în acest science fantasy antropologic, dar și cu note ecologiste, descoperim complexitatea unei lumi stranii, în care poate că nu oamenii sunt specia dominantă – sau poate că cel puțin nu singurii ce-și pot modela planeta și proteja natura.
*
Astfel grăiește Evanghelia după Eyn Rătăcitoarea:
În cele zile mulți se minunau de frumusețea zeiască a Eynei, ca și de sălbăticia sa, și-i uitau fidelitatea față de Sirin Aducătorul de Noroc. Unul dintre ceia era Ruver de Meluara, un muritor bine-cunoscut pentru puterea și iuțeala sa. De multe ori l-a trimis ea înapoi, dar Ruver nu s-a lăsat păgubaș până când, în cele din urmă, Eyn s-a săturat de vorbe, i-a întors spatele și a plecat să rătăcească din nou printre stelele necunoscute ce umplu bezna. Ruver a alergat după ea, i-a strigat numele și i-a prins în palmă vârfurile părului alb și răvășit. Eyn lăsase însă deja în urmă acoperământul pământesc, așa că atingerea sa l-a ucis pe Ruver.
Plină de mânie, Eyn a adus înapoi trupul lui Ruver și l-a lăsat la picioarele părintelui Varin, iar apoi a cerut ca sufletul îndrăznețului să fie sfărâmat drept pedeapsă. A venit însă Mama Elinda, a mângâiat-o lin și i-a cerut să privească spre locul unde murise Ruver, cu vorbele:
— A greșit că te-a urmat, dar uite cât de departe a mers pentru tine, mult mai departe decât orice ființă din carne și sânge!
Eyn s-a îmblânzit și i-a dat Mamei Elinda sufletul lui Ruver, iar Mama Elinda l-a pus pe boltă, drept astru sclipitor. Și Eyn spus-a:
— Fie ca lumina lui să le amintească tuturor muritorilor până unde pot să ajungă în numele iubirii.
Irim, asistentul ei, termină de citit și Pelisma se întoarse din reflex către el, dar ochii-i slabi nu o mai ajutară să-l și distingă printre umbrele vagi. Nici măcar luminile electrice strălucitoare din tavan nu-i mai păreau altceva decât o sclipire palidă, așa că o durea sufletul să se gândească la labirinturile de calcar ce-i fuseseră loc de joacă nu chiar atât de demult. Acum trebuia să pipăie catifeaua divanului pe care ședea, pentru a nu se simți dezorientată.
— Sfarmă-Piatră, pari nefericită. Când am citit acest verset de dimineață nu am avut cum să nu mă gândesc la tine. Am intuit că ești o credincioasă a Eynei, mă înșel cumva?
Pelisma clătină din cap.
— Nu te înșeli, Irim, chiar sunt.
Deși nu mai obișnuia de mult să treacă pe la capelă, munca ei de-o viață, prin care construise acest oraș cavernos, fusese o expresie a iubirii. Încă prețuia amintirea vie a zilei când fluviul Trao își schimbase albia printr-o viroagă și se năpustise asupra porților. Ce priveliște măreață, dar și înfricoșătoare! Adunase cetățenii, pusese explozibili și salvase orașul de potop printr-o deflagrație care le deschisese apelor altă cale. Drept mulțumire, Fruntașul urbei îi dăduse titlul de Sfarmă-Piatră și redenumise orașul drept Pelismara, Poarta Lacului, în cinstea ei.
Dacă se gândea mai bine, realiza că niciodată nu abandonase complet inspirația Eynei. Zeița însă era probabil dezamăgită de Pelisma, prea legată de adularea poporului său și de propria orbire într-un cerc strâmt, care nu mai conținea vreo urmă de necunoscut.
O luminiță sclipi în dreapta ei și femeia încercă să nu tresară.
Aproape nimic necunoscut, mai bine zis.
— Irim, ai văzut vreun wysp?
— Nu te speria, spuse el. Eu am fost, am trecut printre lampă și tine. Avem un wysp în cameră, dar plutește pe la fereastră.
Își ascunse teama irațională și încercă să schimbe subiectul.
— Bun. Cum merg azi proiectele noastre?
Auzi pașii lui Irim tot mai aproape, însoțiți de-un foșnet de hârtii.
— Vești bune. Construcția schelelor agricole din jurul trecerilor către suprafață a fost un succes complet. Dacă ne uităm la cifrele recoltei, se pare că vom putea abandona cele două ferme exterioare care au fost arse anul acesta de wyspi, iar orașul nu va suferi de foame.
Se codi puțin.
— Pelisma, îmi pare rău că am vorbit despre wyspi, sper că nu te-am speriat.
— Nu, nu.
Wyspii făceau parte din viața de zi cu zi. Nu existența acestora o îngrozea, ci impredictibilitatea lor recentă – cum tot veneau aproape de ea, fără vreun motiv evident. Nu simțea nicio spaimă superstițioasă față de scânteile zburătoare pe care le putea și vedea.
— Irim, mi se pare că mă urmăresc pe mine, îi mărturisi.
Mâna lui i se lăsă blând pe antebraț, un obicei pentru care Pelisma îi era mai recunoscătoare decât ar fi vrut.
— Poate că se țin după tine fiindcă te iubesc. La fel cum Ruver s-a ținut după Eyn.
— Cum?
Privi spre el, dar nu reuși decât să se încrunte la umbre. Faptul că Irim citea din Evanghelii nu era vreo surpriză – era un om blând și credincios, calități pe care i le apreciase dintotdeauna. Dar să privească wyspii drept o chestiune religioasă? Doar dacă…
— Irim, sper că nu te superi de întrebare, dar ești cumva sectant?
El râse nervos.
— M-ai prins. Da, sunt un eretic.
— Ei, nu asta voiam să zic, ci să înțeleg ce încerci să-mi spui.
Divanul scârțâi când Irim se așeză lângă ea.
— Sfarmă-Piatră, eu… cum să formulez… tu ai salvat multe vieți. Cred că ar fi normal ca sufletele să fie atrase de tine.
Suflete. Deci erau adevărate zvonurile despre sectanți: nu și le imaginează împăcate, în grija Elindei, unde le e locul, ci călătorind printre oameni sub forma wyspilor. Apropiindu-se de oameni. Amenințătoare? Ucigătoare? Se cutremură de parcă i s-ar fi deschis un hău sub picioare.
Ca să fie complet rațională, ar fi trebuit să-i pună întrebări lui Irim, iar el să-i explice despre cum vede credința sa lucrurile de care se temea ea. Dar nu era momentul pentru o dezbatere teologică. Pierderea vederii fusese destul de dificilă în sine; mai nou părea că-și pierde și demnitatea.
Dacă ar fi devenit irațională, nu și-ar mai fi meritat postul – și dacă nu ar mai lucra pentru oameni, pentru Pelismara, atunci de ce să mai trăiască?
— Frumos din partea ta că mă încurajezi, dar cred că ar trebui să vorbesc mai degrabă cu un medic despre necazul cu wyspii.
— Cu doctorul Olanen? De ce?
Pelisma-și trecu palma peste catifeaua divanului, atât de concretă, de certă. O viață de muncă în caverne o învățase totul despre soliditatea zidurilor de calcar, a rampelor dintre niveluri și a contraforților, a lămpilor atmosferice și-a ventilatoarelor. Wyspii erau acorporali și deci mai complicat de înțeles, dar fuseseră și ei observați în detaliu. Studierea comportamentului lor din mine și plantații redusese semnificativ riscul pârjolurilor. Din moment ce ea nu-i mai putea vedea, poate că va trebui să ceară altcuiva să-i urmărească. Altfel cum să-și alunge spaimele?
Ca să nu-l jignească pe Irim, îi răspunse:
— Doar vreau să văd ce părere are și el, Irim. Te rog.
— Bineînțeles, Sfarmă-Piatră. Îl sun imediat.
*
Pelisma rămase nemișcată în scaunul de aramă cât o consultă doctorul, analizând iar și iar toate experiențele sale cu wyspii. Creaturile veneau și plecau prin cavernele orașului fără să facă vreun rău și, deseori, fără măcar a fi observați. În hrubele nelocuite, din afara urbei, orice apariție a vreunui wysp ducea la verificarea imediată a detectorilor de metan, dar nu provocau explozii chiar așa des. Ca de fiecare dată când se gândea la deflagrații, aproape că simți solul cutremurându-se.
Wyspii puteau fi găsiți peste tot – apăreau de te miri unde, adesea direct din pereții de piatră. Dar care să le fi fost originea?
Ca de fiecare dată de peste un an, doctorul Olanen începu prin a-i verifica ochii din diverse unghiuri, cu tot felul de lumini puternice. Apoi pieptul, spatele și gâtul, cu mâinile sale delicate – aceeași rutină care o făcea să se simtă bătrână și infirmă. Nu ar fi trebuit să facă altceva? Că doar îi spusese despre atragerea wyspilor, nu despre necazuri cu inima!
Doctorul își retrase mâinile și respirația lui Irim deveni mai rapidă. Pelisma se îndreptă în scaun, fiindcă nu se cuvenea ca Sfarmă-Piatră să se încovoaie sub veștile proaste.
— Da, domnule doctor?
— Nimic. Nu găsesc nimic deosebit la starea dumneavoastră fizică, care să explice interesul wyspilor. Starea generală de sănătate-i excelentă și cred că o să vă bucurați când o să vă spun că deteriorarea retinei a încetinit și ea.
— Ei, îi mulțumesc lui Heile pentru milă, încercă ea să-și păstreze tonul calm.
Irim o atinse pe braț și, imediat, ea se gândi la suflete. Stelele rămâneau pe orbitele lor fiindcă așa le era scris; își vedeau de treabă acolo sus, departe, dincolo de straturile de rocă și sălbăticie. Nu prea diferite de muritori…
O, sfântă Mamă Elinda!
Doctorul Olanen își drese glasul.
— Sfarmă-Piatră, sunteți sigură că wyspii au început să se comporte diferit după ce s-au declanșat problemele cu vederea?
— Da, absolut. Irim poate preciza momentul exact. Te rog, Irim.
— Desigur, răspunse asistentul. Wyspii au început să se apropie de ea la două luni după ce reducerea vederii i-au schimbat rutina. La început nu am realizat că fenomenul e sistematic. De-abia de curând ne-am dat seama, retroactiv, că plutesc spre ea mai frecvent, de ceva timp.
— Deci ai observat și tu, zise doctorul. Nu sugerez că Sfarmă-Piatră își închipuie lucruri, dar…
— Bineînțeles că am văzut și eu! exclamă Irim indignat. Bântuirile au mai fost documentate. Ai mai discutat vreodată cu supraviețuitori ai incidentelor cu wyspi, doctore?
— Am tratat destule arsuri de wyspi, îi răspunse Olanen, cam aspru. Sunt comportamente de vânătoare și sunt într-adevăr bine documentate, dar numai la suprafață. Subteran, wyspii plutesc la întâmplare. Încerci să-mi spui că Sfarmă-Piatră suferă cumva din cauza unei anomalii neobservate de nimeni în peste două secole?
Irim îi răspunse calm:
— Nu a mai fost nimeni ca Sfarmă-Piatră în aceste două secole.
Pelisma tresări.
— Scuze.
Irim îi atinse brațul cu blândețe, dar șuieră fără să vrea. Chiar și fără să vadă sclipirea vagă, femeia știu că s-au ivit niște wyspi.
— Câți?
— Trei, îi răspunse Olanen. Mici dar destul de… ăăă, strălucitori.
— Așa-s de obicei. Stau pe loc sau vin spre mine?
Nu-i răspunse nimeni. Îi auzi mișcând, iar pe cineva – Irim? – icnind. Pelisma deschise gura să întrebe ce se întâmpla, dar nerăbdarea o copleși atât de brusc încât își pierdu respirația.
Ridicol! Nimeni nu știe nimic! Iar eu ce să fac? Ce vor wyspii? Au ei oare voință? Trebuie să fac ceva, orice, ca să deslușesc povestea asta!
Un stetoscop rece i se lipi de piept. Tremură, înghiți în sec și reuși să nu spună nimic irațional.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, nu s-a întâmplat nimic, răspunse Irim, părând emoționat. Au plecat.
Probabil nu de tot.
— Ai pățit ceva, Irim?
— Nu, Sfarmă-Piatră. Am încercat să-l opresc pe unul când s-a apropiat de tine și a trecut drept prin mine – fie să ne apere Mama Elinda.
— M-a atins vreunul și pe mine?
— Nu.
— Atunci, doctore, de ce mă consulți iar?
— Ați părut să reacționați la proximitatea lor, zise Olanen. Totuși, în afară de o ușoară creștere a pulsului, totul pare în regulă.
Pelisma trase adânc aer în piept și se sprijini de arama rece a scaunului. Nu avea să spună instabilitate emoțională crescută în preajma doctorului, când el oricum o bănuia deja că-și imagina lucruri.
— Doctore Olanen, acum ai văzut și dumneata, interveni Irim. Îți schimbi opinia profesională?
— Pe baza unui singure observații, nu. Dar o să recunosc, nu am mai remarcat un asemenea comportament. De obicei mă ocup de arsurile provocate de wyspi, nu și de cum se poartă. Aș vrea să cer părerea unei colege din Herketh, care îi cercetează. Poate ne lămurește ea.
Încântată, Pelisma se ridică în picioare.
— Perfect, o cercetătoare! O să merg la ea să vorbim.
Irim păru uimit de idee.
— Sfarmă-Piatră, dar de ce nu-i cerem ei să vină încoace? Dacă sunt atrași de tine wyspii de la suprafață, habar nu am ce-ar putea face. Mai bine să fim precauți.
Precauție, fix ce avuseseră din belșug și până atunci.
— Irim, sunt doar cinci ore de mers pe sus până revenim în subteran la Herketh. Și nu s-a auzit vreodată de vreun wysp care să intre într-un vehicul în mișcare. Noi nu o să avem de defrișat terenuri sau de aprins focuri. Și oricum, o să fiu în siguranță fiindcă o să mă însoțești tu.
— Pelisma…
Ea surâse.
— Te las să șofezi .
În sfârșit, acțiune! Mult mai bine decât să se scufunde în anxietate și disperare. În numele Eynei, prefera să înfrunte pericolele de la suprafață și să simtă că-i vie.
*
Irim era mai tăcut decât de obicei atunci când o conduse la mașină. Nervos din cauza expediției în exterior, cică – deși avansul tehnologiei planoarelor făcuse călătoriile practic lipsite de risc, de ani de zile chiar. Reticența sa părea de fapt a ascunde ceva mai greu, întrebarea nespusă dintre ei.
Insuportabil. Fiecare secundă o făcea tot mai nerăbdătoare să scape de tensiunea jenantă și să înceapă aventura. Dacă ar fi știut ce gândește, probabil că Irim ar fi considerat-o mai asemănătoare Eynei decât oricând.
Irim o ajută să iasă în spațiul deschis, dreptunghiular, și-i puse palma stângă pe metalul rece al autovehiculului planor, înainte de a-i deschide portiera.
— Sfarmă-Piatră, ești sigură că asta vrei?
— Ceva trebuie făcut, Irim. Nu am de gând să stau și să aștept până mă incendiază vreun wysp.
— Doamne-ferește! Adevărat, ce-i drept.
O îndrumă spre scaunul pasagerului.
Pelisma pipăi țesătura moale, încercând să-și distragă atenția.
— Poți să-mi spui cum mai merge cea mai recentă construcție? Cum arată? Încă mai e singuratică locuința noastră?
— Nu tocmai, răspunse Irim ceva mai înveselit. În curând vom avea drept vecini avocați și judecători. A început lucrul la coloanele Curții, care par că se vor potrivi cu porticul nostru. Cu trunchiul de shinca ce va ilumina întregul careu, o să fie chiar frumos. Eu așa cred.
Pelisma zâmbi ușurată, imaginându-și scena. Arborele shinca fusese primul lucru ce-o atrăsese în acea cavernă unde locuiau Fruntașul și elita: singur în mijlocul unui bazin plat, trecea printre stalactitele din plafon și-și întindea ramurile până hăt departe, la suprafață. Sclipirea sa argintie făcea totul să pară mai clar, iar frigul din adâncuri mai puțin pătrunzător.
Irim îi închise centura de siguranță și trecu în scaunul șoferului. Țăcăni și centura sa, apoi vehiculul vui și se ridică. Urcară rampa către etajul patru.
— Multe edificii și la nivelul ăsta, îi spuse Irim. După ceva timp, aici va fi centrul orașului. Cândva.
— Poate, recunoscu ea, dar, pe măsură ce planorul urcă rampă după rampă și gălăgia vieții de zi cu zi crescu tot mai puternică, nu reuși să nu se simtă copleșită de nemulțumire.
Nu mai avem alte ambiții, decât o existență frumoasă și perfectă într-un spațiu închis? Era doar vina wyspilor. Spaima ce-o apăsa pe ea era aceeași care-i ținea pe toți din Pelismara în subteran: o viziune îngrozitoare a morții prin ardere, a unui pârjol de nestăvilit.
Irim nu avea cum să aibă dreptate. Ce păcate ar fi putut provoca morții să-i pedepsească în așa hal pe cei vii? Tot ce învățase vreodată, din studii sau din viață, o conducea spre un singur adevăr fundamental: nu exista nimic mai distructiv, mai implacabil decât natura, așa că wyspii făceau, mai mult ca sigur, parte din ea.
Simți că ies afară. Codrul Yrindonna foșnea de jur împrejur, virgin cu excepția stâlpilor cu balize radio care le permiteau călătorilor să-și mențină cursul peste pădurile dese și copacii enormi, imposibil de înlăturat fără mari pericole. Auzi șuieratul vegetației care freca geamurile planorului și-și aminti clar ultimulsău drum pe deasupra – când speriaseră un stol de kanguani, sau acel oryen grațios și musculos ce sărise atât de aproape de traseul lor…
Adormită de legănatul aeronavei, moțăi vreo două ore, până când înjură Irim.
— Colții lui Varin! Un oryen!
Vehiculul zvâcni și-o zgâlțâi în scaun. Loviră ceva, un trosnet teribil pocni dinspre partea lui Irim, aparatul se răsuci într-un unghi neașteptat și, dintr-o dată, începu să se rotească amețitor. Pelisma se prinse de scaun.
Vreau să se oprească, să se oprească, să se oprească!
Se loviră din lateral de ceva solid. Parbrizul se sparse și-i împroșcă fața, trupul și mâinile cu cioburi.
Se ținu strâns în continuare, îngrețoșată și dezorientată, pe jumătate sufocată și cu inima bubuind. Se terminase oare învârtitul? Își regăsi vocea.
— Irim?
Nici un răspuns.
— Irim! O, fie ca Elinda să ne păzească!
Se simți înecată de frică și amărăciune, dar le respinse. Nu-i timpul pentru sentimentalisme: partea planorului dinspre șofer a fost lovită de două ori, dar poate că nu-i mort. Pipăi centura și reuși s-o desfacă. Se întinse peste spațiul dintre scaune și-i găsi piciorul: cald, acoperit cu fărâme de sticlă. Grijulie, își urcă palmele spre pieptul rănitului. Bărbatul era aplecat peste portiera lui, îndoită către interior.
— Irim, mă auzi? Scoate un sunet dacă da.
Nu primi alt răspuns decât ciripitul păsărilor, strecurat în mașină pe aripile unei brize reci și încărcate de izul unei verdeți nevăzute. Gâtul lui Irim era năclăit de sânge, dar îl pipăi și nu părea rupt.
Sub falcă simți puls.
Răsuflă ușurată. Ar fi trebuit să-i panseze rana, sau rănile, de la cap… Nu, mai întâi să ceară ajutor prin radio, să dea de veste că au necazuri.
Adulmecă.
Fum?
Flutură palmele prin aer. Dinspre spatele planorului simți o căldură intensă, tocmai de unde ar fi trebuit să fie extinctorul. Un incendiu în extindere rapidă, care va atrage wyspii.
Nu-l pot abandona pe Irim aici.
Degetele-i tremurau, însă, prin mila lui Sirin, reuși să desfacă centura șoferului. Înghiți în sec, panicată, și se întoarse. Își trecu mâinile peste bord, către portiera de pe cealaltă parte. O descuie cu ușurință, dar ușa era înțepenită. O izbi cu umărul; la a doua încercare o deschise și o împinse în lateral.
Deja ochii ei inutili lăcrimau de la fum. Cât se întorsese către Irim, aerul păruse a se îngroșa. Tuși. Îi scoase piciorul cel mai apropiat din scaun, îl apucă de-un braț și se aplecă pentru a-l trage în spinare. Își forță picioarele pentru a-l scoate. Ceva se înțepenise; se forță până începură să-i tremure genunchii.
Sfinte Heile, nu mă lăsa să-i rup cine știe ce…
În sfârșit, reuși să-l extragă și căzu cu față în jos peste scaunul pasagerului.
Rămase așa, gâfâind. Era parcă mai bine, dar știa că se apropia un dezastru, poate la doar câteva clipe distanță. Din fericire, Irim nu era un bărbat solid. Pelisma îl ridică, însă nu reuși să rămână în picioare – doar să cadă amândoi afară, în tufe. Arbuștii o crestară pe față și mâini, dar aerul deveni respirabil. Ieși de sub Irim și trase iar de el. Câștigă vreo 30 de centimetri. Trase iar. Încă puțin.
Incendiul devenise un zid de căldură îngrozitoare, trosnind și pocnind pe măsură ce se întindea. Mai mult ca sigur aprinsese frunzele și rădăcinile, poate și copacul de care se loviseră. Îl apucă mai bine pe bărbat de umeri și se împinse cu spatele, un pas, doi, trei, patru, până își suci glezna și căzu, cu Irim între genunchi.
Rămase întinsă, respirând greu, așteptând moartea.
Dintr-o dată, focul se stinse. Pelisma își ținu răsuflarea.
Wyspi.
O stranie inversare a exploziilor din subteran. Zidul de foc se evaporă de parcă ceva l-ar fi sorbit din univers. Dispărură lumina diformă, șuierăturile și pocniturile. Pelisma îl strânse în brațe pe Irim, cât de bine putu. Chiar el îi explicase cândva elementele comune ale poveștilor de supraviețuire: după ce înghițeau un incendiu, wyspii putea crește însutit – și nu doar că-i simțeau pe oamenii din apropiere, dar îi vânau și-i ardeau fără milă, fără a aduce vreo atingere naturii.
La suprafață, wyspii domneau fără drept de apel.
Nu reuși să-și mai țină respirația. Renunță și trase adânc aer în piept, hulpavă. Ar fi trebuit fie furioasă că a ajuns la mila wyspilor tocmai când păreau să înainteze cu descoperirile, dar nu simți decât regret. Pentru Irim – asistentul ei atât de devotat și grijuliu, pe cale să-i moară în brațe din cauza nesăbuinței ei.
Vederea-i prinse ceva ca o scânteie. Nu doar o mișcare a coronamentului, fiindcă deveni tot mai strălucitoare, până-i umplu ochii de lumină. Ferească zeii, cât de mari trebuie să fi fost wyspii ca să-i vadă ea atât de bine! Se încordă, în așteptarea flăcărilor. Părerea de rău îi crescu fără margini, acoperind-o, sufocând-o.
Of, Irim, cât regret că ți-am făcut așa ceva!
Irim gemu.
— Irim!
Se ridică în șezut, pipăindu-i fruntea, umerii, spatele, de parcă ar fi putut opri astfel palele din pârjolul wyspilor – doar că nici nu era vreuna.
— Irim, țipă la el, ești bine?
Greutatea capului său se ridică.
— Pelism…
Oftă și alunecă înapoi în poala ei. Dar nu urla. Nu-l ardea nici o flacără, iar lumina pe care o întrezărea se retrase înapoi în umbre.
Wyspii o cruțaseră. De ce?
*
Nu există motive în codru. Solul părea gheață solidă, sorbindu-i căldura prin hainele prea subțiri. Aerul, un ocean turbulent de zgomote, dintre care nu recunoștea niciunul. Pelisma se legănă înainte și înapoi, mângâind creștetul lui Irim. Își pierduse iar cunoștința, dar era cald. Ferm.
Ea mai puțin. Panica, speranța, regretul și disperarea o învăluiră una după alta.
Ajută-ne, Rătăcitoareo, nu ne lăsa aici pradă morții; binecuvântează-ne calea, arată-ne cum să ne întoarcem!
Dacă ne simte sângele vreo fiară?
Elinda, nu mi-l lua pe Irim! Ce m-aș face fără el?
Sunetul acela – o fi fost vreun planor? Nu, probabil doar fâlfâitul unei păsări…
După o mie de astfel de gânduri, nici nu mai găsi cuvinte în minte prin care să descrie ce-i bloca rațiunea. Văzduhul se întunecă, iar temperatura scăzu și mai mult.
O să murim…
— Irim, strigă Pelisma și-l zgâlțâi. Irim, te rog!
El tot nu răspunse. Rămase aplecată asupra lui, plângând, până când fu prea epuizată pentru a mai continua. Respiratul controlat, cu inspirat-expirat puternic, nu reuși s-o facă să se adune.
Ce se întâmplase cu abilitatea ei de a-și păstra calmul în cele mai grele situații? Chiar și când înfruntase puhoiul și distrugerea orașului, nu-și pierduse concentrarea, ci acționase. Dar se văzu nevoită să accepte adevărul. De când începuse să orbească – de fapt, de când apăruse necazul cu wyspii – devenise tot mai emotivă. Poate că o afecta vârsta…
Nu, nu-ți poți permite astfel de dubii. Cât gândești, încă mai trăiești.
Cum de nu-i venise ideea mai devreme? Codrul Yrindonna era vast, însă nu toți copacii săi erau reci. Se găseau în el și coroane de shinca, iar ele emanau căldură, indiferent de anotimp.
Deși statistic era foarte probabil să existe vreunul prin apropiere, nu-i simțea ardoarea în aer. Vârtejurile de vânt nu-i permiteau să ghicească prea clar ce se găsește dincolo de raza mâinilor sale. Ar fi trebuit să plece în căutare, dar în așa fel încât să nu-l piardă pe Irim. Mișcă picioarele și i se păru că s-a înfrigurat de zece ori mai rău.
Cum să-l abandonez aici? Dacă nu-l mai găsesc? Ar muri! Nu pot să-l las să…
Irim gemu.
— Irim! exclamă ea. Mă auzi?
— Pelisma…?
— Of, binecuvântat fie Heile! Irim, trebuie să deplasăm, altfel o să degerăm. Poți să te miști?
El icni.
— O să… încerc. Încotro?
— Zi-mi dacă se vede vreo lumină de shinca prin apropiere.
Irim tăcu o vreme.
— Da. Văd una.
— Dar…?
El gâfâi.
— Până acum ar fi trebuit să ajungem în Herketh. Probabil au emis o radiogramă și Fruntașul va trimite salvatori spre ultima baliză pe lângă care am trecut…
— Irim.
Îi luă mâna și o simți lipicioasă de la sânge.
— Nu cred că avem la dispoziție timpul necesar pentru a-i aștepta.
Bărbatul scoase un sunet neplăcut.
— Coroanele de shinca atrag wyspi. Mult mai mulți decât în cavernele-oraș.
Mai multe riscuri mortale.
— Wyspii ne-au lăsat în pace până acum. Poate că, trase ea adânc aer în piept, poate că ne cruță.
Replica îl amuți. Până la urmă, spuse doar:
— Fie.
La prima încercare de a-l ridica, Pelisma se dezechilibră și aproape căzu peste Irim. Se îndreptă pentru o nouă tentativă și se încordă mai tare; bărbatul gemu de durere, dar reuși să rămână pe picioare, sprijinit de umărul ei. Șchiopătară câțiva pași, până când se împiedică ea de-o piatră cu glezna slăbită și căzu în genunchi, aproape răsturnându-l și pe rănit.
Nu-și permiteau o căzătură, pentru că nu l-ar mai fi putut ridica.
— Să mergem mai încet, zise Pelisma. Nu-ți pierde echilibrul ca să mă îndrumi pe mine, ci doar spune-mi ce obstacole vezi.
— Bine.
Pipăind solul cu tălpile ca și cum ar fi înaintat prin vreun tunel instabil, încetiniră până ajunseră aproape să se târască. Instrucțiunile lui Irim veneau cu întreruperi și adesea își găsea cuvintele cu greu, dar treptat deveniră un mod acceptabil de a naviga prin necunoscut. Lent, extrem de lent, în jurul lor începu să crească lumina.
— Aproape-am ajuns, șuieră Irim. Avem în față un copac mare, căzut. Lasă-mă să-mi revin puțin, fiindcă va trebui să-l escaladăm.
Se sprijiniră o vreme de trunchi. Avea scoarța aspră, acoperită cu mușchi ce-o gâdilau pe ceafă. Pelisma își recâștigă suflul și începu să-l pipăie. Prin pădure vui un vânt puternic, purtând asupra-i fâlfâit de aripi. De această dată, aduse și o urmă de căldură, promisiunea unui shinca.
Ajunse pe cealaltă parte și simți o durere ascuțită pe încheietura stângă. Se plesni și prinse între degete corpul țepos al unei insecte mari. Înțelese astfel și alte gâdilături; încercă să înlăture gângăniile, dar ele i se agățară de piele și-o înțepară, așa că fu nevoită să le strivească, una câte una. În numele lui Heile, ce mai mușcau!
Deodată, fâlfâit de aripi.
— Pelisma! o avertiză Irim.
Se întinse și-o apucă de braț exact în momentul în care fură atacați. Trupuri de păsări se izbiră de ea, aripile o loviră, penele-i șfichiuiră fața.
Și-apoi dispărură.
— Ești bine? o întrebă Irim.
— Da.
De fapt, mai bine decât înainte.
— Cred că au înghițit goangele alea.
— Sunt mii de păsări, zise Irim. Cocoțate toate printre ramurile de shinca.
Torentul de aripi se auzi din nou, dar scăzu treptat, de parcă plecaseră altundeva.
— A zburat un stol întreg, dar vin altele.
Din tonul lui se putea ghici că nu păreau periculoase.
— Poate caută și ele căldura, spuse ea. Dacă rămânem jos, pe sol, sper că ne lasă în pace.
— Și eu.
Se apropiară de shinca, iar ochii i se umplură cu o lumină lipsită de forme. Țărâna se simți mai moale, mai plată și elastică, acoperită cu ceva ce ar fi putut fi licheni. Mirosul de verdeață crescu la fiecare pas, iar căldura o atrase până se lipi de trunchiul arborelui, neted ca sticla. Minunată ardoare! Își lipi spatele de copac și se lăsă peste licheni.
Ahhh!
Pentru o clipă, lumea se rezumă doar la căldură și lumină, la viața alunecând înapoi în trupul său înghețat.
— Pelisma! țipă Irim.
Se scutură și încercă să înlăture senzația de moleșeală, dar era prea plăcută pentru a o ignora.
— Ai pățit ceva, Irim?
— Un wysp, se bâlbâi bărbatul. S-a apropiat de tine un wysp, atât de mare și plin de foc!
— Dar au trecut ore de la incendiul planorului…
Îi urmărise tot acest timp? Gândul o făcu să tremure.
O explozie de aripi izbucni în coroana de shinca și desenă un arc invizibil prin cerul boltit peste pădure. Un mârâit sălbatic și un țipăt, înainte ca cercul să se închidă deasupra lor.
Pelisma se lipi mai strâns de shinca. Nu era momentul să piardă legătura cu realitatea.
— Irim, păsările-s vânate de ceva.
— Un leu de peșteră, mormăi el. Nu văd bine, dar nu cred că se va sătura cu o pasăre. Nu suntem în siguranță.
— Și cum ai vrea să ne mutăm? Măcar aici avem spatele apărat de arbore.
Un leu de peșteră avea, desigur, suficientă ferocitate pentru a copleși un bărbat rănit și o bătrână. Măcar era un prădător tangibil. Împotriva unuia intangibil, ce ar mai fi de făcut?
Cât de mici suntem afară! Rătăciți, înconjurați de sălbăticie, rupți de civilizație, iar leul ar putea să se repeadă oricând asupra noastră – am pieri –
Spaima crescu năvalnic și o copleși.
— Atenție, exclamă Irim. Ferește-te!
Ea clătină din cap.
— Ce?
— Un wysp, răspunse Irim, sumbru. Același de mai devreme – e mai mare decât pumnul meu. În privința leului de peșteră, cred că o să ne descurcăm. Văd că încă am în buzunar arma pe care am luat-o cu noi. Dar împotriva unui wysp… nu-s la fel de sigur.
Ideea îi întoarse stomacul pe dos.
— O armă, Irim? Dar e periculos!
— Avem de ales?
— Cu leu sau fără, dacă folosești un emițător de energie o să întărâți wyspii.
Se gândi ce ar putea spune ca să-l convingă, și continuă:
— Dacă-s niște suflete ale celor pe care nu am reușit să-i salvez din potopul fluviului Trao, iar acum vor să se răzbune pe mine?
Irim mârâi.
— Ai fi deja moartă.
Greu de contrazis.
— Totuși, dacă nu nimerești leul și dai foc pădurii? Supraviețuirea noastră miraculoasă ar fi în van.
— Sfarmă-Piatră, nu-s convins că am scăpat.
Deci la fel gândea și el. Tremură, în pofida căldurii pe care o simțea cu spinarea.
— De ce zici asta?
— Wyspul acela uriaș nu a plecat. Planează deasupra noastră de parcă nu ar vrea să ne despărțim.
Gemu, îndurerat.
— Și s-a întors și leul de peșteră…
În mintea ei, wyspul luă forma unui vestitor al Mamei Elinda, venit să-i conducă sufletul în pacea îmbrățișării divine. Vor fi ridicați spre Rai, ori vor bântui pentru totdeauna cavernele orașului?
Nu sunt pregătită pentru moarte!
Pentru a-și sfida viziunea, întrebă:
— Cum arată?
— Cine, leul?
— Wyspul.
— Cum ar putea să arate?!
Părea aproape panicat. Se întinse către el și-i prinse brațul – din păcate, nu pe cel cu arma.
— Irim, dă-mi mie pistolul, te rog.
— Ar trebui să trag acum, felina e destul de aproape.
Îl strânse mai tare.
— Dacă ratezi, te vor ucide wyspii.
— Știu! strigă el brusc. Atunci trag în wysp!
— Nu vorbești serios.
— Ba da. E destul de mare cât să-l nimeresc, și dacă explodează o să sperie și leul.
— Nu face așa ceva!
— Sfarmă-Piatră, știi prea bine cum e cu asumarea de riscuri în pofida șanselor. Când s-a năpustit fluviul în oraș, tu l-ai oprit cu cea mai incredibilă explozie văzută vreodată! Oricum, mi-aș sacrifica oricând viața pentru a ta.
Probabil suferise vreo contuzie și nu mai gândea clar. Dacă wyspul supraviețuia, i-ar fi omorât pe amândoi cu ușurință.
Focul mă va ucide oare? Sau gheare și colți?
Nu, își va păstra rațiunea și nu va ceda fricii.
— Irim, fă-i pe plac unei babe oarbe. Zi-mi cum arată wyspul.
Asistentul oftă, exasperat.
— Arată, cum să zic, precum o minge de pânză de păianjen cuprinsă de flăcări.
Imaginea i se formă dintr-o dată în minte, o combinație minunată de amintiri și închipuire.
— Ce frumos, murmură ea, iar senzația-i scăpă de sub control.
Ce n-aș da să văd această ființă minunată, caldă, preafrumoasă!
Dorința bizară fu atât de puternică, încât lacrimile îi umplură ochii, iar altele văluriră prin ea precum un flux izbit de-un taluz. Poate că o lua razna, până la urmă?
— Nu, las-o în pace! strigă Irim.
Wyspul – era tot acolo. Atât de clar și strălucitor în imaginația ei, cu o dorință atât de puternică încât părea mai mare decât ea. Vreau să-l văd… să văd…
— Irim, tu simți ceva?
Vocea lui se înăspri.
— Pelisma, trebuie să te miști de acolo!
Gânditul deveni dificil, iar mișcatul imposibil.
— Nu.
— E atât de aproape de tine încât nu-l pot ținti!
Ea clătină din cap.
— Nici să nu încerci. Nu te îngrijora pentru mine. Ai grijă de tine – ești tânăr, împlinit, eu doar o babă care nici măcar nu poate să vadă un wysp…
Vreau să-l văd… să văd…
Vocea lui tremură:
— Dar trebuie să te salvez. Ești eroina urbei.
Dacă ar fi reușit să-i smulgă arma!
— Irim, îl imploră. Nu am salvat Pelismara cu dinamită și explozii, ci prin găsirea unei căi alternative. I-am oferit fluviului alt drum.
Vreau să-l văd… să văd…
Ia stai puțin. I-am oferit o cale? Simți că pierde controlul asupra torentului de sentimente. Dacă ar renunța la comandă, i-ar trece impulsul ori ar deveni mai gestionabil? Sau ar înnebuni pentru totdeauna? Nu ar capitula fără a se ruga pentru un ultim schimb.
Rătăcitoareo, sunt gata să mă ofer, dar te rog să-l ajuți pe bietul de Irim să ajungă acasă.
Un pârjol devastator i se înfipse în cap și explodă spre exterior, într-un val de agonie. Își auzi vag propriile urlete.
Se pierdu în lumină.
*
Pelisma deschise ochii.
Deasupra ei strălucea o minune. Coroana de shinca: o coloană cristalină, perfectă, care se despărțea în două, apoi iar în două, și tot așa, un fractal sclipitor devenind treptat un nor de ace scânteietoare răspândite peste cerul negru.
Am murit.
Dar încă își simțea trupul. Sângele nu-i părea rece, ba chiar prea fierbinte. Cânta și era mai mult decât ar fi trebuit. Poate că nici nu era al ei, până la urmă.
— Respiră, o rugă vocea lui Irim. Nu mă părăsi, Pelisma, respiră!
Inspiră o gură de aer, uimită că acesta găsi unde să intre, când ea era atât de plină. Nu-și putu lua privirea de la claritatea perfectă a coroanei shinca. Dacă s-ar mișca, mai mult ca sigur minunea s-a evapora, topită în umbrele vagi ale viziunii sale.
Șopti:
— Irim…?
— Slavă lui Heile! Când a trecut wyspul prin tine, am fost convins că te-a omorât. Dar a dispărut.
Vocea ei părea normală, însă cuvintele se adunară cu greu:
— El… A trecut prin mine?
Pierise durerea, la fel ca și dorința aceea stranie, dar nu și senzația unei prezențe. Poate că acel potop emoțional nu fusese al ei? Fusese o manipulare din partea wyspului?
Ce frumos!
Dar nu era adevărat! Nu era! Cum să simți încântare într-o asemenea situație?
Doar dacă nu era a ei, acea încântare.
— Irim, wyspul a intrat, dar nu cred că a mai ieșit. E tot aici.
— Heile apără-ne! Ți-a grăit fantoma?
— Grăit! strigă Pelisma. Ei nu grăiesc!
Gheața panicii i se rostogoli prin minte și trup, dar se topi, inexplicabil, înainte de a coborî către palme. Dintr-o dată, simți nevoia să ia pe cineva în brațe pentru a-și cere iertare. Se îmbrățișă singură, privi în jos din instinct –
Și văzu o forma aurită, sclipitoare, conturată în contrast cu bezna.
Își imagina oare? Că doar nu vedea – însă forma era propriul său corp. Hainele, unghiile, ridurile de pe pumni, toate adunate într-o broderie întunecată, întinsă peste o strălucire de aur. Își ridică palmele în fața ochilor și se uită, pentru prima dată după multe luni, la încrețiturile lor, fără a îndrăzni să clipească. Dacă nu vedere, atunci ce să fi fost oare?
— Pelisma, ce-ai pățit?
Reuși cu greu să vorbească.
— Irim! Irim, văd! Oare wyspii au văz? Cred că da.
Această bucurie era reală! Privi în jur.
Nu văzu codrul din memoria ei, scânteietor de verde. Nu era bezna nopții, nici măcar masa de umbre vagi întrezărite de obicei prin ochii săi bătrâni. Sălbăticia se schimbase: era vizibilă în niveluri detaliate de transparență, construite parcă din aburi de cristal. Aveau și parfumuri, organizate straniu într-o structură pe care nu o putea înțelege. Arborii shinca se evidențiau de la distanță, fiecare înălțând o coroană cristalină către cerul întunecat – iar în jurul lor roiau wyspi, în modele complicate. Sub picioare, solul și piatra păreau desfăcute de parcă ar fi fost doar apă curată, transparentă.
Nu era omenească lumea aceasta. Nici rece nu mai era, cu excepția lui Irim. Irim cel rănit, care trebuia salvat.
— Irim, îi spuse, stai lângă copac. Eu mă duc la baliză.
— Pelisma, nu se poate, leul de peșteră încă-i pe undeva pe-acolo!
Avea dreptate, firește. Privi peisajul straniu, dar cum să identifice un leu cu aceste simțuri noi, ascuns printre mii și mii de alte lucruri complet nefamiliare?
— Tu vezi felina? Poți să-mi indici direcția ei, ca să-mi dau seama cum arată?
Irim trase aer în piept și-o apucă ferm de braț.
— Cum arată? Sfarmă-Piatră, eu am datoria să te apăr pe tine. Ochi precum ai tăi nu pot fi vindecați – oricum, nu din senin. Chiar nu știm ce ți-a făcut wyspul, nici de ce.
— Nu sunt vindecați. Am înțeles asta. Nu e văz, oricum. Irim, îl strânse ea de mână, nu știu cum să-ți spun exact, dar wyspul nu este ceva omenesc.
— Poate că-i un suflet mai tăcut…
— Nu e. Nu are cum, decât dacă există oameni care văd prin piatră, iar shinca și wyspii le par mai reali decât ființele umane.
— Asta vezi?
Amuți un minut.
— Dar sunt spirite de vreun fel sau altul, zise el. Că altfel, de unde ar veni?
De unde, într-adevăr? Se uită la wyspii din shinca de deasupra ei și, ca și cum i-ar fi chemat, câțiva se repeziră spre ea.
Irim strigă, răgușit, și trase.
Zzap!
Focul inundă penumbra, un coșmar nesățios, viu, urlând prin fiecare venă din corpul ei.
La fel ca fluviul ce lovea în porți, tot mai puternic în fiecare clipă. Pelisma se năpusti către flăcări, deschise gura –
Și-i înghiți.
Energia erupse în ea, bâzâind spre vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare, gâdilându-i buzele. O forță mânioasă, plină de furie la adresa celor care aduceau stricăciuni lumii. Se răsuci și privi dincolo de coloana strălucitoare de argint și aur a copacului shinca, la o formă de lumină mai fadă, plină de spaimă și înverșunare. Din acea formă ieși o voce.
— Pelisma?
Deschise gura să-i răspundă, însă puterea din ea crescu pe neașteptate într-un taifun înfricoșător. Îi ghici imediat semnificația.
Nu! Nu o să-i fac rău lui Irim!
Se întoarse, fix la timp. Flăcări albe îi erupseră din gură, trosnind în aer.
Irim urlă.
Încercă să-l oprească, dar nu era un potop pe care să-l poată bloca. Îngrozită, se întoarse și mai mult. Torentul lovi shinca și, cumva, se topi în arbore.
Asta a fost.
Rămase cu fața la copac și-și turnă ura în singurul loc unde era inofensivă. Furia-i crescu în suflet, dar încercă să o înfrângă.
Nu înțelegeți! Irim, bietul de el, nu a vrut să facă vreun rău, nu merită pedepsit cu moartea!
În cele din urmă, focul se stinse. Căzu cu spatele la shinca, tremurând. Încet, epuizarea și groaza din ea se înmuiară, amestecate incongruent cu părerea de rău și ușurarea.
— Irim? întrebă, cu vocea înfiorată. În numele lui Heile, zi-mi că nu te-am ucis…
— Nu te apropia de mine!
Pelisma căzu în genunchi. Ochii i se umplură de lacrimi.
— Irim, a fost un accident, pe cuvânt. Nu se va repeta.
Din pădure se auziră voci. Își ridică privirea și strigă:
— Ajutor! Vă rugăm, ajutați-ne!
Apărură salvatorii. O acoperiră cu pături, aduseră o targă pentru Irim. Îi putea distinge perfect laturile de metal, la fel ca și contururile balizei ori ale vehiculului ce aștepta sub ea.
— Ce noroc a fost că ați găsit o cale să ne semnalizați! trăncăni șoferul. Altfel ar mai fi durat ore să vă găsim.
— Chiar că, îl aprobă infirmiera.
Mâinile ei, doar niște umbre vagi, se mișcau rapid și eficient peste Irim.
— Sunteți protejați de Rătăcitoare, mai mult ca sigur.
— Mulțumiri ei, zise Pelisma, imitată degrabă de Irim.
— Ajungem în curând în subteran, unde veți fi în siguranță.
— Vă mulțumim.
Oare vor fi într-adevăr în siguranță? Dacă exista posibilitatea ca wyspul să preia controlul? Atinse umărul lui Irim, iar greața vinovăției fu diluată de sentimentele de tandrețe și îngrijorare plină de regrete.
Totuși, nu-l ucisese – trebuia să țină minte acest aspect. Când o stăpânise wyspul, ea reușise să comunice și mila, nu doar furia.
Să comunice.
Un model i se formă în minte, dintr-o dată.
Orbirea îi adusese sentimente de regret și neajutorare, dar instabilitatea emoțională începuse mai serios odată cu atenția wyspilor. Din moment ce-și ascunsese simțămintele până și față de Irim, nu se putuse face legătura cu wyspii – dar în pădure pierduse controlul de fiecare dată când îi avusese pe aproape.
Dacă toate aceste senzații incongruente nu erau slăbiciune, ori bătrânețe, ci o formă de comunicare?
Ce minune ar fi fost descoperirea unui mod de a înțelege aceste ființe, cele mai periculoase și capricioase de pe Varin! O întrebare i se contură printre gânduri, plină de mânie nefiltrată, lipsită de control.
De ce mi-ai făcut așa ceva, wyspule? De ce m-ai întors împotriva celui mai drag prieten?
Pentru o clipă își aminti momentul când raza armei lui Irim se amestecase cu amintirea ei despre fluviul Trao bubuind la porți. O convingere familiară, dar îngrozitoare, crescu în ea: dacă nu va acționa, lumea ei va fi ștearsă de pe fața planetei.
Nu lumea ei. Lumea lor.
Poate că și wyspii aveau suflete, unele potrivite codrului, așa cum cele omenești erau făcute pentru orașele din caverne. Fiecare lume la fel de amenințată, dar fără vreo cale de comunicare cu cealaltă, în afară de când se ciocneau dezastruos.
Oh, slavă zeilor!
Era doar a ei bucuria, sau a amândurora? Va reuși vreodată să deslușească mintea wyspului pentru a răspunde la întrebări despre foc, arbori și recolte crescute sub soare – întrebări la care aveau nevoie disperată de răspunsuri cei din poporul său?
Dintr-o dată își aminti vocea lui Irim, citind cu reverență. În numele iubirii pot fi realizate lucruri mărețe.
— Binecuvântarea Eynei, șopti Pelisma.
Mai mult ca sigur, Rătăcitoarea o ghidase prin aceste evenimente. Orbirea separase izolarea sa de cea a restului umanității, îi schimbase sufletul și atrăsese wyspii – o amenințare pentru oameni, dar o nevoie pentru ea. Ce altceva o împinsese la acea călătorie plină de descoperiri? Iar calea-i era clară: să învețe tot ce poate despre wyspi, despre cum văd ei lumea, despre cum este lumea lor.
Și apoi să se gândească ce trebuie schimbat la a sa.
Traducere de Miloș Dumbraci
© 2014 by Juliette Wade.
Originally published in Clarkesworld issue 94, July 2014 / publicat inițial în Clarkesworld numărul 94, Iulie 2014 – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
2 comentarii
Nu știu ce e mai bună, traducerea sau originalul… Cred că amândouă.
Rar mi s-a întâmplat să citesc o proză atât de vizuală și, culmea, din punctul de vedere al unei femei oarbe!
O poveste plină de mister pe o planetă stranie… o poveste care în mod sigur nu se termină aici.
Felicitări, Juliette Wade! Felicitări, Miloș Dumbraci!
Mulțumesc, Liviu!