Voi încheia (pentru moment) ciclul cronicilor dedicate cărților fantastice ale Doinei Ruști cu câteva vorbe despre romanul Zogru, carte care de puțină vreme a fost tradusă în limba franceză și publicată la editura „Les éditions du typhon”. Apărut prima oară în Români la editura Polirom, în 2006, romanul spune povestea periplului unui spirit al pământului în lumea celor vii. Scoțând capul în lume în anul 1460, într-un sat românesc, spiritul Zogru se trezește stăpân pe unele puteri miraculoase, care-l fac deopotrivă înspăimântător și fascinant pentru cei din jur.
Deși poate lua în stăpânire orice trup dorește, Zogru nu manifestă posesiunea în stil clasic, înrobindu-și gazda, ci-i împrumută trăirile, amintirile acesteia fiindu-i îndemână, iar el dizolvând în esența proprie sentimentele, gândurile și dorințele celui pe care-l parazitează. Modul de „funcționare” al spiritului Zogru e atent și ingenios ticluit, el supunându-se anumitor cicluri după care se poate manifesta în lumea celor vii, iar între ele are nevoie de odihnă, în pământul din care a apărut. În același timp, cu cât petrece mai mult timp la suprafață, cu atât puterile lui Zogru slăbesc, de parcă ar obosi.
„Pentru Zogru lucrurile au fost şi mai surprinzătoare. Căzuse pe pământul împietrit ca şi când ar fi alunecat într-o prăpastie. Era vlăguit şi în acelaşi timp învins de o scârbă grea. Ar fi vrut să fugă, dar i se rupea sufletul de Pampu, pe care îl simţea pierdut pentru totdeauna. Când a început să iasă în aerul dimineţii de mai, i se părea că e învăluit într-o pastă groasă şi fierbinte, eliberat şi gol, vlăguit şi uşor.”
Însă aceste detalii, deși înfrumusețează lectura, nu reprezintă esența lui Zogru. Cu toate că apare ca un spirit neexperimentat, cumva pur, pe măsură ce posedă oameni, el își dezvoltă o personalitate proprie, iar faptul că prima sa gazdă, Pampu, a fost ceea ce se poate numi „un om bun” îl definește și pe Zogru în cele ce urmează. De fapt, întreaga sa viață este o căutare asiduă a propriei identități, o definire a moralității unei ființe supra-umane în raport cu cei în mijlocul cărora alege să trăiască.
„Atunci simţise pentru prima oară dorinţa clară de a avea o identitate şi realizase instantaneu că putea să fie oricine, putea să-şi ia orice nume”
Alegerea cadrului de desfășurare a primei părți a acțiunii, anume Țara Românească a secolului XV, deschide o serie de posibilități pe care Doina Ruști le fructifică din plin, recreând nu doar atmosfera acelor vremuri, prin atenția acordată detaliilor vestimentare, arhitecturale și culinare, dar și cutumele, ierarhiile și obiceiurile. Astfel, alegerea apariției spiritului în Săptămâna Mare dinaintea Paștelui nu e nici ea întâmplătoare, atmosfera de liniște și venerație care e emanată în primele pagini îmbibându-se în simțurile cititorului și însoțindu-l apoi de-a lungul cărții. Dar ea niciodată nu are să reapară, cu toate că Zogru însuși o caută. Odată ce acumulează experiențe umane, nu o mai poate retrăi, de parcă acea liniște e strict apanajul celor puri, celor care abia iau contact cu lumea care, inevitabil, te amărăște.
Există și alte ființe magice în carte, pe care Zogru pare că le cunoaște, unele pe care încearcă să le ajute, altele pe care le detestă, ele fiind pentru el manifestarea răului. Și, lucru care de altfel îi definește personalitate lui Zogru, deși lui niciunele nu-i pot pricinui vreun rău, el interacționează cu ele de dragul oamenilor, pe care ajunge să-i îndrăgească.
„… nişte fiinte jalnice, pe care Zogru le striveste fără milă ori pe unde îi ies în cale. Arată ca niste hîrtii mototolite, cenusii, de fapt, ca niste feţe boţite si posomorâte ce se rostogolesc peste tot si se prind nebuneste de mintile oamenilor, care nici măcar nu pot să-i vadă. Sug melancolia picătură cu picătură si, cu cît cer mai mult, cu atît omul le dă. Cînd vede oameni cu morgoni pe creier, pe Zogru îl apucă isteriile.”
Fiind cu nimic mai puțin om decât unul autentic, atunci când îi ia în primire, Zogru însuși se îndrăgostește, iubește, se lasă iubit, însă e mereu conștient de diferența dintre ființa duală Zogru-gazdă și gazda singură. De aici apărându-i niște dileme morale subtile, el încercând să nu profite de sentimentele care nu-i sunt adresate. Mai mult decât atât, e dispus chiar să renunțe la ceea ce iubește decât să forțeze.
Structural, povestea e ruptă în două părți, prima fiind plasată, cum am spus, în Țara Românească a secolului XV, iar a doua în Bucureștiul începutului de secol XXI. Ceea ce surprinde, când te trezești, odată cu Zogru, într-o cu totul altă lume, e faptul că narațiunea rămâne unitară. Fractura temporală e acoperită de continuitatea liniilor de descendență ale personajelor cu care a intrat pentru prima oară în contact Zogru, linii foarte atent descrise, dar și de unele evenimente istorice care reverberează în prezent.
Fascinante sunt și schimbările pe care cititorul le descoperă, odată cu Zogru, atât în aspectul locurilor, cât și în evoluția toponimelor. Fiind legat de un anumit areal geografic, planurile se schimbă doar temporal. Mai ales în a doua parte a cărții, componenta sentimentală a lui Zogru e foarte abil pusă în scenă, iar ca efect cititorului îi e ușor să empatizeze cu el. Dacă la început el se îndrăgostește adolescentin, fără a se gândi la consecințe, în a doua parte a cărții el e mult mai matur, mai calculat, își cântărește iubirea și efectul ei asupra persoanei iubite.
„Când a scăpat din platanul porții, primul lui gând a fost să ajungă la Comoșteni, care încă se numea Coteni. N-a ajuns imediat bineînțeles. În noaptea incendiului s-a târât agonic până la malul lacului, gândindu-se cu groază instinctivă că ar putea să cadă în apă. Era ca și prima oară, un șuvoi șerpuitor, de data aceasta incolor, strălucind uneori ca i apa în lumina soarelui.”
Nu putem spune cu siguranță dacă Zogru și-a aflat identitatea sau dacă ceea ce a descoperit despre sine l-a mulțumit. Nu putem spune cu siguranță dacă spiritul și-a atins menirea pe pământ, însă cel puțin s-a înțeles pe sine și a făcut pace cu propriile sentimente.
„Şi-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului şi-a înţeles subit că el este pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii.”
La nivelul scriiturii, romanul impresionează prin ușurința cu care schimbă registrele narative, prin felul în care narațiunea perfect adaptată pentru a construi lumea medievală românească îi lasă loc celei care zugrăvește lumea actuală.
Deopotrivă roman istoric și modern, fantastic dar și cu puternice componente realiste, Zogru rămâne o carte de referință în literatura fantastică românească în special și în literatura română în general. Iar faptul că a fost tradus acum (și) în franceză ar trebui să ne bucure cu atât mai mult cu cât acest roman e unul profund românesc, aplecându-se atât supra istoriei României cât și asupra problemelor ei contemporane. Este un roman istoric bine documentat, o născocire fantastică pur românească, dar și o poveste contemporană.
