Ce este fantasticul?

Am să încep această cronică sprijinindu-mă pe două presupuneri, pe care le cred de bun simț: că cititorii noștri știu ce-i aia fantastic, deci conceptul de „proză fantastică” nu-i ia prin surprindere, derutându-i până la nivelul la care au nevoie să li se explice termenii și că mai știu și că de la Eliade încoace s-au tot scris cărți de proză fantastică. Atât individuale cât și colective, atât volume de povestiri cât și romane. Și cine a vrut să citească așa ceva sunt convins că a știut unde să le găsească.

Acestea fiind spuse, m-ar bucura să aflu că această antologie a resetat genul și va avea impactul pe care l-a avut cartea „Trenul de noapte”, a cărei succesoare își propune să fie. M-aș bucura pentru că asta ar însemna că proza fantastică românească este într-o uimitoare creștere de popularitate.

Dar până vom afla care a fost impactul adevărat al prezentei culegeri de texte vor mai trece, cel mai probabil, câțiva ani. Iar dacă el va fi fost comparabil cu al trenului de noapte… vom afla peste câteva zeci de ani. Până atunci, haideți să vedem despre ce e vorba în fiecare proză în parte.

Povestirile

Textul care deschide volumul este schița „Prin ochii mei de ambră” de Doina Ruști. Un text care oferă maximul posibil date fiind dimensiunile foarte reduse. Frumusețea scriiturii, atmosfera, personajele creionate din doar câteva tușe și surpriza finalului fac povestea memorabilă.

Într-o seară de toamnă, mătușa-mea a căzut greu bolnavă. Roxana a chemat doctorul, care a clătinat capul. Nu puteam să plâng, dar în sânge îmi intrase o viespe.

Urmează apoi două povestiri mai ample, de Pavel Nedelcu. Prima dintre ele, „Buchete urbane”, mi-a părut liniară, având o miză minimă, iar fantasticul pe care-l propune e doar un ornament, nu joacă un rol anume în angrenajul acțiunii. La fel de bine putea și lipsi, fără ca întâmplările prin care trece florăreasa de ocazie, în demersul ei de a strânge ceva bani peste pensie, să sufere vreo modificare.

O tuse continuă stăpânea capitala. Nu doar tramvaiele tușeau, ci și câinii vagabonzi, tușeau arborii de pe marginea bulevardelor, Casa Poporului, cu sălile sale uriașe, tușea Muzeul Antipa, exponatele clătinându-se în interiorul cutiilor de sticlă, tușea Guvernul sub scaunul fiecărui parlamentar, Șoseaua Kiseleff și Arcul de Triumf, cu steagul național fluturând în bătaia vântului aprig. Până și autorul tușea într-o cafenea, în fața unui laptop jigărit, scriind: „Până și autorul tușea într-o cafenea, în fața unui laptop jigărit, scriind:”.

Genul acesta de auto-referențiere pe mine, personal, mă îndepărtează de text, pentru că mă scoate din poveste. Nimic de spus, este o practică literară răspândită, dar eu mă simt cumva păcălit, ca cititor, oriunde o întâlnesc.

„Elvis părăsește clădirea”, a doua poveste semnată de Pavel Nedelcu din acest volum este „Nasul” (poveste menționată înr-un context oarecare în precedentul text) reinterpretat, cu un penis în loc de nas în rolul principal. Desfășurarea evenimentelor este, de la un punct și până într-un punct, foarte asemănătoare cu cea din celebra poveste a lui Gogol, însă am apreciat adaptarea la zilele și locurile noastre.

Însă ceea ce-l surprinse cel mai mult pe domnul Țopârlan fu apariția neașteptată printre enoriașii părăsind incinta bisericii a propriului său mădular! Într-o cămașă albă descheiată la un nasture și pantaloni la dungă, cu pantofi cremuiți și o freză îngrijită cu gel, pe scurt, la patru ace, acesta își făcea ultima cruce nostalgică, întorcând spre sfântul lăcaș o moacă schimonosită, de parcă cele patru ace l-ar fi împuns în gâtlej.

Un element pozitiv, din punctul meu de vedere, e adus de meditația asupra traumei avortului din încheiere. Însă acest final nu prea văd cum justifică povestea în sine. Nu vine din ea, mi-a părut artificial lipit.

În niciuna dintre aceste două proze nu există liniuțe de dialog, cuvintele personajelor fiind inserate în paragrafe. Ca cititor, nu apreciez deloc acest artificiu și nu pricep de ce unii scriitori (și aici vorbesc la modul general, pentru că Pavel Nedelcu se înscrie astfel într-un curent) aleg să nu respecte o normă menită să clarifice și să ușureze lectura. Desigur, înțelegi cine ce spune, deoarece ți se indică, dar nu am găsit niciodată vreun astfel de text ca fiind mai fluid – înțeleg că asta se urmărește – decât ar fi fost dacă se alinia normelor clasice.

Povestea care urmează, „Înainte să te retragi în lumea ta” de Bogdan Răileanu propune o idee interesantă, poate chiar un pic SF, anume că un virus poate fi combătut doar prin lectură. Nuanța care mi-a rămas în minte a fost subtila introducere a opoziției dintre cititul obsesiv al unei cărți sacre și căutatul culturii prin lecturi cât mai variate. Foarte interesant introdusă e și consecința culturalizării „excesive” celor bolnavi, ceea ce-i enclavizează.

Era clar că bolnavii deveneau obositori și, mai mult decât atât, un om cu această bală asimila mult mai multă informație și deci era mult mai cultivat decât unul imun. Se creau niște diferențe de status, niște complexe noi.

Deși povestea este bine scrisă, curge cursiv, lipsa oricărei acțiuni o face monotonă, iar în final, trăgând linie, rămâne doar un manifest pentru lectură și cam atât. Plus o pledoarie pentru Thomas Mann, Faulkner, dar și Cehov și Dostoievski.

„Strada luminii nr. 2A” de Iulia Micu am perceput-o ca pe un fel de „Alice în țara minunilor”, adică folosind tot o butaforie fantastico-absurdă, cu un șofer în locul iepurelui. Puși pe fugă de anumite evenimente oarecum violente, neprevăzute și neexplicate, care au loc în apropierea imobilului în care locuiesc, doi copii descoperă o micro-lume bizară, construită de un oarecare personaj, în conformitate cu propriile percepții din diferite perioade ale vieții sale.

De fapt, recunoscu el pe un ton amărât, știu că nu o să mă pot opri din construit. Și cu cât mă extind mai mult, cu atât îmi pare totul mai strâmt și mai sufocant Acesta este blestemul meu și mă tem că nu voi putea scăpa de el niciodată.

Nu am prins substratul acestei aventuri. Finalul e un pic contemplativ, aș spune că invită spre meditație asupra efemeritatea existenței și a lipsei de durabilitate a tuturor proiectelor în care oamenii investesc energie.

Registrul e schimbat din nou odată cu textul lui Lucian Mândruță, „Insuportabila plictiseală a eternității” Avem aici o poveste oarecum nostimă, dar pe o idee deja stoarsă de orice potențial de inovație. Aceea a întrebării „Și-acum?” pe care și-o pune sufletul mântuit, când își primește răsplata. Eternitatea e văzută în sens strict temporal, timpul continuă să curgă, ba chiar o face exact la fel ca pe Pământ, pentru protagonist.

Sufletul domnului Pârcălab era mântuit, pus în siguranță, în Rai. Trecuseră zece ani de la deces, dar deja îi păreau mulți, o veșnicie. „Și mai am încă una de trăit!”, râdea în sine câteodată.

Scriitura curge molcom, iar povestea alunecă fără prea mari surprize în direcția pe care o intuiești de la început. Un mic plus este dialogul cu Arhanghelul Mihail, însă nici acesta nu aduce surpriza, sau neașteptatul pe care i-l doreai. Rămâne însă o lectură plăcută.

Nu la fel stau lucrurile în povestea „Între secole” de Mihai Ene. Un text fantastic de tip școală, foarte bine scris, în care planurile temporale se amestecă. Avem în colimator un editor care primește manuscrisul vieții sale, de la autorul pe care-l apreciază cel mai mult. Și tocmai din brusca suprapunere a timpului în care editorul stă încă în cumpănă asupra respectivului manuscris peste prezentul concret proza își trage fantasticul, dar și meditația asupra valorii literaturii, pe care testul timpului o scoate la iveală.

Și așa cum nu uiți prima iubire adolescentină și totodată prima deziluzie sentimentală, nici el nu o uitase pe Tony Buddenbrook. Era intrigat mai ales de faptul că nu-și imagina cum intrase în posesia manuscrisului directorul său și de ce i-l dăruise tocmai lui?!

Finalul e bun, îți lasă impresia că întreaga călătorie a dus undeva, că a meritat lectura.

Un suflu proaspăt în antologie îl reprezintă „Capra cu patru iezi”, mixajul de basme reunite și reinterpretate de Cosmin Leucuța. Povestea e o glumiță cu un amestec de personaje de poveste modernizate, venind din folclorul românesc și internațional. Cu unele accente polițiste, cu câteva drame personale specifice epocii noastre, cu câteva tușe horror, narațiunea curge plăcut, oferind ceea ce promite. Dar și surprinzând din când în când prin pasaje de introspecție profund cotidiană.

– E vina mea. Cred că mereu am știut că va veni o zi ca asta, Credeam că se face bine. Îl vedeam jucându-se cu lupișorii noștri prin curtea casei. Îi arunca în sus, se alergau prin iarbă, se hârjoneau și râdeau, ți-era mai mare dragul să-i privești.

Nostimă, pe alocuri, plăcută ca lectură, ea-și propune să fie o proză umoristică și reușește acest lucru, însă livrează și parabole în care regăsim drame reale.

Urmează apoi prozele pe care le-am apreciat cel mai mult în acest volum: „Herr” și „Săritorul”.

Herr, a doua proză a Doinei Ruști din colecție, este absolut excelentă. Impecabil scrisă, povestea reușește să creeze câteva personaje puternice. Atmosfera e plăcută, încărcată de misterul pe care copilăria protagonistei îl potențează cu energia vârstei. Unchiul misterios și bunica sunt vizual construite, iar jocul ochilor fiecărui personaj adaugă acel element care face din poveste una pe care ți-o vei aminti.

În acea vară lungă, zilele se scurgeau în același fel, cu vizite zilnice, cu chicoteli și cu Herr – neclintit din fața chioșcului său. Avea de gând să rămână cu noi până în septembrie când începeau școlile, de unde am dedus că era profesor. Ai mei evitau să vorbească despre el, iar între timp apăruseră și alți musafiri.

Finalul, rupt temporal de restul poveștii și adus în perioada maturității protagonistei, vine cu o surpriză, dar e o surpriză răsărită din sinergia textului, o explicație perfect validă, la care nu te-ai fi așteptat. Lucrurile se leagă perfect, făcându-te să-ți amintești de toate acele detalii pe care le-ai observat de-a lungul poveștii și despre care te-ai întrebat ce rol vor avea: literele care se transformă în fum, insectarele, oamenii dispăruți.

Și te invită la o a doua lectură. Măcar pentru a încerca să înțelegi mai bine cât din taina lui Herr le era cunoscută celorlalți adulți, mai ales bunicii.

„Săritorul” de Tudor Ganea este de asemenea o proză excelentă. Foarte bine dozată, creionează cinematografic și contrastant zona Constanței, cu personajele ei pitorești. Două dintre ele sunt chiar tangibile, protagonistului îi simți teama de a sări de pe stabilopozi, vedetei îi percepi aroganța. Frica, extazul, adrenalina, bucuria și resemnarea că nu se va putea opri, toate străbat din felul în care eroul își povestește acțiunile.

În următoarele săptămâni, am sărit împreună cu Luci de pe majoritatea stabilopozilor însemnați cu marele X. Deși Luci îmi spunea că o să mă obișnuiesc și că frica o să dispară, de fiecare dată când mă suiam pe un nou stabilopod și-l ocheam pe cel în preajma căruia trebuia să sar, simțeam cum betonul fierbinte de sub tălpi se transformă în gheață, însă în scurtă vreme am devenit și eu dependent de momentele euforice post-săritură, pe care Luci le traducea prin acel baxana-be!

Și, deși întreg textul e foarte bun, finalul e cel care rămâne. Pentru că este impecabil ales. Cheia de interpretare a ultimelor paragrafe de după săritura cea mai spectaculoasă vine în chiar ultimele cuvinte ale finalului, aducând cu ea și fantasticul. Atunci, în noua lumină adusă de ultimele cuvinte, recitind finalul, îl înțelegi altfel. Exact genul acesta de fructificre este cel pe care-l gust cel mai mult într-o proză scurtă.

Următoarea poveste, „Cad oameni” de Allex Trușcă e un horror absurd. Am apreciat creșterea graduală a tensiunii din interiorul familiei avute în vizor, autenticitatea imaginilor fiind clară, însă întregul a fost prea absurd pentru gustul meu. Instinctul de turmă face ca oile să rămână împreună chiar dacă asta înseamnă să cadă toate într-o prăpastie, spune un mit urban. Ca cititor, cam intuiești încotro se îndreaptă lucrurile și te întrebi cum de nu intuiește și copilul. Sau dacă o face, de ce rămâne pasiv.

Mă duc să-i spun mamei. În sufragerie televizorul e stins, pătura pusă pe canapea, praful e șters, ca atunci când așteptau oaspeți. În bucătărie, totul e așezat la locul lui. Bonus, are pregătită și o cană de lapte cu cacao, cu un bilețel sub ea.

Am sperat că voi primi totuși o explicație pentru gesturile extreme ale oamenilor, însă nu am primit vreuna.

„Judecata de apoi”, al doilea text al lui Allex Trușcă din acest volum, se concretizează într-o meditație pe marginea vechii dileme morale a macazului care poate face un tren să ucidă un singur om în loc de cinci. E bine pusă în scenă, imaginile sunt viu colorate, dilema studentului care așteaptă să susțină proba orală a unui examen, dar se trezește invitat la procesul vieții sale e abil introdusă. Mi-a plăcut alegerea personajelor secundare pe baza rolului lor în viața protagonistului. Am apreciat și butaforia egipteană.

Mirosul de piele udă al domnului Anubis, amestecat ce cel de mlaștină emanat de doamna Amuth, împreună cu căldura îl aduc din nou în starea de vomă, dar știe că nu poate face asta acolo, nu vrea să-și complice judecata, închide ochii, îl aude pe Apărător, cum îi pronunță numele, cum domnul Toth confirmă că l-a găsit în baza de date online a tuturor sufletelor din lume.

Pe unele porțiuni nostimă, pe altele contemplativă, oferă o lectură satisfăcătoare, iar confruntarea dintre personaj și sinele său mai tânăr aduce un plus.

„Umbra dracului” de Mihail Victus este o altă proză pe o temă deja epuizată complet. Într-un sat, copiii încep, unul câte unul, să dispară, iar oamenii reacționează cum știu mai bine. Acțiunea e liniară, iar modul de abordare mi s-a părut telegrafic. Scriitura e corectă, dar expeditivă și nu creează emoție, se materializează într-o relatare rece, care nu te împiedică să empatizezi cu cineva. Reacțiile sătenilor sunt cele la care te-ai aștepta, însă întreg satul e un personaj colectiv, nu există o individualizare – poate doar a preotului, întrucâtva – și acest aspect face ca faptele să nu treacă bariera empatică a cititorului. Personajul narator, un copil și el, e prea neimplicat.

Treptat, s-au format două tabere: cei care au continuat să spere la o rezolvare miraculoasă și cei care au încercat să găsească o rezolvare practică. Existau trei persoane cu permis de portarmă în sat. Aceștia au făcut rost de-o duzină de puști și le-au împărțit celor dispuși să stea noaptea la pândă.

Finalul vine cu o oarecare surpriză, cinstit, însă doctorul și fiica sa, personajele cheie, sunt introduse prea târziu în mixaj, astfel că soluționarea misterului nu reușește nici ea să aducă încărcătura emoțională pe care o așteptai.

Fiind realizată cu o scriitură opusă primei povestiri a lui Mihail Victus, „Întunericul cobora încet și sinistru” este spusă cu dinți încleștați. Și la propriu, și la figurat. Are cuvântul „sinistru” în titlu… și acesta e un indicator destul de bun al felului cum e scris întregul text. Un om diform, abandonat la naștere, îi povestește viața plină de abuzuri celui pe care-l consideră responsabil de chinul său. Iar monologul e de genul „cu orice preț”.

O, nu, să nu-ndrăznești să-ți întorci capul, atâta lucru îți cer să-nțelegi cu mintea-ți îngustă, că nu-ți permit să faci asta, să refuzi existența păcatului, chiar dacă voi fi nevoit să-ți smulg pleoapele, nu îndrăzni, o singură dată o spun. Nu aștept înțelegere, refuz până și posibilitatea unei asemenea idei nebunești , să nu crezi că îți vorbesc fiindcă vreau să te fac să pricepi că aici, închis în diformitatea asta, se află cineva gata să se-nmoaie la cel mai mic gest de compasiune.

Deznodământul nu aduce vreo surpriză, nici nu ridică miza.

O proză de la care aveam foarte mari așteptări este „Povestea contesei Haremburga” de Octavian Soviany. Din păcate, am descoperit o poveste care avea foarte mult potențial, dar care, fiind scrisă telegrafic, mi-a dat impresia că citesc notițele autorului pentru o nuvelă mai amplă pe care avea de gând să o scrie. Dramatismul femeii care recurge la un gest extrem de dragul iubirii și suplicile care au urmat, ca să nu mai vorbesc de fantoma soțului, ar fi putut fi mult mai amplu tratate, s-ar fi putut împleti foarte multă emoție în ele.

Diavolul, care e sfătuitorul de taină al tuturor nevestelor necredincioase, se grăbi însă să-i sară în ajutor și în mintea contesei începu să încolțească un plan care avea s-o scape pentru totdeauna de soțul ei.

Cunoștea de la o bătrână, încă din prima ei tinerețe, taina unor buruieni adormitoare, iar pentru restul planului se bizuia pe ajutorul lui Yves.

Așa, deși scrierea e corectă, datorită răcelii ți-e greu să empatizezi cu vreunul dintre personaje.

M-au atras însă detaliile istorice. Una peste alta, povestirea oferă ce promite. Și, în ciuda neimplicării autorului, imaginile rămân.

O proză scrisă corect și bine ținută în mână este și „Melchior” de Iulia Pană. Avem o schiță a cărei acțiune se întâmplă în bună parte într-un taxi și-n mintea personajelor. Dintre care unul este scriitor.

Klaus se afla la a doua tentativă de roman. Scria după multă documentare. Poate prea multă, așa îi reproșase soția lui, o femeie care ținea, de altfel, casa.

Nu sunt deloc fanul poveștilor despre scriitori și luptele acestora cu universul, pentru dreptul de a crea. Mult nu am ce spune despre ea, poate doar că are o miză foarte firavă, ceea ce-i răpește din greutate și finalului, care de altfel fructifică într-un mod plăcut construcția.

În fine, am găsit „Ezria”, proza lui Radu Găvan, cea care încheie volumul de față, ca fiind foarte obositoare. Și confuză, deoarece autorul folosește și nu folosește liniuțele de dialog. Nu am priceput în ruptul capului cum funcționează logica dialogurilor în acest text, ceea ce a făcut pentru mine textul dificil de urmărit. Cadrele dispersate, întortocheat conectate, m-au pus deseori în postura de a mă gândi dacă nu cumva personajul X este și Y, dacă întâmplarea se repetă, dacă e una, dar văzută de mai multe persoane în feluri diferite.

Când deschise ochii, strada era pustie. Locul în care stătuse el părea să nu fi fost vreodată ocupat de o făptură, nicio urmă a prezenței lui, nimic, doar piatră și ciment, deopotrivă de reci. Doar că el fusese acolo, nu-i putea uita privirea, cum ar fi putut uita privirea propriului său fiu, chiar dacă abia mai licărea ascunsă sub o mască a durerii?

În final, lucrurile sunt oarecum explicate, crima e înțeleasă, dar revelația din punctul culminant al textului ar fi putut fi și mai puternică dacă cititorul nu ar fi deja obosit, confuz și doritor să termine mai repede textul, să vadă ce e de înțeles.

Ansamblul

Una peste alta, deși nu am rezonat cu toate textele, trebuie să recunosc că modul lor de aranjare și alegerea lor denotă munca unui antologator. Aproape fiecare text reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere, un contrapunct pentru celelalte. Fie că aduce o perspectivă de dincolo de moarte, sau din ușa ei, fie că e un raid în oniric, fie că e istorie, fie că e un text realist și doar în final fantastic, fie că e un basm, fie că e o reinterpretare a unei povești clasice, orice text aduce o nuanță de unicitate. Iar aranjamentul oferă varietatea care te face să termini foarte repede cartea.