir Colin. Tot acolo, pierdute prin spatele rafturilor, sub mormane de romane de dragoste, cărți de aventuri sau polițiste, am dat peste două volume de „proză fantastică americană”. Cărțile acelea au avut un impact uriaș asupra mea pentru că au însemnat primele lecturi din Lovecraft, Poe, Ambrose Bierce, Edward Lucas White. Am și acum în bibliotecă volumele, le-am păstrat, așa cum am păstrat toate cărțile care mi-au marcat copilăria. În anii 90 am făcut cunoștință cu Stephen King, apoi l-am descoperit pe Serge Brussolo și pe Graham Masterton. Sfânta treime în cazul meu. Acum, la maturitate, pe lângă SF și horror, citesc și foarte multă literatură mainstream (mainstream, ăsta e termenul, nu? nefericit termen), autori cum ar fi Hemingway, Haruki Murakami, Bukowski, Cormac McCarthy, Vladimir Sorokin, Gellu Naum, Camus etc, etc. Toți și-au adus contribuția, într-un fel sau altul, la formarea mea ca prozator. Mai în glumă, mai în serios, întotdeauna mi-am zis că un scriitor bun ar trebui să aibă stilul lui Hemingway, profunzimea lui Murakami și imaginația lui Brussolo. De asemenea, sunt pasionat de filosofie, Schopenhauer, Nietzsche, Cioran, Seneca.
A.L.: Dar când scrii tu însuți, ce încerci să transmiți? Pe ce mizezi în textele tale?
R.G.: Pentru mine povestea contează. Nu vreau să transmit nimic. Încerc doar să spun o poveste bună. (Câteodată reușesc). Din punctul meu de vedere, este o mare eroare să te străduiești să introduci un mesaj în text, te afli din start într-o poziție greșită, pentru că cititorul poate interpreta în zeci de feluri ceea ce te chinui tu să-i spui cu tot dinadinsul. Dacă vorbim despre mine, când scriu, explorez. Pun întrebări, caut răspunsuri, mă pierd în presupuneri, mă înspăimânt de absurditatea lor, pentru că de asta e vorba, de fapt, în horror. De explorare. Teama este doar un pretext pentru a studia relația dintre viață și moarte, de a accesa teritorii care te determină să-ți pui întrebări despre forțele și puterea ta în diverse situații limită. Nu e vorba de o simplă senzație, aceea de a te simți speriat. Frica dusă peste ceea ce ești obișnuit te învață să vezi dincolo de aparențe, citind îți gonești teama prin teamă, e aproape ca o purificare, o formulă magică. Te familiarizezi cu gândurile sumbre care îți dau târcoale, îți sondezi cele mai ascunse temeri, pentru că frica s-a născut odată cu ființa umană și o însoțește mereu, în toate situațiile, deși mulți dintre noi preferă să ignore acest aspect. Cum zicea odată un scriitor, suntem „ghiftuiți de frică”.
Am pus pe hârtie tot felul de lucruri în acești ani, sute de pagini, am experimentat cu o mulțime de stiluri încercând să-mi găsesc vocea și găsind-o, să-mi dau seama dacă am ceva de spus.
A.L.: Acum spune-ne câteva vorbe despre Elisa, cartea ta de debut. Ce stă în spatele poveștilor de acolo? Care e istoria volumului?
R.G.: Cum poveștile de groază s-au lipit de mine încă din adolescență, cumva am știut dintotdeauna că voi ajunge să scriu horror într-o bună zi, ori măcar să încerc să fac acest lucru. În prima parte a vieții am călătorit mult. M-am mișcat de colo-colo, uneori cu scop, alteori fără, am vizitat multe locuri, am întâlnit tot felul de oameni, am experimentat numeroase situații. Impulsul de a pune cuvinte pe hârtie l-am simțit devreme, imediat după ce am citit romanul „Christine” al lui Stephen King și mi-am dat seama ce forță poate conține o povestire horror bine și inteligent scrisă. Mi-am zis atunci „hei, probabil o să încerc să fac și eu asta odată și-odată”. Apoi viața m-a dus pe unde m-a dus, s-au întâmplat lucrurile care trebuiau să se întâmple – sau poate nu – însă ideea de a scrie nu m-a mai părăsit. Am pus pe hârtie tot felul de lucruri în acești ani, sute de pagini, am experimentat cu o mulțime de stiluri încercând să-mi găsesc vocea și găsind-o, să-mi dau seama dacă am ceva de spus. S-au adunat manuscrise peste manuscrise, fragmente de roman, nuvele, schițe, erupții fără direcție, explozii necontrolate, impuse de anumite întâmplări ori de stări de moment, ba chiar și o serie de „lucrări” absolut dubioase, de care mi-e și jenă să-mi amintesc. Toate s-au coagulat în ceva ce numesc acum „spațiu de antrenament”. Când m-am hotărât, acum câțiva ani, să mă dedic serios scrisului, și am creionat primele povestiri horror, m-am simțit de parcă în toți acei ani de rătăcire nu făcusem altceva decât să mă debarasez de balast, să curăț drumul către o portiță secretă a minții mele, care, odată deschisă, mi-a oferit o satisfacție mult mai mare decât visasem vreodată. Mi-am pus la punct un program de lucru, am încercat să-l respect și am continuat să scriu. Primele povestiri au apărut în Revista de Suspans și Helion online. Am publicat după aceea și-n alte reviste, preocupat doar să-mi spun poveștile cât puteam mai bine. În 2018, Michael Haulică a selectat unul dintre textele mele, „Inimi de hârtie”, pentru a-l include în „Antologia prozei românești polițiste și de mistere”, apărută la editura Paralela 45. Participând apoi la AntareSFest, la Brașov, în 2018 și în 2019, am întâlnit o mulțime de oameni faini care mi-au spus că povestirile mele au destule calități și că ar trebui să mă gândesc să le strâng într-un volum. Așa s-a născut „Elisa”. Nu a fost un drum ușor, am avut parte și de dezamăgiri, dar în final pot spune că sunt încântat de rezultat.
A.L.: În poveștile acelea, oroarea se ascunde în spatele lucrurilor aparent banale. De ce? De ce înclinația spre horror?
R.G.: Horror, pentru că mi se pare un gen plin de posibilități și unul dintre cele mai interesante moduri de a spune o poveste. Elemente horror se găsesc în mai toate miturile și legendele, din toate timpurile și din toate locurile. Este un domeniu imens, o zonă plină de labirinturi tenebroase și fascinante, în care, odată intrat, nu mai poți ieși atât de ușor. Un teritoriu sumbru unde nu știi ce te așteaptă după următorul colț. Te silește să te confrunți cu propriile adevăruri, să-ți pui anumite probleme, să-ți analizezi angoasele, anxietățile. Când mă gândesc să scriu o poveste, nu vreau să șochez, să provoc groază, repulsie ori dezgust, ci vreau să conduc cititorul într-un loc pe unde n-a mai umblat – ori, și mai bine, nici nu-și închipuie că există – chiar dacă acel loc este inconfortabil, deoarece spațiul respectiv tot din fibrele realității își extrage substanța. Să-l introduc într-o zonă pe care crede că o cunoaște foarte bine, apoi să relev existența unor teritorii întunecate în segmentele pe care le consideră familiare, comune, lipsite de surprize. Mă rog, asta încerc să fac. Sunt conștient că mai am mult de lucru. Dar scriu horror și pentru că îmi plac monștrii, fantomele, demonii, tot ce este terifiant, neobișnuit. Și scriu horror pentru că e un gen foarte slab reprezentat în România. Scriitorii români care abordează acest gen pot fi numărați pe degetele unei singure mâini – și încă ar mai rămâne degete.
A.L.: Pentru că ești încă un proaspăt debutant, spune-ne câteva vorbe și despre perioada premergătoare primei cărți. Cum ai pregătit apariția ei?
R.G.: Am avut doar grijă să adun în volum cele mai bune texte pe care le aveam scrise la momentul respectiv. Din respect pentru mine și pentru cititor.
A.L.: Dar dacă ne uităm spre viitor, la ce să ne așteptăm de la scriitorul Robert Gion? Ce ai acum deschis pe masa de lucru?
R.G.: Tocmai am terminat de revizuit manuscrisul unui nou volum de povestiri. Voi vedea ce se va întâmpla cu el, încerc să nu-mi fac prea multe planuri. Vreau să termin cele două texte la care lucrez acum, apoi mă gândeam să încerc ceva mai complex, mai amplu, un roman poate. Deja mi-am notat câteva idei, ar fi un horror cu mici elemente fantasy – witchcraft, nemurire, metamorfoză. Oricum, în mintea mea se intersectează și se confruntă ideile a trei-patru romane, rămâne de văzut care se va impune în prim plan până la urmă. De asemenea, ar mai fi 8 – 9 povestiri horror care se cer scrise. Ce spun eu, timp să fie.
A.L.: Mulțumim!
R.G.: Mulțumesc și eu. Să aveți parte de cât mai multe cărți bune.
