Probabil cel mai bun vis pe care l-am auzit povestit vreodată i-a aparținut tatei. Avea cincisprezece ani în vara lui ’69 și toată luna iulie nu trecuse dimineață fără să dea fuga la Debitul lui Moș Solomon, unde aduceau și ziare, și să cumpere Scînteia Tineretului, ca să citească, înfiorat, rubrica intitulată Cadran științific, unde scria despre ultimele pregătiri ale misiunii Apollo 11. Ar fi dat orice să fie în pielea lui Armstrong sau Aldrin. Pe Collins îl compătimea, ce soartă crudă, să ajungi până acolo și să nu poți călca pe Lună. O dată pe săptămână, cu mărunțișul pe care apucase să-l strângă, își lua revista Lumea, în care erau prezentate pe larg detaliile uluitoarei călătorii.
Nu cu mult în urmă, în grădina de vară a Cinematografului „23 August”, văzuse 2001: O odisee spațială, strecurat sub titlul Misiunea, într-o seară de joi, când, dacă aveai noroc, puteai vedea un film american, în loc de peliculele românești cu daci, haiduci și panduri, ori filmele de război rusești sau comediile franco-italiene. Tot acolo văzuse și Pași spre Lună, în regia lui Ion Popescu-Gopo, însă acesta nu fusese ce se așteptase. I se păruse spectaculos, chiar năucitor, dar nu avea niciun fundament științific, iar asta era ceva ce pe tata îl supăra încă de pe atunci. El voia să vadă motoare F-1, nu sandale cu aripi, covoare zburătoare și mături de vrăjitoare.
De la începutul lunii, recitise de două ori De la Pământ la Lună și În jurul Lunii de Jules Verne și o dată Primii oameni în Lună de H.G. Wells din colecțiile Cutezătorii și SF ale Editurii Tineretului. Erau pline de naivități și inexactități, firește, el știa acum mai multe decât știuseră ei când le scriseseră, însă acestea își păstraseră farmecul, le recitea cu aceeași fascinație care în copilărie îl făcuse să se imagineze în proiectilul aruncat spre Selena de imensul Columbiad, așteptând cu înfrigurare întâlnirea cu seleniții. Era convins că până la sfârșitul vieții sale, orașe aveau să fie construite pe acea sferă alburie, la sute de mii de kilometri depărtare, chiar mai grandioase decât în filmul lui Kubrick. De fapt, într-o zi, întorcându-se de la școală, i-a spus maică-sii că el voia să fie îngropat pe Lună.
În noaptea zilei de 16 iulie, după ce racheta spațială Saturn V se ridicase în ceruri de la Cape Kennedy, a adormit târziu. Era lună plină, zăpușeală și câinii lătrau. Maică-sa dormea liniștită lângă el, nici nu i se auzea respirația. Mult după jumătatea nopții, ușa camerei, singura atribuită lor într-o casa decomandată de pe strada Griviței, împărțită cu alte trei familii, s-a deschis și în încăpere a pătruns un bărbat corpolent, rumen și blonziu, într-o uniformă albastră. Era taică-său, l-a recunoscut de îndată, deși nu avea mai mult de șase ani când îl îngropaseră. Acesta i-a spus că trebuise să-și însceneze moartea, ca să poată lucra la un proiect ultrasecret.
Ceaușescu și Tito bătuseră palma — iugoslavii aveau un program spațial foarte avansat — și împreună puteau să-i întreacă atât pe americani, cât și pe ruși, în cursa spațială. După aceea, după această reușită monumentală, demnă de zei, poate cea mai măreață dintre toate, nec plus ultra, toate războaiele s-ar fi sfârșit, pentru totdeauna. Aveau însă nevoie de el, un tânăr cu o condiție fizică de invidiat, dovedită în meciurile de handbal ale școlii și în numeroasele dăți în care înotase împotriva curentului Moldovei, și cu vaste cunoștințe despre cosmos, expert în selenografie și astrofizică, familiar cu proiectele Mercury, Gemini și Apollo. De el țineau speranțele tuturor.
— Accepți să-ți împlinești destinul? l-a întrebat taică-său, întinzându-i mâna.
— Accept! Nu o fac pentru că este ușor, ci tocmai pentru că este greu, a spus tata, parafrazându-l pe Kennedy.
S-au strecurat afară, apoi bunicul l-a băgat într-o mașină neagră care aștepta la poartă și l-au dus până la Clinceni, unde o navă uriașă, de trei mii de tone, botezată Gebeleizis, fusese pregătită pentru a-l purta spre Lună. De-a lungul drumului, doi bărbați în halate albe i-au tot cerut sfaturi și și-au notat meticulos răspunsurile primite.
După o scurtă examinare în urma căreia medicii s-au declarat uimiți de capacitățile sale și un antrenament de bază în barocameră, a fost instruit pe repede-înainte — știa deja tot ce avea de făcut —, a finalizat cu brio o simulare, după care a fost ajutat să îmbrace costumul de cosmonaut tricolor și condus până la navă. Drumul n-avea să dureze patru zile, ca al americanilor, ci doar trei ore, așa că la ivirea zorilor, tata era deja ajuns la destinație, cu mult înaintea echipajului Apollo 11. La coborârea din modul, pe buza craterului Tycho, Umbilicus Lunaris, cu steagul Republicii Socialiste România în mână, ar fi vrut să spună ceva memorabil, însă tovarășii îi tot repetaseră că trebuia să strige „Pentru gloria poporului, înflorirea patriei și cauza partidului, înainte!”, ceea ce a și făcut, deși gâtuit de emoție, pe când întreaga omenire își ținea răsuflarea.
Mulți ani mai târziu, mi-a povestit toate acestea, cum fusese luat de acasă, cum străbătuse bezna rece a lumii de deasupra, cum mersese prin Marea Liniștii și, la întoarcere, se prăbușise în Marea Neagră, de unde fusese cules de paza de coastă și dus la Constanța, pentru recuperare, apoi la București, unde fusese felicitat de Nixon și de Brejnev, însă eu n-am vrut să cred că fusese doar un vis. De aceea, când profesorul de geografie, domnul Soter, ne-a întrebat, netezindu-și mustața stufoasă, dacă știam cine fusese primul om care a pășit pe Lună, eu am ridicat mâna și am spus mândru: „Tata!”.
***
Titlu: Silex
Autor: George Cornilă
Editura: Polirom
ISBN: 978-973-46-9792-2
An apariție: 2024
Număr pagini: 304
Tip ediție: broșată
Format: 130×200
Colecție: EGO. PROZĂ
Descriere
În urma unui accident, un scriitor încearcă să își rememoreze viața, însă este incapabil să mai discearnă între faptele și persoanele reale și întâmplările și personajele din cărțile pe care le-a scris, le-a tradus și le-a citit. Cu vocea unui narator nesigur, ale cărui povești sunt mereu dezmințite, Silex înfățișează o istorie a fărâmițărilor interioare și o meditație amplă asupra memoriei, a identității‚ a imaginii pe care ne-o construim, a minciunilor pe care ni le spunem, a răului pe care ni-l facem unii altora sau nouă înșine.
