Vânătoarea celorlalți(timp de citire: 40 minute)

Într-un joc al simbolurilor, în care prada și vânătorul își schimbă deseori rolurile, în care Omul nu mai pare a fi în vârful lanțului trofic, povestirea ne aduce aminte de precaritatea victoriei, dar și că, uneori, Moartea este preferabilă Vieții.

*

Femeia a scăpat ulciorul – nu l-a auzit spărgându-se, n-a simţit stropii reci împroşcându-i pulpele. Încremenise, şi-n ochii ce se căscau tot mai mult, Yraine s-a desluşit aşa cum era: goală, neagră ca bezna, cu pielea lucind de sudoare. A trecut albia dintr-un salt, iar femeia s-a dat înapoi, şi-a strâns veşmântul la piept – ea se simţea cea despuiată… Yraine a păşit mai departe parcă fără s-o vadă; dar nu văzuse îndeajuns? Satul uruţilor n-avea să fie altfel decât celelalte.

Dincolo de palisadă începeau colibele-muşuroaie, dospite sub soarele amiezii. Şi, pretutindeni, bărbaţi şi femei care se uitau după stră­ina cu lance, se trăgeau în lături… Yraine şi-a dus mâna la frunte: semnul se înfierbântase, zvâcnea – erau zăduful, colbul, privirile iscoditoare.

Căpetenia veghea pietrele sacre, nemişcat aidoma idolilor din vârful celor patru stâlpi, patru capete strâmbându-se spre tot atâtea zări. Stătea acolo de când bătaia tobelor însufleţise văzduhul peste sat, peste junglă. Zile şi nopţi, fără contenire – iar acum, aşteptarea se sfârşise.

Yraine s-a aşezat înaintea lui, încrucişându-şi picioarele. Nu ceruse îngăduinţă şi ochii bărbatului au fulgerat; dar ei o chemaseră, glasul tobelor răsuna aşa numai dacă spaima de fiară cumpănea mai greu decât spaima de Vânător… Tăcerea se cernea peste tăciunii stinşi, când omul a spulberat-o cu vorbele, cu răsuflarea: orice, chiar să fie una de-a lor. Yraine a ridicat din umeri. Odată trecută primejdia, nimeni nu mai voia un Vânător pe-aproape. A rostit fără să şovăie: „zece pietre de foc“. Un preţ mare – la fel şi nevoia lor.

Bărbatul s-a uitat cu îndoială la cuţitul de fildeş, la fruntea străinei. Şovăia? Yraine a ţâşnit în picioare. Vânătorii aveau un singur cuvânt; dacă uruţii nu auziseră încă, era timpul s-o afle.

Făcuse un pas, când glasul căpeteniei a oprit-o, dintr-o dată umil, rugător. Yraine s-a răsucit, îngustându-şi ochii – o clipă, două… Într-un târziu a încuviinţat, parcă în silă. I-a întors spatele urutului, nu înainte de a-i desluşi uşurarea: omul crezuse că va cere mai mult.

A pornit fără grabă printre colibe. I-o dăduseră pe ultima, de lângă palisadă, însă n-a intrat; nu-i plăceau izul stătut, pereţii ascunzând zările, acoperişul scund, apăsător.

S-a lăsat pe un bolovan, la umbră, ascultând murmurele, şoaptele dimprejur. Copiii satului pândeau de după îngrădituri şi colibe, iar nemiş­carea ei îi făcea tot mai cutezători. Unul a ieşit la iveală – străina avea ochii închişi, poate dormea… Pe neaşteptate, Yraine şi-a înălţat pleoapele; băiatul a zvâcnit a fugă, dar era prea târziu, ochii verzi îl chemau, oprind, supunând.

Yraine îl vedea apropiindu-se încet, odată cu amintirea… Alt sat, ea împreună cu alţi copii, spaima ce-i ţinea departe, dorinţa nedesluşită care-o mâna spre bărbatul cu creştetul ras şi pielea galbenă, ce şlefuia vârfuri de săgeţi. Vânătorul a aţintit-o cu ochi arzători şi totul din jur a dispărut. Yraine nu voia decât să scape, să se ascundă, însă picioarele i se mişcau singure; s-a pomenit înaintea străinului, tremurând, el i-a cu­prins tâmplele şi ceva a zvâcnit sub apăsare – ca o pasăre trezită din somn. Nu pricepea ce înseamnă, dar a ştiut că nimic nu va mai fi ca până atunci… În noaptea aceea Vânătorul a răpus tigrul ucigaş de oameni; în zori a părăsit satul – nevăzut, neauzit. Şi numai ea îi aflase numele: Assar…

A atins fruntea băiatului: nu simţea decât spaimă. Scuturându-se din amorţeală, copilul a ţâşnit în goană după ceilalţi – nici el n-avea darul! Atâtea vânători, atâtea sate… Cincisprezece anotimpuri ploioase şi nimeni căruia să-i arate calea.

Iarăşi paşi, şovăitori. O femeie a aşezat vasele pe pământ, în faţa ei: orez, lapte, carne afumată. Yraine le-a împins la o parte. O fiară se îndes­tulează din pradă – la fel Vânătorul, iar ea nu-şi începuse încă hăituiala. A dus ulciorul la buze, a băut; apa era a tuturor, asemeni văzduhului.

Zvonuri amestecate – mugete, copite, glasuri – şi, curând, turma s-a ivit: întâi taurii cei mari, împungând înserarea cu coarnele, apoi vălmăşagul spinărilor albite de colb. Păstorii mânau vitele cu strigăte răguşite, câţiva au împins la loc poarta, un răget a răsunat dinspre hăţişuri şi Yraine a închis ochii, pregătindu-se pentru o noapte lungă.

… Un foşnet, altfel decât toate. Pleoapele i-au zvâcnit: fiara era acolo, aproape, îi desluşea furişarea prin beznă. S-a ridicat, dar freamătul amuţise – fiara n-o voia, umbla după altă pradă. A sărit palisada, atingând pămîntul fără să clatine vreun fir de iarbă şi a pornit ca o nălucă spre locul unde vitele se buluceau, se frecau de garduri, în duhoarea fricii ce umplea văzduhul.

Brusc s-a oprit, încremenind cu mâinile încleştate pe lance, cu ochii la desişul din faţă: şuierul ciudat, ca de şarpe, dintr-acolo venise. Ce fel de făptură era aceea? Uruţii nu ştiau să spună. Puţini o văzuseră, şi mai pu­ţini cutezau să pomenească despre Kaidu, Moartea Tăcută, care lovea, dispă­rând înainte să prindă cineva de veste… Yraine îşi încordase braţul până la du­rere, însă cel de dincolo de frunziş nu se clintea. Simţea, oare, Vână­torul? O vreme, femeia şi sălbăticiunea au rămas nemişcate, cumpă­­nindu-şi puterile. Apoi Kaidu s-a tras sub ramuri şi n-au mai fost decât întunericul, tăcerea. Yraine a coborât arma: în noaptea aceea uruţii vor dormi în pace.

Trosnetul, bufnitura au făcut-o să alerge înapoi. În gard se căsca o spărtură largă, un păzitor zăcea la pământ, altul ţipa ca ieşit din minţi şi Yraine a zărit ceva – umbre îngemănate? – adâncindu-se în hăţişuri. Kaidu ducea un leş, fără ca povara să-l încetinească măcar.

Satul se trezise. Bărbaţii se năpusteau din colibe cu torţe şi crengi aprinse, dar strigătele, chemările se pierdeau în liniştea nefirească a junglei. Yraine a smuls torţa unui urut, a coborât-o spre urmele lăsate în ţărână – jivina nu era leu, nici tigru sau panteră.

Era un vrunn.

*

Leopardul îşi încreţea ameninţător botul, dar ea l-a apucat de ceafă, trăgându-l din groapa-capcană. Afară i-a dat drumul şi mârâitul sălbăticiunii s-a preschimbat într-un mieunat gros. Yraine l-a scărpinat între urechi – leopardul se freca de ea, o lingea, şi fiorul, fierbinţeala i s-au răspândit în trup, la fel ca atunci… Împrejur, copacii, jungla dispăruseră; vedea satul unde se născuse, ursul ivit din ceaţa zorilor, auzea ţipetele, ropotul goanei celorlalţi, apoi s-a pomenit deodată singură. Umbra fiarei a acoperit-o, Yraine i-a simţit răsuflarea pe obraz, pe gât. Nu-i era frică. Assar îi dăduse Puterea, nu o pricepea pe de-a-ntregul, însă ştia că-i acolo, în ea. Fiara a adulmecat-o, pufnind. Furia i se domolise, a luat-o spre pădure, dar sătenii nu i-au dat răgaz să ajungă, l-au năpădit, cu neputinţa prefăcută în turbare. Când ursul n-a mai fost decât un leş au privit-o ciudat, cu duşmănie. Yraine s-a răsucit pe călcîie; dincolo de pali­sadă o aştepta Assar şi a pornit alături de el fără uimire, fără şovăială.

Leopardul a întors capul, a chemat-o. Yraine cioplea mai departe; a rămas aşa, până ce nu l-a mai zărit, însoţindu-l cu gândul: fereşte-te de cărări bătute. Un Vânător curma Viaţa doar când n-avea altă cale, deşi… „Cel care a cunoscut Gustul Sângelui îl va dori din nou“ – ca întotdeauna, Assar nu greşea.

A ascuţit ultima ţepuşă. Vrunnul nu ucisese încă pe nimeni, dar va ajunge şi la asta dacă o să-i dea răgaz… Copacul dezrădăcinat de furtună lăsase o groapă, ea o adâncise, iar acum fundul, pereţii erau presăraţi cu mănunchiuri de pari – încă o zi şi capcana va fi gata. Cu orice altceva dăduse greş: laţurile, momelile otrăvite rămâneau neatinse. Dar mâine, totul se va sfârşi.

Amiază. Era timpul să pornească – vrunnul nu trebuia să uite cine era Vînătorul… Curând a zărit crengi frânte, copaci cu răni din care seva mustea încă; urmele duceau spre creasta unei râpe – unele vechi, altele în care umezeala n-apucase să se zvânte – parcă lăsate anume… până la stâncile unde dispăreau brusc. Yraine şi-a muşcat buzele. O jivină vicleană; prea vicleană.

Ramurile s-au mişcat, Yraine s-a năpustit în hăţişuri, spintecându-le ca pe o apă plină de spini. Dincolo, o râpă pustie. A răsuflat de câteva ori, domolindu-şi clocotul sângelui, a privit în jur, apoi în sus, la maimuţele ce se strânseseră una într-alta, tremurând. Kaidu trecuse pe acolo – o vedea limpede în ochii lor holbaţi, albi de spaimă.

În râpă, leşul doar pe jumătate curăţat de carne al unui bivol – vrunnul îl doborâse în văzul sătenilor, când Yraine rătăcea prin mlaştinile de la miazănoapte. Mereu într-alt loc! Moartea Tăcută se mişca nefiresc de repede; şi scăpa întotdeauna, parcă fără osteneală. Acum grăbea spre rîu. Ori poate spre mlaştină. Yraine a ascultat de întâia pornire – şi ei îi era sete.

Vuietul valurilor umflate de ploaie răsuna până departe. Săltau, spu­megau în albia adâncă, muşcau din singura fâşie de prundiş spre care cobora malul, săpau la rădăcina marelui stejar… Yraine nu s-a mirat să găsească şi aici capcanele aşa cum le lăsase. Vrunnul era bănuitor, simţea primejdia? Odată tot o să vină la apă, iar ea o să-l aştepte.

S-a aplecat să bea din undele înspumate. Nu-şi văzuse chipul de atâta vreme încât îl uitase; căci Vînătorilor nu le era îngăduit să afle ce semn purtau şi nu Yraine avea să calce legământul…

S-a lungit după nişte bolovani. Nisipul era cald, semnul veghea pentru ea, desişurile foşneau… A închis ochii şi îndărătul pleoapelor s-a ivit Assar ducându-i la gură coaja de nucă –  licoarea amară i se răspîndea în vine ca o otravă, îi amorţea trupul, îi încâlcea gândurile. Pe urmă, toate s-au amestecat: mâinile Vânătorului înteţind focul, spinul înfipt în frunte, scrijelind încet, mult prea încet, durerea, degetele răscolind jarul fără să-i simtă arsura, încruntarea bărbatului, fălcile strânse ca şi cum suferinţa era şi-a lui… Într-un târziu, răcoarea sevei picurate pe rană, frunzele de salvie sub care zvâcnea ceva străin: semnul.

A trezit-o răcoarea amurgului. Malul era pustiu, ca şi pădurea, Kaidu nu se arătase nici astăzi. Cât mai putea să rabde?

Un şuierat gros, nici răget de fiară, nici sâsâitul ce înfiora, al şarpelui. Vrunnul venea – unde fusese ascuns, de când o pîndea? – şi Yraine s-a uitat la stînci, la apele clocotitoare, apoi s-a tras înapoi pas cu pas. Deodată a ţâşnit spre malul înalt, abrupt.

Urca gâfâind, când jivina s-a ivit pe culme. O privire iute peste umăr, limba ce a şfichiuit-o, usturător: un alt vrunn era în spate. Yraine a lovit, însă vârful lăncii a lunecat pe solzii tari, arma s-a poticnit, s-a rupt şi amândoi vrunnii s-au întins s-o apuce. Femeia s-a aruncat fără să şovăie, s-a arcuit în văzduh, a atins nisipul cu palmele, apoi cu tălpile, roată vie care fulgera spre hăţişuri, spre stejar. Când a ajuns la trunchi a şi zvâcnit în sus, tot mai sus, până ce bolta s-a deschis deasupră-i, roşie, orbitoare.

Abia atunci a încleştat o ramură. La fel ca maimuţele – gândul a făcut-o să zâmbească fără voie… Vrunnul şi perechea lui scrijeleau rădă­cinile, săpau, şuierau. Acum pricepea de ce apărea jivina în două locuri deodată. Dar înţelegerea nu-i aducea uşurare – căci semnul, da, semnul, nu-i vestise primejdia şi asta era prima oară… O scutura un tremur cu neputinţă de stăpânit; nu încordare, ci altceva, ce nu simţise de atâta vreme încât uitase că nu-i doar pentru alţii.

Spaima.

*

Yraine a întins uleiul de-a lungul coapsei, pe pântec – trupul îi era iarăşi neted, lucios. Parcă auzea vorbele lui Assar: „Să luneci, să cuprinzi ca apa, să cazi asemeni trăsnetului – aşa se răpune prada“. Şi un gând răs­punzându-i: ultima oară eu am fost prada.

A săltat un bolovan, l-a ţinut deasupra capului până când braţele au prins să-i amorţească. Atunci l-a azvârlit, izbind cu călcâiul într-un  mesteacăn – trunchiul frânt, piatra au atins pământul în aceeaşi clipă şi Yraine a răsuflat adânc: puterea era în ea, neschimbată.

A lovit bucăţile de cremene cu atâta înverşunare, că una s-a fărâmat; dar sămânţa focului încolţise printre frunze, a răbufnit în văpăi. Yraine şi-a strâns pumnii: începea vînătoarea. Cu vrunnul fusese altfel decât cu ceilalţi – însă avea să se sfârşească la fel.

Mesteca, fără să ia în seamă acreala care-i strepezea dinţii. Aruncase în flăcări doi solzi negri – îi găsise înfipţi în scoarţa copacului – şi, când izul înţepător i-a umplut nările, a înghiţit ultima bucată de uroq. Pleoapele i se umeziseră, văzduhul a prins să vălurească… O panteră se năpustea asupră-i cu un răget mut – Yraine a clipit să alunge vedenia, fiarei aceleia demult îi albiseră oasele –, un rinocer venea zguduind câmpia, hienele râdeau, vulturii se încăieraseră… Nălucirile se învăl­mă­şeau, se fugăreau unele pe altele, rădăcina de uroq le trezea la viaţă; apoi, printre flăcări şi fum, a desluşit ceva nou: ceţuri, bulboane şi, as­cunsă, insula cu scobitura în nisip şi cele cinci ouă verzi…

Yraine s-a pomenit în picioare, cu gândurile limpezite brusc, adunate într-unul singur. A stins văpăile, a cumpănit lancea încă neîncercată, şi-a atârnat la gât cuţitul. N-a mai căutat urme – paşii o purtau deja, iuţiţi de sângele care-i fierbea în vine.

Către miazănoapte, jungla dădea într-o cîmpie cu ierburi înalte; mai departe începeau crângurile şi, dincolo de ele, mlaştina.

Soarele arzător al amiezii. Noroi moale, primejdios. Yraine a păşit printr-o baltă cafenie, a ocolit un pâlc de sălcii, apoi mâlul a lunecat sub ea şi într-o clipă se afundase până la şolduri. S-a silit să rămînă nemişcată, a înfipt lancea într-o buturugă şi a-nceput să se târască, încet, cât mai încet.

Mlaştina o trăgea în adâncuri, i se lipea de trup, soarele dogorea. Şi amintirea a venit: nisipul ce-i umplea gura, dunele de foc, leul roşcat, mereu înainte-i – deşi rănile ar fi trebuit să-l sleiască –, setea călcându-le pe urme ca un alt Vânător… Arşiţa, mersul tot mai anevoios, plesnetul grăunţilor purtaţi de vânt, strălucirea văzduhului. Undeva, umbra călă­uzitoare a fiarei – de ce nu murea, de ce?! – şi ultimii paşi, trudnici, spre muşuroiul galben care nu era nisip ci… Leul zăcea pe o parte, cu ochii sticloşi. I-a crestat gâtlejul, a supt sânge, vlagă, putere, iar la apus a îngropat leşul într-o dună, ca hoitarii să nu-l afle: fiara îi dăduse viaţă, erau fraţi sub cerul pustiei ce le voise pieirea…

Yraine a rămas întinsă, gâfâind. Într-un târziu s-a ridicat; călca printre plauri, peste copaci înecaţi, şerpi săgetau mocirla, încă un pas, încă unul, dar insula nu se vedea şi ea începuse să şovăie – uneori, uroqul isca năluciri mincinoase – când a zărit trestiile, dese ca un zid.

S-a strecurat printre tulpini, fără să le frângă, să lase urme. Insula nu era mare: o limbă de nisip, sălcii, bolovani. Şi cuibul. Nici o mişcare, nici un semn de primejdie – vrunnii vânau undeva, în junglă.

N-a şovăit: bolovanul cules la întâmplare, o lovitură, un ou fărâmat, spărturile din care ţâşneau bale, alt ou şi altul, izbitură după izbitură, spatele înţepenit de încordare, tălpile călcând pe clisa gălbuie, pe cioburi, fără să le simtă… Înălţase bolovanul pentru cea din urmă oară, când ceva s-a auzit dinăuntrul oului. Vârful rotund se crăpa, o gheară a zgâriat văzduhul… Yraine s-a tras în lături. Oul se clătina, se despica, puiul de vrunn se târa afară cu mişcări stîngace.

Femeia a lăsat piatra să cadă. Făptura aceea nu ucisese, iar Legea Vânătorii îi cerea s-o cruţe. Însă vrunnii nu erau doar sălbăticiuni – desluşise în ei, ameninţătoare, puterea Vânătorilor de Vânători.

Încă unul pe lume? Yraine nu putea, nu voia s-o îngăduie. O zvâcnire a mâinii şi puiul de vrunn a rămas în prundiş, pentru totdeauna.

A pornit înapoi, a trecut de trestii. Şi iarăşi mlaştina, şerpii, bulboanele, copacii morţi, apoi jungla primind-o cu nenumă­ra­tele-i glasuri, cu umbre şi pândă… Într-un luminiş a auzit trosnete, şuie­rături. Le aştepta. N-a iuţit pasul, nu s-a ascuns – care dintre cei doi venea să sfârşească? A desluşit în goana turbată o încrâncenare mai presus de fire şi a înţeles: perechea vrunnului găsise ouăle sparte, puiul răpus… Însă ea era gata.

Lancea a trecut peste spinarea neagră fără s-o atingă. Yraine nu s-a tulburat: vârful de cremene n-ar fi străpuns solzii, iar gândul ei era altul. A luat-o la fugă printre copaci. Repede, tot mai repede, bătăile înteţite ale inimii, răsuflarea care-i ardea buzele, tălpile abia atingând pământul… În urmă, botul căscat, colţii-cârlige, furia oarbă.

Cînd s-a aruncat într-o parte, rostogolindu-se, jivina a ţâşnit purtată de avânt. Şuieratul, crengile rupându-se, plesnetul solzilor deşiraţi de pari, alt şuierat, aproape urlet, larma maimuţelor înnebunite. Apoi, doar tăcere.

Yraine s-a aplecat peste marginea gropii-capcană. Trupul străpuns se zvârcolea încă, sângele şiroia, ţepile erau roşii, coada izbea tot mai rar… Când uriaşa făptură a înţepenit, Yraine şi-a fulgerat cuţitul spre boltă, odată cu strigătul de izbândă. Vânătorul era ea.

S-a răsucit să plece şi atunci l-a văzut. Vrunnul o privea cu moartea în ochi, dincolo de capcană; nu se clintise, doar guşa i se umfla la fiece răsuflare, iar limba despicată pipăia, prin văzduh, prin ţărână.

După o vreme s-a mişcat, ocolind groapa, iar femeia şi-a încleştat pumnii: cu el nu-i va fi atât de lesne… Îi mai despărţeau câţiva paşi. Doi Vânători măsurându-se, aşteptând sub cerul nepăsător. Yraine şi-a coborât pleoapele. Îşi simţea fruntea arzând, semnul zvâcnea, frunzişul a prins să foşnească neatins de vânt… Un Vânător nu-şi folosea darul ca să răpună şi Yraine nu călcase vreodată Legea. Iar astăzi, pentru a doua oară… – însă nu era o vânătoare ca oricare.

Sudoarea îi curgea pe piept, pe ceafă, văzduhul se încinsese, frânghii nevăzute înfăşurau gâtlejul vrunnului, tot mai strâns, până ce… Kaidu s-a scuturat, căscând botul şi Yraine a gemut, uşurinţa cu care fiara îi sfâşia plasa voinţei o năucise. Şi-a apăsat tâmplele – să scape de vârtejul ce se apropia, întunecat –, dar ochii lui îi porunceau să nu se împotrivească şi s-a pomenit smulsă, purtată deasupra junglei, a mlaştinii. Cădea nespus de încet, a zărit insula cu trestii, cuibul gol, ba nu, desluşea parcă… O femeie ghemuită în nisip a ridicat capul şi, când Yraine i-a văzut chipul, a ştiut că era cel pe care nu cuteza să-l privească de-atâta vreme.

A smuls cuţitul, l-a înfipt adânc, până ce durerea din palmă a dez­meticit-o. Un salt, încă unul. Apoi n-au mai fost decât vântul anevoie de spart, frica. Căci de Vânătorul de Vânători nimeni n-avea unde fugi. Îl auzea, simţea că i se înmoaie genunchii, când a desluşit un vuiet slab, care creştea mereu: râul.

Malul prăpăstios, liana atârnând peste ape, gândul ce-i striga să sară, să se agaţe; şi vrunnul, trecând pe dedesubt, armă vie care nu putea fi oprită de nimic.

Yraine şi-a dat drumul, s-a împleticit spre buza râpei. Jos, valurile spumegau, vrunnul nu era nicăieri şi Femeia-Vînător s-a lăsat în iarbă, istovită.

Kaidu avea să rămână doar amintirea unei alte hăituieli, dinaintea alteia.

*

Strigăte, chemări, larmă: veneau bărbaţii, cu prada. Plecaseră în zori, cu toţii, ca numărul să le dea tărie. Se întorceau către înserat dar, iată, jungla nu-i înghiţise şi aduceau leşul fiarei. Moartea Tăcută nu mai era.

Sătenii s-au îmbulzit să vadă, să atingă, femeile, copiii ţipau, pe urmă până şi murmurele s-au stins în calea trupului sfârtecat. Kaidu înfricoşa încă. O femeie a ridicat securea, alta a îmboldit-o, o izbitură, ochiul nefiresc de mare a plesnit mânjind tăişul şi prin mulţime a trecut un freamăt. Apoi, cu urlete aţâţate, uruţii s-au năpustit să rupă, să sfâşie, să-şi răpună în sfârşit Spaima.

Cuţite, securi hăcuind, îmbucăţind tot mai mărunt, sânge, măruntaie, ură ce nu izbutea să dea curaj, nebunie. Jungla era înfrântă – dar nu fuseseră ei, ci Vânătorul, străina care acum îi privea nemişcată, singură lângă pietrele sacre, fără altă armă decât cuţitul alb, ca un colţ de şarpe… Treptat, oamenii au început să-şi vină în fire, căpetenia s-a apropiat, cu spinarea frântă în faţa idolilor, a femeii negre, avea legătura cu preţul izbânzii în mâini, se ruga, vorbele curgeau, învălmăşite şi Yraine a încuviinţat. Da, o să rămână în seara aceea, era Oaspetele-ce-Împarte şi nu se cuvenea să nesocotească Datina. Mâine va fi însă departe, va uita satul uruţilor în drum spre un altul, aidoma.

… Pretutindeni ardeau focuri, hartanele de vită se rumeneau, tobele chemau vremea ospăţului şi-a Zămislirii.

Ulcioare cu mew dulce, ameţitor, carne zemoasă, duruitul tobelor, rîsete, femei unduindu-şi şoldurile, bărbaţi cu ochii aprinşi, alte ulcioare, copii fugărindu-se, zăduful Nopţii fără Amintiri. Yraine a sorbit îndelung, însetată. Femeile se despuiau una după alta, asudaseră, ca şi bărbaţii care se întindeau să apuce, să tragă, ulcioarele cădeau, se spărgeau, carnea rămânea neatinsă şi Yraine a simţit trezindu-se în ea nevoia. O încerca tot mai rar, însă era înăuntru, în şale sau în pântece, o răscolea, îi desluşea porniri pe care le crezuse moarte odată cu Assar… S-a scuturat, a dus din nou ulciorul la gură, mewul i-a şiroit pe gât, pe sânii mici – „prea mici pentru o femeie, dar tu eşti Vânător“ îi spusese Assar, deşi sub buzele lui vârfurile li se umflau, se întăreau… – uruţii din preajmă o priveau cu uimire, dar nimic nu le-ar fi putut turna în minte, în sânge, cutezanţa de a atinge un Vânător. Şi-atunci, dacă nu zămisleau, dacă nu li se-ngăduia măcar dorinţa, de ce Vânătorii…? Legea le cerea să lupte cu fiarele, cu jungla în locul Celorlalţi, să-i scape de colţi şi de gheare. Dar cine făcuse Legea?!

Năluciri iscate din beznă şi văpaie, trupurile goale alergau, se rostogo­leau în ţărână, se strângeau în gheme desfăcute doar pentru a se înnoda iarăşi, cu ţipete curmate iute; mirosul stăruitor, Assar arcuit asupră-i stăpânindu-i zbaterea, ochii lui, ca ai cobrei scrijelite pe fruntea celui ce-avea să piară fără să ştie de cine să se teamă… Yraine nu-i spusese, Legea nu lăsa scăpare Vânătorului, era Legea Celorlalţi, ori poate că Vânătorii voiau să li se stingă numele, odată cu ultima Făptură a Spaimei.

S-a ridicat, a păşit spre poartă ocolind furnicarul uruţilor ce se împreunau fără oprelişte, supuşi unor alte Legi, la fel de oarbe. Jungla a întâmpinat-o cu tăcere şi aşteptare. Era Stăpâna, era Vânătorul. Sau era Prada celor de care n-avea cum să se ferească?!

„Am totul“, rostise într-o amiază, îmbrăţişându-l pe Assar cu mola­tică istovire. Bărbatul o privise lung şi Yraine l-a întrebat râzând ce îi lipsea ei, Femeii-Vânător. „Puterea celui singur“, venise răspunsul aspru, în­fiorând-o, curmându-i liniştea.

Şi într-o dimineaţă nu-l mai aflase pe Assar dormind alături; dar a trecut destulă vreme până să priceapă că acesta era darul lui din urmă, pe care nu-l voia, nu-l ceruse: singurătatea. Mai târziu l-a iertat – deşi uneori îi venea atât de greu…

O lacrimă i-a lunecat pe obraz. Assar nu mai era. O simţise demult, însă abia acum desluşea gîndul ascuns în cel mai ferit cotlon al minţii. Assar pierise, iar ea nu avea decât puterea celui care plânge singur, departe de oameni, de fiare…

*

Yraine a deschis ochii: cerul strălucitor al amiezii se legăna, se rotea şi a clipit, să alunge ameţeala. A dat să se mişte, însă la încheieturi, la glezne, liane împletite îi striveau carnea. Atârna, legată de o prăjină, lângă palisadă.

S-a încordat, a tras, a smucit; pe nisip, umbra i se zbătea cu aceeaşi furie şi Femeia-Vânător s-a silit să-şi vină în fire, să-şi adune gândurile. Dar n-a apucat.

Căpetenia se oprise înainte-i, râzând. I-a arătat pietrele de foc, le-a făcut să sune în punga de lângă cuţitul ei, i-a atins fruntea, creştetul ras, i-a pus un deget pe buze şi hohotele au răsunat iarăşi, scrâşnite, ca un lătrat de hienă. Yraine a clătinat din cap, însă bărbatul a făcut un semn şi ceilalţi au săltat prăjina, pornind spre junglă.

Abia când bolta verde s-a închis asupră-i, Yraine a înţeles: aşa, nimeni nu va vedea, nu va bănui. Uruţii vor spune că plecase în zori, la chemarea tobelor, spre alt sat, spre altă vânătoare… Năvala sângelui în ţeastă, legănarea prăjinii îi făceau tâmplele să zvâcnească – sau, poate, era semnul… Vânătorii nu ştiau când avea să vină Ultima Hăituială; dar oricât de întortocheată le era calea, sfârşitul nu putea fi decât unul.

La răstimpuri, bărbaţii schimbau şoapte fărâmate de lungi tăceri. Spaima îi mâna cu şfichiuiri de foc, voiau să termine, să se întoarcă în sat, să uite. Nu de femeia neagră se temeau – curând, ea n-avea să le mai tulbure somnul –, ci de umbrele îndesindu-se în miez de zi, de jungla care îi pândea. Se simţeau nevolnici. Erau nevolnici. Şi jungla nu-i cruţa decât pe aceia care se-ncumetaseră să o înfrunte. Ce căutau acolo uruţii?!

Când s-au oprit, Yraine a putut să vadă luminişul, groapa-capcană. Bărbaţii i-au tăiat legăturile şi s-a ridicat încet, cât era de înaltă, cu vârfurile suliţelor în gât, în coaste. S-a apropiat de groapă, a privit înăuntru. Ţepuşele încă roşii, nălucirea unui trup solzos i-au adus un gând nou: Vânătorul nu luptă pentru sine. Iar ea nu voise decât să-şi uite frica, s-o răpună. Aidoma uruţilor…

Aştepta, cu umerii căzuţi. Sătenii au îmbrâncit-o spre groapă, însă femeia neagră parcă prinsese rădăcini; au răsunat blesteme, îndemnuri, apoi o suliţă a împuns-o. A simţit şiroirea sângelui, s-a încordat – pe câţiva tot avea să-i ducă în hăţişul de pari! – şi chiar atunci a desluşit şuieratul, prelingerea celui care nu putea fi… Ca-ntotdeauna, uruţii nu vedeau şi n-auzeau nimic – până ce clătinarea ramurilor a devenit trosnet. Yraine s-a răsucit, a înfipt călcâiul în pulpa unuia, frângând-o, l-a azvârlit pe al doilea în groapă; pe urmă n-au mai fost decât urletele de moarte.

Vrunnul apucase între fălci ţeasta căpeteniei, spinteca un piept, smulgea un braţ şi venea, uruţii nu izbuteau să-l întârzie măcar, îi strivea fără să-i ia în seamă, zdrobea, muşca, sfârteca, într-o volbură de negură şi sânge.

Yraine rămăsese locului. Nu se uita la măcel, la vrunn, la junglă. N-avea ochi decît pentru firul de apă ce curgea printre rădăcini, oglin­dindu-i chipul, semnul. O şopîrlă. Deci, cu adevărat, sosise clipa.

Când făptura menită s-o ucidă a ajuns înainte-i, femeia neagră s-a lăsat în genunchi, plecându-se. Încercase să-i stingă neamul, iar Kaidu voia ca răzbunarea să fie a lui, întreagă. Era drept aşa. Calea trebuia urmată până la capăt, Legea se împlinea.

A închis ochii fără voie. O limbă despicată i-a atins şoldul, lunecând sub pântece: o clipă, punte între viaţă şi moarte. Încordare zadarnică, geamăt şi scrâşnet; deodată, nemaisimţind atingerea vâscoasă, Yraine a cutezat o privire: vrunnul se depărta. Moartea Tăcută o cruţase, deşi Legea… Atunci, Legea era mincinoasă?! Şi ea? Assar se înşelase, n-aveau s-o primească nici oamenii, nici jungla. Era a celui care n-o dorea, însă îi luase în stăpânire soarta… S-a uitat la groapă, la trupurile hărtănite, apoi a pornit, supusă, după vrunn.

*

Yraine a căscat, s-a întins să-şi alunge amorţeala. Lângă ea, Kaidu părea un buştean pe care valurile ceţii îl dezveleau şi-l acopereau, iarăşi şi iarăşi: botul cu fălci prelungi, ghearele negre, pleoapele ce nu se clinteau. Însă nemişcarea aceea, deopotrivă somn şi pândă, nu mai izbutea demult s-o înşele… S-a răsucit spre mal; clipocitul apei, foşnetul trestiilor răsunau liniştitor, aproape – nu un zvon străin o trezise. Apoi a ştiut: îi era foame.

Răscolind cenuşa şi-a amintit focul de seară, vrunnul aţintind nepăsător flăcările, prada hăituită de amândoi, răpusă de colţii lui… Foamea îi rodea măruntaiele şi Yraine a privit cu jind grămada de oase. Fusese un bivol, îl doborâseră la adăpătoare, trebuise să-l ţină de coarne în vreme ce Kaidu îi rupea gâtul şi, la sfârşit, abia mai răsufla. Mâncaseră, iar ea se întinsese în cuib, aşteptând ca trupul greu să se târască deasupră-i, să îi scrijelească spinarea cu mişcări smucite… Nu se împotrivise vreodată, muşca nisipul până ce şuvoiul îngheţat i se revărsa în şale, pe urmă se ghemuia, apăsându-şi pântecul cu genunchii, cu palmele. Durerea slăbea, târziu, foarte târziu, venise şi deprinderea, doar el era Legea, nu se cădea ca gândurile ori carnea să i se răzvrătească.

De la o vreme însă, totul se schimbase. Vrunnul o lăsa somnului adânc, viselor nedesluşite, ce aduceau, fără noimă, nevoia. Trupu-i era un zăgaz, sângele o vâltoare căznindu-se să-l sfarme; i se învolbura în vine noapte de noapte şi Yraine se trezea aşteptând – aşteptând?! –, fără ca nimic să se întâmple…

Kaidu era în picioare, râcâind nisipul, pietrele. Dintr-un salt a fost pe mal. A şuierat scurt, poruncitor, a stat s-o vadă întorcându-se la cuib, apoi a zvâcnit printre tulpini cu iuţeala-i dintotdeauna.

Yraine şi-a umezit buzele, s-a înfiorat. Soarele răsărise, înfierbânta văzduhul, însă ei tot nu-i era destul de cald. Chiar la amiază, arşiţa ce o moleşea, ardea ca jarul, nu izbutea să-i topească bolovanul rece din măruntaie… Şi-a pipăit pântecul prea mare – ce mişca dedesubt?! – şi a văzut iarăşi ouăle verzi, puiul ţintuit de lance… Înţelegerea, târzie, nu-i adusese nici spaimă, nici uşurare. Purta sămânţa vrunnului firesc, cu o linişte ce fusese a trupului înaintea minţii.

A împins nişte pietre, a săpat ca să lărgească culcuşul. Curând, sufla anevoie; se îngreunase atâta, doar într-un singur anotimp… I se apropia sorocul? Kaidu simţise, poate de asta o cruţa nopţile şi n-o mai lua la hăituieli. Dar pe cine ocrotea cu adevărat?

Durerea săgetând-o din nou a chemat îndoiala. Ce va fi după ce o să lepede rodul străin? Ce voia făptura mai vicleană ca Vânătorii – o zămislitoare de vrunni? O pradă supusă, o altfel de răzbunare?

Împunsături în şale. Şi-a strâns fălcile; după o clipă, alte sfâşieri – ceva îşi croia drum prin carnea ei. Şi-a înfipt mâinile în nisip, scurmând în neştire, iar răsuflarea i-a ţâşnit trudnic, zgomotos. Apoi n-a mai fost decât durerea, răbufnind, făcând-o să se arcuiască în tăcere; dar urletul i se zbătea în piept, în gât, o înăbuşea şi deodată a spart văzduhul revărsându-se peste mlaştină, peste lume.

Zvârcolirile altcuiva o zguduiau cumplit, a alunecat, pietrele frigeau, sudoarea picurată sfârâia, ca şi pielea, însă Yraine tremura încă, dinţii îi clănţăneau. Pricepuse că era frica; nu de moarte, ci de cel dinăuntru.

Zvâcnetul genunchilor, pleoapele căzându-i – nu voia, s-a silit să ţină ochii deschişi în întunericul ce se lăsa asupră-i… – şi s-a pomenit alergând pe sub crengile joase, printre trunchiuri şi liane. Dimprejur urcau izurile junglei, le-a adulmecat cu lăcomie, era acasă, pe potecile ştiute, la o vânătoare ca atâtea altele… Dar de ce gonea aşa, de unde pornirea oarbă ce-o mâna printre hăţişurile cât zarea, cu spini-ţepuşe care împungeau, crestau?… A auzit paşi, o răsuflare. Nu veneau din urmă ori dinainte, îi răsunau sub frunte, aşa cum în piept îi băteau două inimi şi Yraine a înţeles că fuge de ea, era deopotrivă Vânător şi Pradă, se încurcase între ramuri, degeaba se chinuia să răzbească dincolo, ţepii i se adânceau în trup iar durerea creştea, creştea, nu mai putea s-o rabde… Brusc, ceva a sfârtecat-o altfel decât până atunci. Şi au venit uşurarea, întunericul deplin, îndurător.

… Yraine a văzut întâi cerul. Era vie, zăcând pe spate în cuibul răvăşit. S-a ridicat într-un cot, a desluşit dâra de sânge, apoi făptura încolă­cită în noroi, dar nu mai avea putere, spaima, până şi ura îi muri­seră… Un sunet cum nu mai auzise – scâncet? şuierat? –, puiul se sălta şi Yraine n-a izbutit nici măcar să ţipe, a rămas aşa, apărându-şi chipul cu braţele, holbându-se la trupul de om-şopârlă, la capul prelung, la ochii înfundaţi în orbite.

L-a privit cum se împleticeşte spre ea, cum se suie, cum apucă sânii ce atârnau, plini. Dintr-unul se prelingeau picături alburii – puiul a apăsat, a stors şi o ţâşnitură i-a împroşcat botul, care s-a deschis pe dată. Yraine i-a zărit colţii-cârlige, fălcile ce ieşeau din obraji, se întindeau spre carnea-i moale, apoi şi-a strâns pleoapele, dar a simţit cum vârful sânului îi dispare în capcana spinilor de os, ce se înfigeau, smuceau, retezau, a simţit ghearele ţintuind-o aşa cum şi ea, demult…

*

Poarta rămăsese dată în lături şi Yraine a intrat în sat, privind cu fe­reală împrejur. Aceleaşi colibe-muşuroaie, aceleaşi piei scorojite şi gră­mezi de vreascuri. Dar atât. Nici o mişcare, nici un glas – numai paşii ei răscoleau nisipul, numai răsuflarea-i grăbită însufleţea văzduhul. De pe stâlpi, cei patru idoli iscodeau zadarnic zările. Oamenii plecaseră… A cules un pumn de cenuşă rece, însă vântul i-a smuls-o, a risipit-o prin satul pustiu, peste colina unde morţii uruţilor îşi dormeau neştiutori somnul… Din pragul unei colibe a desluşit, uitate, topoare, pietre de foc, cuţite. Da, fusese Spaima cea Mare – însă cine le-o adusese? Vânătorul, fugar el însuşi, sau…

A lăsat în urmă palisada, afundându-se în junglă. Omul-vrunn o aştepta. O clătinare a desişurilor şi iată-l, mai înalt ca ea, cu pielea neagră lucind asemeni frunzelor spălate de ploaie. S-a apropiat în salturi ciudate, nici mers, nici fugă. Ducea o căprioară, doborîtă fără pândă ori hăituială – femeia ştia, o văzuse de prea multe ori, sub privirea lui sălbăticiunile îngheţau, nici măcar nu simţeau lovitura ce le frângea grumazul.

Yraine a pornit după el fără o vorbă – ce-ar fi avut să-i spună?! Făptura cu trupul osos, cu solzi pe şira spinării, cu gheare lungi cât palma n-avea grai. Însă poruncea cu ochii, cu gândul, şi, înainte să-şi arate colţii-cârlige, oameni şi fiare i se supuneau. Aşa fusese şi-atunci, cu Vânătorul – braţele, arma îi căzuseră, buzele i se mişcau anevoie, murmura ultimele cuvinte ale Legii: „Va veni fiul Vânătorilor de Vânători şi va purta cu sine Moartea Tuturor!“ Chemat să răpună o Pradă, găsise ce niciodată n-ar fi vrut să afle… Când umbra omului-vrunn s-a întins asupră-i, Vânătorul şi-a lăsat capul în piept, gata să-şi primească soarta. Dar Cel-Vestit-de-Lege n-a lovit. I-a întors spatele şi, ridicându-şi privirea, Vînătorul se pomenise singur…

Împrejur, copacii se răreau, vântul aducea miros de ierburi amare. Spre miazănoapte începeau bălţile, smârcurile, mlaştina lor. Pe alocuri mâlul se întărise în poteci înguste şi după un timp Yraine a răsuflat uşurată. Nici o urmă; marele vrunn vâna tot mai departe, venea tot mai rar la cuib. Poate că, într-o zi, n-o să se mai întoarcă.

Dădeau la o parte trestiile, când femeia s-a oprit – Stăpânul era acolo. Trecuse pădurea, lacul de la răsărit?! S-a furişat pe lângă el cu ochii în pământ, ferindu-se să-l atingă. Căci vrunnul era iarăşi flămând, furios.

Yraine a oftat. Căprioara avea să dispară între fălcile lui de parcă n-ar fi fost – altă pradă pierdută… Deodată a tresărit: omul-vrunn azvârlise leşul pe cărare şi acum şuiera ascuţit, ameninţător. Cuteza… a câta oară?! Da, fiul femeii negre nu era ce aşteptase vrunnul – mergea în două labe, nu i se supunea, iar ochii aceia… Şi-n şase anotimpuri, ea nu-i dăduse alte vlăstare. Degeaba o istovea zi sau noapte, făcând-o să se înnoade în juru-i ca un şarpe strivit – femeia nu mai voia să zămislească.

Limba vrunnului a despicat văzduhul, nisipul, vestind pedeapsa făpturilor care nu erau asemenea lui. O clipă, doar una, în Yraine s-a trezit ceva, nu ştia ce, mâna îi căuta cuţitul, să fi fost cu putinţă?… Dar nu mai avea armă demult, la hăituieli nu era decât Cea-care-Înşală-Prada, nici unul, nici celălalt nu răbdau alt Vânător în preajmă… S-a uitat la omul-vrunn: cicatrice vechi şi noi, mărturiile nenumăratelor înfrângeri de la cel căruia nu-i era teamă, cel ce i se credea Stăpân. De mic fusese neîmblânzit; dar şi ea pricepuse, încă de prima oară, că vrunnul n-o să-şi răpună singurul urmaş. Şi tot de-atunci strângea frunze de krek, înghiţind fiertura verde, seară de seară.

Pe neaşteptate, Kaidu s-a năpustit asupră-le şi fălcile i s-au închis cu zgomot – însă fiul femeii negre sărise deja. O rotire în aer, ghearele înfigându-se, opintirea, nori de nisip ascunzând trupurile încleştate, tăcerea nefirească a luptei dintre tată şi fiu. Apoi, brusc, urletul fiarei răsturnate pe spate, labele lopătând în gol, fălcile omului-vrunn alungindu-se, lovind, rupând pielea groasă, carnea, tendoanele… Colţii-cârlige intraseră atât de adânc că nu se mai puteau desprinde şi făptura ce nu era nici om nici şopârlă smucea cu furie, sfârtecând hălci întregi, ferindu-se de izbiturile cozii celuilalt, aproape, tot mai aproape de izvo­rul vieţii, până ce vrunnul a horcăit şi un şuvoi roşu i-a răbufnit din rană. Dintr-o singură mişcare, neaşteptat de iute, de lină, omul-vrunn a apucat căpăţâna învinsului, a răsucit-o, a tras, pârâitul oaselor s-a înecat într-o gâlgâială şi Yraine a văzut trupul văduvit de cap zbătându-se în mlaştina vâscoasă, fălcile lui Kaidu umplându-se cu nisip.

Totul se sfârşise. Moartea Tuturor biruise Moartea Tăcută, soarele mânjea lumea cu sânge, iar ea era liberă.

A trecut o vreme până să-şi vină în fire. Omul-vrunn privise leşul afundându-se încet în mâl, apoi, fără să ia seama la crusta roşcată ce i se închega pe piele, la căpăţâna uitată lângă cuib, făcuse focul, potrivind căprioara deasupra, într-o ţepuşă, aşa cum deprinsese de la ea. Târziu, ochii i s-au aţintit asupră-i, iar Yraine şi-a plecat fruntea. Singuri, în Mlaştina care nu cuteza să le-ntoarcă umbra…

Ce spunea Legea? Cine era Legea? Oamenii, jivinele, Vânătorii fugeau din calea celui ce crescuse în pântecele ei – ori viaţa li se curma fără greş. În ziua dintâi încercase şi ea să fugă – o flacără i-a aruncat pete strălucitoare pe sânul retezat la jumătate, carnea se strânsese parcă spre înăuntru, păstrând urmele colţilor care o rupseseră… – însă n-a putut, nu era teamă ci altceva, ştia că odată va afla ce, îşi va cunoaşte menirea.

S-a ridicat, întorcându-se cu spatele, a făcut câţiva paşi. Nu s-a mirat pomenindu-se în văzduh, purtată spre cuib, trântită în nisipul ce păstra fierbinţeala amiezii. A reuşit să se scoale doar pentru a simţi cum o apucă din nou, obrazul i s-a strivit de o piatră, ţipătul i-a rămas undeva, în piept, dar se încăpăţâna să nu-l lase. Se zvârcolea sălbatic – ochii lui, scăpă­rând cînd Kaidu îi storcea ultimul geamăt, labele încă mici, brăzdând-o cu neputincioasă sete de a pedepsi –, acum, când nu mai avea rost, ar fi vrut să scape, de ce se cufunda tot mai mult, de ce… Nimeni, nici Jungla, nici măcar Noaptea, nu i-a răspuns. Şi nimeni nu i-a auzit plânsul, hohotul de râs, strigătele nevoii împlinite, nu i-a văzut trupul încolăcit de celălalt, la fel de negru şi lucitor, şalele cutremurându-se la fiece izbitură. Pentru Yraine, Legea murea cu adevărat acolo – ucisă de ea, de el? – nu mai avea nimic, aminti­rile i se risipiseră ca fumul şi, din zori, alte Cărări o aşteptau.