Margaret Atwood spunea într-un interviu că tot ce se întâmplă în „Povestea slujitoarei”, în serialul omonim, inițiat în 2017, precum și în sequelul „Testamentele” s-a întâmplat, într-o formă sau alta, și în realitate. Mă gândeam la acest lucru, întrebându-mă cum de s-a putut întâmpla ca un popor curajos, printre strămoșii căruia se numără nenumărați răzvrătiți și aventurieri, mă refer la poporul american, să rabde cea mai abjectă dictatură, cea mai infamă invenție politică secretată de mintea purulentă a unui ideolog cu grave probleme psihice.
Și atunci, mi-am amintit cum s-a instaurat comunismul în România. Cu tancurile sovietice, e adevărat, dar să ne uităm la efectul acestor tancuri: în mai puțin de două decenii, pare că întreg poporul român a suferit o mutație de conștiință. În romanul scriitoarei canadiene (The Handmaid’s Tale, publicat în anul 1985, câștigător al premiului Arthur C. Clarke în 1987), tancurile nu au fost ale unei mari puteri străine, ci înseși tancurile americane.
Totul a început printr-o lovitură de stat paramilitară, organizată de gruparea Copiii lui Iacob. Scenariul este cel bine-cunoscut, de la Revoluția Franceză încoace: decapitarea Statului și instaurarea terorii. Totul, rapid și eficient. Un adversar derutat și confuz e un adversar pus la pământ. Orice clătinare ideologică în rândurile noii nomenklaturi se pedepsește, la rândul ei, tot cu moartea. Toți Dantonii, Robespierrii, Troțkii și Pătrășcanii istoriei și-au prins cravatele în roțile dințate ale malaxoarelor construite chiar de ei înșiși. Și au sfârșit sfâșiați de acestea.
Numele juntei, „Copiii lui Iacob”, aruncă o lumină asupra decodificării sensurilor romanului. Iacob este un personaj biblic. Potrivit Genezei, el a fost cel de-al doilea fiu al lui Isaac și al Rebecăi. Căsătorit legal cu două surori, Lia și Rașela, într-o vreme în care poligamia și incestul erau permise prin tradiție, Iacob – Israel, după cel de-al doilea nume al său – este tatăl a doisprezece fii și al unei fiice, copii concepuți cu ambele surori, dar și cu slujnicele celor două. Aceste slujitoare au fost oferite de bună-voie de către Lia și Rașela lui Iacob, în scopul facerii de prunci, deoarece ele „rămăseseră sterpe” iar între cele două surori se iscase o competiție, care să nască mai mulți copii. Cei doisprezece fii ai săi (Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Iosif, Beniamin, Dan, Neftali, Gad și Așer) vor deveni strămoșii celor douăsprezece triburi ale israeliților. Luând drept pildă de urmat ad-literam pericopa vechi-testamentară unde Rahela îl îmbie pe Iacob cu roaba ei („Iar Rahela, văzând ca ea nu i-a născut lui Iacob nici un fiu, a prins a o invidia pe sora-sa si i-a zis lui Iacob: „Da-mi copii, ca de nu, mor!…”. Dar Iacob, aprinzându-se de mânie asupra Rahelei, i-a zis: „Sunt eu oare in locul lui Dumnezeu, Cel ce ti-a stârpit rodul pântecelui?” . Atunci Rahela a zis către Iacob: „Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, si ea va naște pe genunchii mei si printr’însa voi avea și eu copii”. Si i-a dat-o pe Bilha, roaba sa, de femeie, și Iacob a intrat la ea. Iar Bilha, roaba Rahelei, a zămislit și i-a născut lui Iacob un fiu”), Copiii lui Iacob fundamentează instituția Slujitoarelor, care era un fel de castă a femeilor nefamiliste, sau care se dovediseră ostile regimului. Aceste femei, îmbrăcate în rochii de culoare roșie, lungi până la glezne și având fețele acoperite de o glugă albă, erau împrumutate familiilor conducătoare pe termen de unu sau doi ani, în scopul creșterii natalității. Copiii rezultați erau luați cu forța de la sânul mamei firești și dați stăpânei, care devenea mama lor, de drept și de fapt.
Romanul Margaretei Atwood este o satiră la adresa curentelor politice conservatoare, tradiționaliste, i-liberale, promotoare a oprimării minorităților, a xenofobiei și a tuturor „ismelor” și otrăvurilor care au inundat secolul al XX-lea, fascismul și comunismul y-compris. Statul aberant imaginat de Atwood și-a creat propria lui teologie, care nu mai seamănă nici cu iudaismul, nici cu creștinismul, nici cu mahomedanismul, deși aduce pe ici – pe-acolo cu fiecare dintre acestea. Dar nu și-a creat și propria Biserică, deoarece nu există preoțime și nici cult. Pur și simplu, dogma vechi-testamentară a devenit literă de lege civilă. Și, dacă iei Vechiul Testament și începi să îl citești, nici nu este greu să găsești tot ce îți trebuie în el pentru a pune bazele unei teocrații sângeroase. Vrei execuții prin lapidare? Ia și poftește, în Vechiul Testament femeile adultere erau scoase în afara cetății și ucise cu pietre. Vrei pedepse cu mutilare? Ai la îndemână dictonul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Și așa mai departe.
Dar textul biblic nu este întotdeauna îndeajuns de aspru și de violent și atunci ideologii au oprit femeile de la citit, au ascuns toate Bibliile și au inventat, în mod foarte convenabil, noi versiuni ale istoriilor sacre, versiuni dictate de interesele superioare „de partid și de stat”.
Statul criminal nu se putea întemeia decât pe o carte de prestigiu. În Gilead (statul imaginat de Atwood), această carte este un Vechi Testament modificat. În viața civilă, omenirea a avut parte de „Das Kapital”, de „Mein Kampf”, de „Tezele din Aprilie”, iar noi, românii, pentru că suntem un pic diferiți, de „Tezele din Iulie”. Nu contează sacralitatea cuvântului, contează forța cu care este impus. Cuvântul, pentru oameni, este instrumentul suprem de supunere. Ambivalența aceasta a lui, de a fi întors pe dos și îndreptat împotriva celui care l-a rostit nu se putea, însă, să scape unei minți sclipitoare, L-am numit pe Iisus Hristos, care a zis „din cuvintele voastre veți fi judecați”, adresându-se fariseilor și învățătorilor de Lege. (Spoiler: lucru care s-a și întâmplat în versiunea cinematografică a Poveștii slujitoarei, când, în finalul sezonului 4, cel mai odios personaj, comandantul Fred Waterford, spre satisfacția fanilor serialului, este extrădat în Gilead, spre a fi judecat și condamnat „după propriile lui legi”).
Povestea slujitoarei se înscrie în siajul utopiilor satirice, sau al distopiilor, inițiat de romane ca Guliver de Jonathan Swift, Erewhon de Samuel Butler, Ferma animalelor de Orwell. Prima carte, cea din 1985, este scrisă la persoana întâi și este puternic reflexivă, circa două treimi din text fiind reprezentate de transcrierea emoțiilor și reveriilor lui Offred, eroina principală. Serialul de televiziune urmărește aproximativ rectiliniu acest prim volum doar până la finele sezonului 1, după care scenariul se dezvoltă în intrigi oarecum repetitive, care nu mai aduc în plus multă consistență ideatică, dar contribuie la acumularea suspansului și a aversiunii față de personajele negative. Dintre acestea, Mătușa Lydia – un fel de Ana Pauker de-a lor (Ann Dowd), comandantul Fred Waterford (Joseph Fiennes) și Serena Waterford (Yvonne Straovsky) sunt redutabil construite. Elisabeth Moss, interpreta eroinei principale, a cărei față expresivă este urmărită permanent de cameră, în gros-planuri prelungi, punctează cu intensitate trăirile interioare de ură față de asupritori, de empatie față de victime și de dragoste față de cele două fete ale ei.
Am văzut și ecranizarea din 1990, cu titlul Povestea cameristei – poveste din viitor, care mi s-a părut un film searbăd, realizat prin mijloace cinematografice convenționale.
Sequelul Testamentele, scris de Atwood târziu, în 2019, este compilația mărturisirilor a trei personaje, care povestesc fapte petrecute după 15 ani de la acțiunea din Povestea slujitoarei și care se opresc în momentul declanșării colapsului Gileadului. Din modul de terminare a acestei cărți, se poate deduce că Margaret Atwood a lăsat loc și pentru o a treia carte, care va urma să povestească efectiv cum s-a prăbușit Gileadul. Eu, ca și toți ceilalți care au citit primele două cărți, „ardem” de nerăbdare să aflăm ce și cum.
Doamnă Margaret Atwood, vă rugăm, dați-ne finalul!
