Circulă pe internet o glumă care spune ceva de genul: eu speram că IA-ul va face toată munca, așa încât eu să mă pot ocupa de activități artistice, nu să mă pună pe mine să fac toată munca, pentru ca ea să se ocupe de activități artistice. Evident, anecdota vine pe fondul tot mai multor experimente făcute în domeniul artistic cu ajutorul inteligenței artificiale.
Dincolo de umorul amar, cele de mai sus se înscriu în siajul concepției că am fi niște „sclavi moderni”, spre deosebire de cei aparținând vremurilor de demult idealizate, sau, în limbaj modern, fotoșopate. În realitate, viața grea, ce necesita o muncă susținută pentru simpla supraviețuire, nu le oferea ocazia strămoșilor noștri să se ocupe prea mult de eventualele pasiuni. Nici financiar nu și le permiteau, asta ca să nu mai spunem că majoritatea acelor activități constituiau apanajul unor anumite bresle, ce-și păstrau cu strășnicie secretele. Să comparăm asta cu faptul că, în ziua de azi, aproape orice persoană dintr-o țară cât de cât dezvoltată nu doar că își permite, dar chiar e încurajată și ajutată să se ocupe de unul sau mai multe hobby-uri, să facă activitățile care-i plac (chiar și pentru păturile sărace există o serie de programe și proiecte de implicare în diverse activități). Avem cursuri, tutoriale, aplicații, profesori personali – tot ce ne poftește sufletul.
Tendința probabil că se va păstra în viitor. Ba, mai mult, odată cu implicarea IA-urilor și prelungirea vieții (despre care am vorbit în numărul trecut), s-ar putea ca lucrurile să ia o nouă turnură. Ne vom cufunda în lumi virtuale unde vom trăi ce experiențe dorim, vom învăța orice visăm, cu un simplu clic, vom trăi viața (sau viețile) pe care ni le proiectăm în diferite etape ale existenței noastre.
Sigur, la nivel teoretic, putem spune că acest timp liber aproape nelimitat și faptul de a avea la dispoziție orice poftim ne va permite să știm tot mai multe, să evoluăm individual și ca specie, să deschidem noi orizonturi ale științei. Aici putem reveni la o altă glumă care circulă pe net: un om din anii ’60 reușește să ia legătura cu cineva din timpurile noastre și află despre progresele tehnologice și sociale, despre internet. Extaziat, el spune cum, pe vremea lui, sperau că va veni ziua când toți oamenii vor avea acces la ceva similar și, astfel, toți vor deveni mai inteligenți, mai culți, vor fi interesați să afle și să analizeze cât mai multe, vor cuceri spațiul etc. La care interlocutorul modern ridică din umeri și-i spune că oamenii actuali folosesc toate astea pentru a posta poze cu pisici și a se certa cu alții cu privire la opiniile lor.
Probabil că asta-și va dori majoritatea acelui viitor imaginar în care IA-urile și nemurirea ne vor oferi timpul și posibilitatea de a face orice. Acest „orice” se va stabiliza, preponderent, la o satisfacere perpetuă a plăcerilor, la o căutare a unor noi senzații, noi metode de a ne excita simțurile și imaginația. În scrierile SF se ridică de multă vreme problema riscului de a nu mai discerne între realitate și simulare, dar e posibil ca oamenilor viitorului să nu le pese, pur și simplu, de distincția aceasta. Câtă vreme se simt bine, viața e plăcută, altceva nu mai contează.
Mai mult, nemurirea (sau o viață extrem de lungă) va elimina presiunea de a face anumite lucruri în viață până nu e prea târziu. Va fi mereu timp mâine, poimâine – într-o prelungire atemporală ce nu va mai cunoaște finalitatea. Pentru că, într-o bună măsură, tocmai conștientizarea existenței unei linii de finiș ne îndeamnă să ne canalizăm eforturile, energia, înspre realizarea anumitor lucruri.
Poate că nici nu va mai fi nevoie de asta, câtă vreme IA-ul se va ocupa să descopere tot ce e de descoperit, să ducă la realizarea tehnologiilor necesare, livrând oamenilor orice informație atunci când aceștia vor avea nevoie de ea.
Se pune întrebarea, însă, dacă va mai exista acea nevoie, sau omenirea va rămâne captivă într-un hedonism globalizat, fiecare considerând că e importantă doar lumea (lumile) în care stă și-și trăiește fanteziile.
Dacă va fi așa, înseamnă că specia umană va fi ajuns la o fundătură evolutivă, fiind incapabilă să mai sacrifice starea individuală de bine pentru un scop mai înalt, colectiv, să se coalizeze pentru a depăși un obstacol, să vrea să învețe cum să depășească orice probleme se vor ivi în cale, cum să concureze cu alte specii, ori cu natura însăși, pentru a-și asigura supremația, ori – pe partea cealaltă – să dezvolte sisteme filozofice, morale, sociale menite să-i confere avantaje incontestabile ca civilizație.
Privind acum lucrurile în această perspectivă, ele par destul de tragice. Din perspectiva oamenilor acelor presupuse vremuri, nu va conta. Nici nu-și vor da seama de impasul speciei, nici de o eventuală extincție executată de o IA ce va ajunge la concluzia că am devenit inutili, simpli consumatori de resurse ce nu oferă, la rândul lor, nimic. Paraziți.
Asta, desigur, dacă nu se vor pune bazele unui alt scenariu, mai teribil. Dar despre asta vom discuta în articolul viitor.
