Influența religiei creștine asupra operei lui J.R.R. Tolkien(timp de citire: 36 minute)

Influența creștinismului asupra universului Pământului de Mijloc, descris în cadrul operelor lui J.R.R. Tolkien, este incontestabilă, autorul fiind un creștin catolic pios. Poate că unii cititori sau cinefili vor fi mirați de această remarcă, având în vedere aparenta lipsă a vreunui cult religios sau a unor practici religioase în celebra trilogie Stăpânul Inelelor; excepție fac câteva urări și binecuvântări care conțin aluzii către valari. Autorul însuși afirma într-una din scrisorile sale: „Stăpânul Inelelor este bineînțeles o operă fundamental religioasă și catolică; un aspect introdus involuntar la început, dar voluntar în cursul revizuirii textului. De aceea nu am inserat, sau scos, referiri către ceva asemănător unei «religii», către culte sau practici, în lumea imaginară. Deoarece elementul religios este absorbit de poveste și de simbolistică.”[1]

Veți vedea pe parcurs că nu ne este deloc greu să recunoaștem anumite elemente ale mitului creștin în acest «legendarium» – poate că pe unele deja le-ați întrezărit! Mă voi concentra mai ales pe trilogia Stăpânul Inelelor, aceasta fiind cea mai cunoscută operă a lui J.R.R. Tolkien, și pe corespondența și interviurile date de autor, dar mă voi lega uneori și de romanul Silmarillion.

Într-un interviu dat în 1968, publicat ulterior în The Telegraph, Tolkien sublinia că, deși evenimentele celor trei volume se petrec într-o perioadă imaginară pre-creștină, legendariumul său este monoteist. Întrebat cine anume este „Dumnezeul Adevărat al Pământului de Mijloc” [1], Tolkien a răspuns:

„Unicul, firește! Cartea este despre lumea creată de Dumnezeu – lumea reală a acestei planete.” [1]

Deci nu rămâne niciun strop de îndoială că în mintea lui Tolkien, demiurgul Pământului de Mijloc, numit Eru sau Ilúvatar (adică «Atoatefăcătorul»), nu era o entitate fictivă distinctă, ci echivalentul literar al Dumnezeului din religiile abrahamice – creștinism, iudaism, islamism.

După Facerea Lumii, Eru a delegat autoritate şi regenţă Stăpânilor Apusului, valarii – făpturi angelice de rangul cel mai înalt; ni se spune că dintre valari, Manwë este cel mai „drag inimii lui Ilúvatar și-i înțelege cel mai bine planurile”[2]. Însă asta nu înseamnă că demiurgul nu se implică niciodată în evenimentele petrecute în Pământul de Mijloc, mai ales în momentele-cheie:

„Cealaltă Putere a preluat ştafeta: Scriitorul Poveştii (și nu mă refer nicidecum la mine însumi), «aceea Persoană omniprezentă care nu este niciodată absentă și niciodată numită» (așa cum spunea un critic).” [1]

Intervențiile lui Ilúvatar includ:

• Binecuvântarea creării gnomilor de către Aulë (valaul meșteșugar), cărora le-a dat un suflet înainte de a îi înfia; Eru a făcut un lucru asemănător în cazul enţilor, păstorii copacilor, la rugămintea Yavannei (soția lui Aulë şi echivalentul vala al mamei-natură).
• 

  Downfall of Numenor, de Edvige Faini

  Catastrofa númenóreană: confruntându-se cu imensa armadă a númenórenilor, care, „conduși de Sauron, ar fi putut ruina însuși Valinorul” [2], valarii l-au rugat pe Eru să intervină. Atunci s-a căscat un hău în mare care a înghițit întreaga flotă a númenórenilor, în timp ce un val uriaș s-a prăvălit asupra insulei lor, scufundând-o; númenórenii Credincioși au putut scăpa de urgie în corăbiile lor, împinși de un vânt din Apus spre Pământul de Mijloc. Nici Seniorul Întunecimii nu a scăpat de mânia demiurgului: Sauron a fost prins de valul nimicitor și „forma chipeșă sub care pricinuise atâta rău” [2] a fost prinsă și ea; ca pedeapsă divină, Sauron nu se va mai putea întrupa de acum încolo decât în niște alcătuiri monstruoase. Întreaga scenă este comparabilă episodului biblic cu Arca lui Noe și Potopul, dar povestea lui Tolkien poartă și reminiscențe ale mitului Atlantidei.

• Schimbarea Lumii: ca urmare a catastrofei númenóreene, Eru reașează lumea: Pământul nu mai este plat, ci devine rotund, iar Amanul (țara valarilor de peste Mare) este îndepărtat din sfera vizibilă muritorilor – numai elfii mai pot de acum găsi drumul către Apus.
• Învierea lui Gandalf: vrăjitorul însuși spune când le iese în întâmpinare celor Trei Vânători (Aragorn, Legolas și Gimli) că a „fost trimis înapoi”[3] pentru a-și îndeplini misia. Desigur, Gandalf nu îi lămurește pe cititori sau cinefili cine anume l-a trimis înapoi, unii presupunând că este vorba despre valari. Tolkien însă clarifică situația într-una din scrisorile sale, argumentând că este vorba despre una dintre intervențiile lui Eru, „Autoritatea” [1] supremă a Pământului de Mijloc.

Sigur, acum unii o să se întrebe cât de monoteistă este într-adevăr lumea imaginată de Tolkien având în vedere prezența valarilor. Aceștia alcătuiesc, ce-i drept, un soi de panteon, iar influența mitologiei greco-romane în construcţia acestor personaje nu poate fi tăgăduită. De pildă zeii antici Hefaistos-Vulcan, Poseidon-Neptun, Ares-Marte şi Hades-Pluto au corespondenţi direcți în opera lui Tolkien: Aulë, Ulmo, Tulkas respectiv Mandos. Alții au atras atenția și asupra mitologiei germanice ca sursă de inspirație pentru unii dintre valari. Astfel Tulkas, cel mai puternic dintre valari, ar fi bazat pe mărețul Thor, cel mai puternic dintre aesiri (zeii nordici) şi purtătorul ciocanului Mjolnir. Chiar și în interiorul universului imaginar, unii din locuitorii Pământului de Mijloc, în special din seminţia oamenilor, îi numesc pe valari «zei» (termen utilizat uneori și de autor). Însă, așa cum puncta teologul Ralph C. Wood:

„Valarii nu sunt zeități politeiste, ci făpturi subordonate lui Ilúvatar, care i-a creat cu Flacăra Nepieritoare din propriul său Duh.” [1]

Astfel că, deși împrumută atribute ale zeităților păgâne, „valarii și slujitorii lor de rang inferior” [1] (maiarii) seamănă mai curând îngerilor din creștinism. De altfel, Tolkien însuși califica aceste spirite ca fiind «puteri îngerești» ierarhizate. Valarii ar putea fi considerați un echivalent literar al serafimilor și heruvimilor, în timp ce maiarii sunt precum arhanghelii; ambele grupuri se împart la rândul lor pe mai multe nivele, în funcţie de putere, cunoaştere, sfera de influenţă aferentă. (Sauron, de pildă, „era de-un neam cu Gandalf şi Saruman, aparţinând însă unui ordin mult mai înalt.”[1])

Pentru că tot am adus vorba despre maiari: una dintre căpeteniile lor, Eönwë, „purtătorul stindardului şi crainicul lui Manwë” [2] poate fi văzut ca un fel de hibrid între zeul Hermes-Mercur din mitologia greco-romană şi arhanghelul Mihail din creştinism: el este atât un sol al «zeilor» (valarilor) cât şi un înger-războinic; Tolkien precizează că talentul său in mânuirea armelor este de neîntrecut. Eönwë este trimis cu Armia Apusului pentru a îl înfrânge pe Morgoth în Marea Bătălie, întocmai cum arhanghelul Mihail conduce oastea îngerilor în războiul ceresc purtat pentru alungarea Diavolului şi a adepţilor săi din Paradis.

Teologul Ralph C. Wood argumentează de asemenea că povestea cosmogonică prezentată de Tolkien în Silmarillion poartă amprenta abrahamică:

„Întocmai cum în Geneză, Yahweh [Dumnezeu] creează împreună cu a sa curte cerească («Hai să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră»), tot așa și Ilúvatar îi adună pe ai săi 15 valari pentru a compune muzica cosmosului.” [1]

Dar unde sunt Dumnezeu, îngerii și mitul cosmogonic, trebuie bineînțeles să existe și un înger rebel care să poarte mantia Diavolului. Ei bine, în Pământul de Mijloc, mantia aceasta este purtată pe rând de către două personaje! Într-o scrisoare, Tolkien explică că, precum făpturile angelice din creștinism, valarii și maiarii din poveștile sale nu erau scutiți de ispite și căderi:

„Dar în această «mitologie», toate puterile «îngerești» care aveau legătură cu lumea aceasta erau în stare de greșeli și căderi de tot felul, mergând de la răzvrătirea cu desăvârșire satanică și răul întruchipat de Morgoth și satelitul său, Sauron, până la trândăvia ori nepăsarea unora dintre celelalte puteri mari sau «zei».”[1]

Melkor (cunoscut mai târziu ca Morgoth, «Dușmanul Negru») este manifestarea primordială a spiritului satanic, fiind sursa mai multor năpaste care s-au abătut asupra oamenilor şi a elfilor. Asemenea Diavolului din creştinism, el era la început cel mai puternic dintre îngeri. Nemulțumit însă cu statutul său de simplă creație și râvnind la locul demiurgului, în cele din urmă se răzvrăteşte împotriva Creatorului său, atrăgând o parte din semenii săi în slujba sa. (Sauron și balrogii care îl urmează pe Morgoth fiind astfel comparabili suitei de demoni a Satanei.) Mânios că el nu poate născoci de unul singur făpturi noi care să-l numească «Tată» sau «Stăpân», orgoliul rănit al lui Morgoth nu poate fi satisfăcut decât prin întinarea și nimicirea Ardei, Lumea creată de Eru:

„Astfel, ca «Morgoth», când Melkor s-a confruntat cu existența altor locuitori ai Ardei, înzestrați cu voință și înțelegere proprie, gândul la simplul fapt că ei existau l-a umplut de mânie, iar singura cale pe care o concepea de a se ocupa de ei era prin forță fizică sau prin frica de aceasta. Singurul său țel era ca, în cele din urmă, să îi nimicească.” [1]

Prin această obsesie nihilistă, Morgoth se aseamănă din nou Satanei. În Evanghelia după Ioan, se spune cu privire la intențiile Diavolului că:

„Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească.”[4]

Și la fel cum Lucifer o ispitește pe Eva în Grădina Edenului cu Mărul din Pomul Cunoașterii, înstrăinând astfel părinții omenirii de Dumnezeu, Melkor în timpul anilor săi de captivitate în Aman folosește minciuni pentru a semăna discordie între elfi și valari. Am pomenit ceva mai sus de alungarea Diavolului din Paradis: în episodul biblic, Satana ia înfățișarea unui „mare balaur roșu, cu șapte capete” [4] (care este doborât de arhanghelul Mihail), în timp ce în povestea tolkieniană, Morgoth dezlănțuie dragonul Ancalagon împotriva Oştii Apusului.

Căderea lui Morgoth nu reprezintă însă sfârșitul prezenței satanice în Pământul de Mijloc, el fiind numai „Întâiul Dușman”[2]. Moştenitorul său este Sauron, eponimul Stăpân al Inelelor, noua întrupare a răului, despre care Tolkien însuşi recunoştea că reprezintă „cel mai apropiat lucru de o voinţă cu totul malefică”. [1]

Desigur, Sauron nu este un inițiator al revoltei satanice, el fiind la început discipolul lui Morgoth. Sauron este însă manifestarea lui Lucifer în ipostaza seducătorului – maestru al ispitelor și corupător al sufletelor. Tot în Evanghelia după Ioan, ni se spune despre Lucifer că:

„[…] nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.” [4]

Sauron, pe care Gandalf îl numește „Mârșavul Maestru al Trădării”[5], nu se îndepărtează deloc de această descriere a Satanei, folosind tot minciuni și promisiuni derizorii pentru a îi îndepărta pe oameni de calea cea dreaptă, şi pentru a îi ademeni în slujba sa:

„Căci acum, putând să susure în voie în urechile oamenilor, Sauron tăgăduia și răstălmăcea în fel și chip tot ceea ce-i învățaseră valarii […]”[2]

De altfel, actorul Viggo Mortensen, care l-a interpretat pe Aragorn în filmele regizate de către Peter Jackson, îl caracteriza pe Sauron ca fiind „Diavolul deghizat”[1]; comentariul său face aluzie la abilitatea Seniorului Întunecimii de a lua diverse forme, care par chipeșe și înțelepte, pentru a înșela Semințiile Libere ale Pământului de Mijloc.

Și în cazul lui Sauron există niște detalii care amintesc de episodul biblic din Grădina Edenului:

• Înfățișarea pe care Lucifer o adoptă atunci este cea a unui șarpe. Nu ar trebui deci să ne mire faptul că Sauron însuși, în confruntarea sa cu Huan în povestea Beren și Lúthien, ia forma unui șarpe. Chiar și pe stindardul războinicilor din Harad, ținut tributar Mordorului, apare desenat un șarpe negru!
• Când a încercat să îi aducă pe elfi sub stăpânirea sa, Sauron le-a promis același lucru pe care i l-a făgăduit și Satana Evei: cunoaștere! Dinaintea elfilor, „Sauron s-a dat drept sol al valarilor”[6] și le-a sugerat că împreună pot „să dureze un al doilea paradis” [2] la fel de frumos precum Amanul. Altfel spus: dacă Lucifer o încurajează pe Eva să mănânce Mărul, cu pretextul dobândirii cunoașterii tuturor tainelor Lumii, aidoma lui Dumnezeu, Sauron îi încurajează pe elfi să se lase călăuziți de el pentru a ajunge, chipurile, la fel de iscusiţi precum valarii.
• J.R.R. Tolkien îi atribuie lui Sauron într-un text neterminat, intitulat Sauron: Ridicarea și Căderea oamenilor – publicat ulterior de Carl F. Hoffstetter în Natura Pământului de Mijloc – rolul de corupător luciferic al primilor oameni:

„Ridicarea și căderea [oamenilor] s-a petrecut în timpul «Captivității lui Melkor», și nu a fost realizată de Melkor însuși, ci de Sauron.” [1]

Chiar și numele de Sauron are o sonoritate ce te duce cu gândul la Satan/Satana sau la grecescul sauros («şopârlă») – şi deci la Șarpele şi Balaurul din Biblie. Termenul satan însemna în ebraică «vrăjmaș», iar Sauron este adesea numit Dușmanul în cadrul trilogiei Stăpânul Inelelor, și o dată chiar „Dușmanul Unic” [3] de către Frodo. Și la fel cum Diavolul este perceput în creștinism ca un catalizator al răului, o putere malefică care bântuie Lumea în căutare fie de prozeliți, fie de victime, tot așa influența lui Sauron asupra Pământului de Mijloc este descrisă ca o Umbră care se întinde peste Arda, aţâţând toate făpturile ticăloase și semănând nemulțumire în inimile oamenilor. Umbra lui Sauron este, în cadrul universului imaginat de Tolkien, o forță aproape tangibilă: când Seniorul Întunecimii este înfrânt și duhul său izgonit „în Nimicnicie, de unde nu este cale de întoarcere” [1], Semințiile Libere simt că o povară uriaşă a fost ridicată de pe sufletele lor.

Mai există o altă asemănare fundamentală între cele două personaje: păcatul lui Lucifer este mândria. De aceea în poemul Paradisul Pierdut al lui John Milton Diavolul declară:

„Mai bine să domnesc în Iad, decât să slujesc în Rai.”[1]

Până și alungat din Paradis, Diavolul nu este cuprins de nevoia de a face apel la nemărginita milă a lui Dumnezeu: mândria sa este prea mare pentru o astfel de umilinţă! Și Sauron este o ființă roasă de trufie. Să nu uităm că din mândrie el refuză să se căiască după înlăturarea lui Morgoth, nedorind să se înjosească prin supunere la judecata valarilor, şi mai ales pentru că nu doreşte să fie osândit la servitute îndelungată, pentru a își dovedi buna-credință. (Gândiți-vă că până și fostul său stăpân, Morgoth, după prima sa înfrângere și captivitatea în Aman „s-a ploconit la picioarele lui Manwë și a cerut îndurare”[2], mimând căință!). Sauron este, prin urmare, o făptură care trăiește sub imperiul hubris-ului, socotind că este mai demn să rămână la vechile sale ticluiri și să se dedice încercării de a deveni „Stăpânul suprem al Pământului de Mijloc” [1]… Tot din trufie Sauron „a încetat să se teamă de acțiunea lui Dumnezeu în Lume” [1], închipuindu-și că Ilúvatar s-a descotorosit de creațiile sale, lăsându-l pe el să își facă mendrele cu Arda.

Dar mai este și un alt personaj din religia creştină care l-ar fi putut influența pe Tolkien în crearea lui Sauron. Într-una din scrisorile sale, redactată ca răspuns față de o recenzie pentru Stăpânul Inelelor, Tolkien explica că:

„Conflictul din Stăpânul Inelelor nu este numai despre «dorința de libertate», deși ea este, în mod firesc, prezentă. Este și despre Dumnezeu, și despre dreptul Său unic la cinstire divină. Eldarii și númenóreenii credeau în Cel Unic, Dumnezeu cel adevărat, și considerau venerarea oricărei alte persoane o blasfemie. Sauron își dorea să devină un Rege-Zeu, și era adorat ca atare de către slujitorii săi; dacă ar fi ieșit triumfător, ar fi râvnit la cinstire divină din partea tuturor făpturilor raționale și și-ar fi însușit puterea absolută asupra Lumii până la sfârşitul veacurilor.” [1]

Tânjind să fie venerat ca „stăpân și zeu suprem al oamenilor” [2], Sauron se apropie astfel de spiritul Antihristului. Așa cum ne spune Tolkien, tirania Seniorului Întunecimii este o „teocrație ticăloasă (căci Sauron este, în același timp, zeul sclavilor săi)”[2], ceea ce poate fi interpretat ca o paralelă la controlul global care va fi dobândit de Antihrist, potrivit Bibliei. Mai adaug și că, pe durata timpului său petrecut în Númenor, Sauron i-a mințit pe locuitorii insulei că Eru nu există, pentru a propovădui un nou cult:

„Neagă existența Creatorului, spunând că Unicul este o simplă invenție a valarilor de la Apus, oracolul propriilor dorințe. […] Sub Sauron apare astfel o nouă religie ce venerează întunecimea în temple durate anume.” [2]

Ori, iată ce ne spune Evanghelia după Ioan despre Antihrist şi prozeliţii săi:

„Orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul Antihristului, de a cărui venire ați auzit.” [4]

Iar în Evanghelia după Matei oamenii sunt avertizați să nu se încreadă în profeții falși, în frunte cu Antihristul:

„Căci se vor scula hristoşi mincinoși și proroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.” [4]

Sauron însuși le pare oamenilor din Númenor atotputernic când sfidează furtuna iscată de valari:

„Sauron stătea sus, pe ziduri, înfruntând fulgerul și scăpând nevătămat; din acel ceas, oamenii l-au socotit zeu […]”[2]

Dacă Sauron este un antagonist cu o tentă de Antihrist, nu este firesc ca pentru a îl combate să existe un protagonist mesianic al Pământului de Mijloc? Dacă este să îi dăm crezare filosofului Peter J. Kreeft, în Stăpânul Inelelor nu este vorba despre un singur astfel de personaj, ci de trei! Iată ce spunea acesta în lucrarea Filosofia lui Tolkien: Viziunea din spatele Stăpânului Inelelor:

[Iisus Hristos] este mai cu seamă prezent prin personajele Gandalf, Frodo și Aragorn, cele trei figuri mesianice. În primul rând, toți trei trec prin diferite forme ale morții și învierii. În al doilea rând, toți trei sunt mântuitori: prin sacrificiul lor de sine ei ajută la salvarea Pământului de Mijloc din ghearele demonice ale lui Sauron. În al treilea rând, ei întruchipează simbolismul mesianic cu trei fețe din Vechiul Testament: profetul (Gandalf), preotul (Frodo) și regele (Aragorn).”[1]

Dintre toți trei însă, aș spune că Gandalf este personajul cu cea mai vădită coloratură mesianică:

• 

  Gandalf the Gray, de Ainha Del Valle

  Atât vrăjitorul călător cât și Mântuitorul au o origine divină: Gandalf este un maia, „un spirit al poporului angelic” [6], iar Hristos este Fiul lui Dumnezeu și parte a Sfintei Treimi.

• Amândoi sunt emisari ai Creatorului: Gandalf este un trimis al valarilor și al lui Eru, în timp ce Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu.

• Amândoi sunt învățători: Gandalf propovăduiește cum că nu puterea ci „micile gesturi de bunătate și iubire” [7] țin răul la distanță, iar Hristos însuși a propovăduit că iubirea, înțelegerea, milostenia și generozitatea sunt sentimentele care îl vor aduce pe om pe drumul către Paradis.
• Amândoi sunt smeriți: Gandalf este înveşmântat la început în niște straie ponosite cenușii, iar Hristos era înveşmântat ca un simplu tâmplar.
• Amândoi se împotrivesc ispitei răului: după Botezul său, Hristos este ispitit întreit (în trup, minte și suflet) de către Satana, dar rămâne neclintit. Frodo îi oferă lui Gandalf Inelul, dar vrăjitorul, nevrând să cadă în mrejele sale, refuză să îl primească. Astfel, Pelerinul Sur nu cade în ispita de a îl imita pe Seniorul Întunecimii în pofta după putere; Gandalf nu se abate de la misia sa și nu se lasă pradă lăcomiei. (În timp ce Saruman, de pildă, este momit și devine „aliatul sau slujitorul lui Sauron” [6].)
• Amândoi exorcizează duhuri necurate:
• Printre Minunile săvârșite de Mântuitor se numără și eliberarea oamenilor aflați sub stăpânirea demonilor. Emblematic în acest sens este Exorcismul din sinagoga de la Capernaum: potrivit Evangheliilor, Iisus, însoțit de Apostolii săi, a mers de Sabat la Capernaum, unde a început să predice. Printre cei adunați acolo se afla un om posedat de un duh necurat. Iar Iisus i-a poruncit cu asprime duhului: Ieşi din el!”[4]

Și duhul cel rău a scuturat omul cu violență și a ieșit din el, scoțând un țipăt. Alți posedați întâlniți de Mântuitor manifestă semne precum pierderea vederii sau muțenia.

• • 

    Imagine din filmul Stăpânul Inelelor: Cele Două Turnuri

    În Stăpânul Inelelor, Théoden, vlăguit de otrăvurile sfetnicului său, Gríma Limbă-de-vierme, cade sub vraja lui Saruman. El șade astfel în jilțul său, tăcut, gârbovit, neputincios și palid, cu mintea cufundată în beznă, în timp ce Rohanul este amenințat de „un pact între Orthanc și Turnul Întunecimii”[3]. În ecranizarea lui Peter Jackson ni se arată că Saruman îl putea chiar poseda pe Théoden, grăind prin el ; este un șiretlic pe care vrăjitorul malefic l-a deprins de la „noul [său] stăpân” [3] (Sauron): în volumul Inelul lui Morgoth din seria Istoria Pământului de Mijloc ni se spune că Sauron practica posedarea și „că i-a învățat acest lucru și pe discipolii săi”[1]. Dominația lui Saruman asupra voinței lui Théoden ia sfârșit când Gandalf cel Alb, însoțit de Cei Trei Vânători, ajunge la curtea Rohanului, în Edoras. Vrăjitorul îl exorcizează pe bătrânul rege, spunând:

„— O să te scot din el, Saruman, aşa cum otrava este scoasă dintr-o rană.”[8]

Iar în ecranizarea lui Peter Jackson, în momentul în care este izgonit din trupul lui Théoden, Saruman scoate un strigăt terifiant, iar trupul regelui din Rohan se scutură. De altfel, echipa de scenariști a recunoscut în comentariul regizorului influența episodului biblic din sinagoga de la Capernaum asupra secvenţei din film.

• Amândoi se sacrifică în mod altruist pentru a îşi îndeplini misia:
  • Hristos a îndurat multă suferință și și-a dat viața pe Cruce; moartea sa a permis izbăvirea întregii omeniri.
  • Gandalf „a pătimit cumplit și a fost răpus” [6] chiar în timp ce îl dobora pe balrogul lui Morgoth; moartea lui Gandalf a permis Frăției, ultima speranță a Semințiilor Libere, să își continue drumul și misia de a distruge Inelul, și astfel de a-l înfrânge pe Sauron odată pentru totdeauna.
• The Resurrected Christ, de Walter Rane
  Amândoi se întorc din Lumea de Dincolo, așa cum este voia demiurgului. Gandalf urmează tiparul lui Iisus, înveşmântat în giulgiul alb (albul fiind simbol al luminii și al purității):

„[…] fiind trimis înapoi din moarte pentru scurtă vreme, [Gandalf] a fost înveşmântat în alb, devenind o flacără strălucitoare (tăinuită, însă arătându-se doar la mare nevoie).” [6]

• Amândoi se înfățișează după înviere discipolilor lor: Mântuitorul Mironosițelor și Apostolilor, iar Vrăjitorul Alb celor Trei Vânători.
• La fel cum se spune că Hristos îl va înlătura pe Antihrist în final, tot așa este menirea lui Gandalf de a i se împotrivi lui Sauron și de a îl răsturna de la putere. Elementul fatidic al acțiunilor vrăjitorului este consolidat în propria sa mărturisire solemnă, făcută către Aragorn, odată ce misia sa a fost împlinită:

„Al Treilea Ev a fost evul meu. Eu am fost Duşmanul lui Sauron; treaba ma s-a sfârşit.”[5]

Într-un pasaj din Povești Neterminate, Tolkien punctează din nou faptul că lui Gandalf i-a fost hărăzit să devină nemesisul lui Sauron, și prezintă muncile Pelerinului Sur ca fiind o parte importantă din marele plan al valarilor și al Creatorului pentru Pământul de Mijloc:

„În altă parte se spune cum, atunci când Sauron a ieșit din nou la iveală, și-a dezvăluit și [Gandalf] o parte din putere și, devenind sufletul rezistenței împotriva lui Sauron, a învins până la urmă și, prin veghe și trudă, a dus totul la sfârșitul pe care-l gândiseră valarii sub acel Unic care este mai presus de ei.” [6]

Aș mai dori să adaug cu privire la Gandalf că, în relația sa cu Aragorn, el joacă un rol similar atât Duhului Sfânt, cât și prorocului Ioan Botezătorul. Ioan anticipează venirea Mântuitorului, iar

Gandalf susține nevoia întoarcerii pe tronul Gondorului a urmașului lui Isildur, singurul care poate uni seminţia oamenilor. Scena încoronării lui Aragorn poate fi interpretată ca o mică paralelă la Botezul Mântuitorului: Iisus este botezat de Ioan în apele Iordanului, iar Duhul Sfânt coboară din ceruri în chip de porumbel alb pentru a îl binecuvânta și recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu; Aragorn este uns rege de către Gandalf cel Alb, care îi așează coroana pe creștet și îl binecuvântează:

„— De-acum încep zilele Regelui şi fie ele binecuvântate atât timp cât vor dăinui tronurile valarilor!” [5]

În Sălbăticia, călătorii și semnificația lor teologică în Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien, Emily Hunt reia ipoteza filosofului Peter J. Kreeft, potrivit căreia Aragorn este și el un personaj mesianic, și afirmă că:

„Aragorn este întruchiparea mesianică a lui Hristos ca rege.”[1]

De exemplu, caracterul profetic al înscăunării pe tron al lui Aragorn (amintind de anunțarea venirii Mântuitorului de către proroci) este ilustrat prin ultimul catren al unui poem din Stăpânul Inelelor, atribuit lui Bilbo Baggins:

„Din cenuşă un foc se va aprinde

O lumină dintre umbre va ţâşni

Refăurită va fi sabia ce a fost frântă

Cel fără de coroană va fi din nou rege” [1]

O dovadă a firii divine a Mântuitorului a fost puterea sa de a tămădui oamenii. Printre Minunile lui Iisus se numără: Vindecarea unui lepros, Vindecarea soacrei lui Petru, Vindecarea slugii sutașului, Vindecarea celor doi orbi etc. Asemănarea dintre aceste munci ale lui Hristos și episodul cu Aragorn în Casa Tămăduirii în Stăpânul Inelelor nu a trecut neobservată de Emily Hunt:

„Tot așa, abilitatea lui Aragorn de a îi tămădui pe cei răniți poartă o tentă mesianică. Pentru a îi lecui pe Faramir, Éowyn și Merry, loviți de «suflarea neagră», el are trebuință de planta «athelas», numită popular «buruiana regelui». Ideea că mâinile regelui sunt mâini de vindecător capătă cu atât mai multă însemnătate cu cât se apropie ceasul în care Gondorul îi va recunoaște lui Aragorn dreptul la tron, și desigur sunt paralele clare între faptele lui Aragorn și muncile de taumaturg ale lui Hristos descrise în Evanghelii.” [1]

De asemenea, ea a remarcat o posibilă asemănare între titlul sub care Aragorn a fost uns rege și unul dintre numele date lui Hristos:

„S-ar putea să existe o trimitere către numele «Emmanuel» («Dumnezeu printre Noi») în titlul lui Aragorn, «Elessar» («Piatra-elfilor»).”[1]

Și urmașul lui Isildur îndură chinurile pustietății și ispita: în locul timpului petrecut de Hristos în deșert sunt anii de pribegie ai lui Aragorn în sălbăticia de la Miazănoapte, iar în locul Diavolului este Inelul din mâna întinsă a lui Frodo – în ecranizarea lui Peter Jackson, glasul Inelului poate fi auzit șoptind, pe un ton seducător, „Elessar” [8].

Haideți acum să trecem la Purtătorul Inelului, Frodo Baggins. Mai mulți critici au comentat că, prin felul în care își croiește drum prin ținutul Mordor, el amintește de Iisus Hristos în timp ce își duce Crucea pe Golgota. Când hobbitul se apropie de Muntele Osândei, Inelul devine o povară apăsătoare, cu neputință de îndurat, la fel cum s-a dovedit Crucea pentru Mântuitor. Sam, însoțitorul și prietenul său de nădejde, este cel care îl cară în spate pe Frodo, o aluzie poate la Simon din

Cirene, care îl ajută pe Hristos sa îşi ducă Crucea mai departe.

Ce uimește la Frodo este curajul său: deși el face parte din neamul hobbiților, o seminție de piticuți care nu a jucat vreun rol însemnat în evenimentele marcante ale istoriei Pământului de Mijloc, el acceptă, resemnat, să poarte Inelul, conștient de povara imensă pe care acest obiect malefic o reprezintă din cauza puterii sale de a fermeca mințile celor nechibzuiți, și este conștient că drumul său este presărat cu primejdii. Chiar și când își pierde speranța de a se întoarce vreodată acasă, în Comitat, Frodo nu se înduplecă să își abandoneze misia. Este dispus să se sacrifice pe sine de dragul Semințiilor Libere, dând dovadă de altruism: asemenea Mântuitorului, el nu consideră că viața sa este mai presus de a altora.

De asemenea, Peter J. Kreeft, compara suferința îndurată de Frodo Baggins cu Iisus Hristos în ipostaza Mielului lui Dumnezeu (mielul fiind un animal jertfit în mai multe culture antice, precum cea ebraică sau cea grecească).

Răstignit pe Cruce, când a simţit clipa implinirii misiei sale, Iisus Hristos ar fi spus solemn:

“S-a isprăvit!”[4]

Aceleași cuvinte le rostește și Frodo în Stăpânul Inelelor, după ce Inelul lui Sauron a fost mistuit de flăcările Muntelui Osândei. Iar dacă Iisus se înalță la ceruri, Frodo se îmbarcă pe ultima corabie care părăsește Pământul de Mijloc și se îndreaptă către Valinor, paradisul valarilor din Aman.

Cu privire la personajul Gollum, călăuza hobbiților în ținutul Mordor, Emily Hunt argumenta că trădarea lui Frodo de către această creatură ticăloasă este un rău necesar, care asigură, involuntar, împlinirea destinului. Ea servește același rol ca trădarea lui Hristos de către Iuda Iscarioteanul:

„Gollum mușcă degetul lui Frodo pe care acesta purta Inelul și apoi cade în vulcan, în care Inelul este distrus. Ar fi putut Frodo să distrugă Inelul de unul singur? Mă îndoiesc; puterea Inelului era mult prea mare. Există aici o altă paralelă către povestea trădării față de Hristos; Iisus știa că o să moară. S-ar fi predat el singur autorităților evreiești? Numai prin trădarea lui Iuda s-a ajuns la prinderea lui Iisus și răstignirea acestuia.” [1]

Lăcomia și lipsa de încredere sunt trăsăturile definitorii ale lui Iuda, și le regăsim și în personajul Gollum. Iscarioteanul, deși socotit la început printre Apostoli, nu poate să meargă până la capăt pe urmele lui Iisus și, într-un moment de slăbiciune, îl trădează fariseilor pentru o pungă de arginți. Față de Gollum, Frodo manifestă compasiune, oferindu-i o cale spre izbăvire, spre a redeveni Sméagol de altă dată. Când însă vine clipa încercării, Gollum nu este dispus să facă pasul până la capăt către Frodo, lăsându-se pradă din nou bănuielilor și dorinţei egoiste de a își însuși Inelul.

Să nu credeți acum că personajele feminine ale lui Tolkien fac excepție de la influența creștină! Părintele Murray, un apropiat al familiei Tolkien, i-a trimis o scrisoare autorului în care puncta asemănările dintre Doamna Galadriel din Lothlórien și Fecioara Maria, Maica Domnului. Iată ce i-a răspuns J.R.R. Tolkien:

„Cred că știu precis la ce te referi, prin aluziile tale la Doamna Noastră, ea fiind baza micului meu concept de frumusețe prin noblețe și prin simplitate.” [1]

Nu ar trebui să ne mire respectul imens nutrit de Tolkien pentru Fecioara Maria: cultul Maicii Domnului este un element însemnat al creștinismului. Trăsăturile definitorii ale Mariei sunt smerenia, blândețea, înțelepciunea, cumpătarea, dărnicia și curățenia sufletească. Aceste virtuți se regăsesc și în portretul lui Galadriel, frumoasa elfă înveșmântată în alb (culoare simbolizând lumina şi puritatea; cum am precizat și în cazul lui Gandalf și al lui Hristos), despre care Tolkien afirma că era „neîntinată”[1]. Într-un articol intitulat Maria în Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien, Lawrence Yuen observa cum:

„Tradiția catolică a onorat-o dintotdeauna pe Maria ca o dătătoare de daruri, sau o mijlocitoare în acest proces. Dumnezeu, în înțelepciunea sa, alege să acționeze prin intermediari umani. Înainte a părăsi Lothlórien, Galadriel oferă fiecărui membru al Frăției câte un dar pe măsura misiei lor. Găsesc interesant faptul că darul ei către Frodo este o sticluță care conține lumina stelei Eärendil. Aceasta pentru că două din cele mai străvechi titluri date Fecioarei Maria sunt Steaua Mării și Steaua Dimineții. Misiunea Mariei este mereu de a îi călăuzi pe călătorii osteniți către Fiul ei, întocmai cum stelele nopții îi călăuzesc pe călătorii osteniți înapoi acasă. Amintiți-vă că, în Vinerea Mare, Maria a simțit cum este să pierzi «prezența» lui Dumnezeu și să fii învăluit de bezna celei mai întunecate nopți vreme de trei zile întregi. De aceea, atunci când Lumina Lumii pare să se fi stins din viețile noastre, ne îndreptăm în căutarea unei călăuze, către lumina întruchipată de Maria. Tot așa, vedem cum atât Frodo cât și Sam folosesc sticluța de la Galadriel în clipe de mare cumpănă «când toate celelalte lumini se sting» și atunci când ceasul morții le dă târcoale.” [1]

Tot Lawrence Yuen punctează faptul că, atunci când se afla în balrogul păianjenului Shelob, lui Sam i se pare că o zărește pe Galadriel:

„Întocmai cum Maria apare în locuri ca Fatima, Lourdes și Guadelupa în perioade de mare restriște, tot așa i se înfățișează și Galadriel lui Sam.” [1]

Ulterior, Tolkien a confirmat în mod explicit validitatea ipotezei, recunoscând rolul jucat de Maica Domnului în crearea reginei elfe, cu precizarea că asemănarea nu era, însă, în totalitate perfectă:

„Este adevărat că datorez multe particularități ale acestui personaj învățăturilor creștine și interpretării catolice asupra Fecioarei Maria, însă Galadriel era de fapt o pocăită: în tinerețe, ea fusese un personaj de frunte în răzvrătirea contra valarilor (păzitorii îngerești).” [1]

Admir iubirea lui J.R.R. Tolkien pentru religia creștină. Impresia mea este că sentimentul sacrului s-a cam pierdut, din păcate, în epoca noastră sau există numai la un nivel superficial. Și acest lucru este trist, în condițiile în care acest sentiment este un element fundamental al culturii noastre românești. Nu vorbesc despre habotnicie sau despre oameni mărunți care folosesc religia ca pretext pentru ură. Eu vorbesc despre acel sentiment evlavios sincer, despre nevoia omului de a crede că există o entitate superioară care veghează asupra lui, care îl ocrotește și căruia mereu îi poate mărturisi păsul său. Iată ce spunea istoricul român Neagu Djuvara într-una din cărțile sale:

„În atâta nesiguranță și nedreptate, de care se lovește pretutindeni și oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuța întunecoasă, în fața iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinților, el se simte – numai acolo – acasă; ocrotit, izbăvit, poate și iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilința și acceptarea cu seninătate a voinței dumnezeiești. […] Mătăniile, îngenuncherile, semnul Crucii repetat la nesfârșit, sărutarea pătimașă a icoanelor pe picioarele însângerate ale lui Cristos, toate aceste gesturi nu au nimic ostentativ; nici obligație, nici fariseism, ci smerenie și căință sinceră, rugă la nemărginita milă a lui Dumnezeu.”[9]

Aș spune că smerenia și acceptarea sorții hotărâte de către puterea divină – calificate de Neagu Djuvara drept „trăsăturile dominante” ale creștinismului românesc – se disting foarte bine în povestea descrisă de J.R.R. Tolkien în Stăpânul Inelelor.

Să aveți în vedere că această capodoperă a scriitorului britanic nu a fost concepută ca o alegorie – după cum ați văzut, influenţele şi asemănările există (multe recunoscute chiar de autor) însă ele nu sunt perfecte: scopul lui Tolkien nu a fost să copieze Biblia, pe care el o considera inegalabilă, ci să îi păstreze esența și să îi promoveze învățăturile într-un cadru fantasy! La temelia legendelor Pământului de Mijloc, alături de fascinația pentru mitologia nordică, se află adânc înrădăcinată iubirea lui J.R.R. Tolkien pentru religia creștină!

Bibliografie

The Letters of J. R. R. Tolkien , Harper Collins, 2011

JRR Tolkien: ‘Film my books? It’s easier to film The Odyssey’, The Telegraph, 2016

Silmarillion, RAO, 2014

Good & Evil in Middle-earth, Christian History Institute

The History of Middle-earth: Morgoth’s Ring, Harper Collins, 2015

Biblia, Editura Societăţii Biblice Interconfesionale din România, 2016

The Philosophy of Tolkien: The Worldview Behind The Lord of the Ring, Ignatius Press, 2005

Stăpânul Inelelor: Cele Două Turnuri (film), New Line Cinema, 2002

Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui, RAO, 2010

Stăpânul Inelelor: Frăţia Inelului, RAO, 2010

Wilderness: Essays in Honour of Frances Young, Bloomsbury Publishing, 2005

Mary in Tolkien’s The Lord of the Rings, The Myth Pilgrim, 2020

Între Orient şi Occident, Humanitas, 2011

Note

1. În cazul citatelor din: corespondența lui Tolkien, seria The History of Middle-earth (titlu original: The History of Middle-earth), The Philosophy of Tolkien: The Worldview Behind The Lord of the Rings, Wilderness: Essays in Honour of Frances Young, The Lord of the Rings: Weapons and Warfare, The Nature of Middle-earth, Paradise Lost, redacţiile/site-urile The Telegraph, Christian History Institute şi The Myth Pilgrim; traducerea îmi aparține.
2. Citatele provin din Silmarillion, (RAO, ediția din 2014), în traducerea Irinei Horea
3. Citatele provin din Stăpânul Inelelor: Cele Două Turnuri, (RAO, ediția din 2010), în traducerea Irinei Horea
4. Citatele provin din Biblia, (Editura Societăţii Biblice Interconfesionale din România, ediția din 2016), în traducerea lui Dumitru Cornilescu
5. Citatele provin din Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui, (RAO, ediția din 2010), în traducerea Irinei Horea
6. Citatele provin din Poveşti Neterminate, (RAO, ediția din 2005), în traducerea Irinei Horea
7. Citatele provin din trilogia de filme Hobbitul (New Line Cinema, ecranizările din perioada 2012-2014)
8. Citatele provin din trilogia de filme Stăpânul Inelelor (New Line Cinema, ecranizările din perioada 2001-2003)
9. Citatele provin din Între Orient şi Occident (Humanitas, ediția din 2011)