Blestematul Pocăit(timp de citire: 43 minute)

În acest flintlock fantasy, capitala regatului Vordan ascunde în inima sa cea mai impenetrabilă clădire din lume: sediul Concordatului, înfiorătorul serviciu secret al Ducelui de pe Urmă. Poate nu complet impenetrabilă și pentru o hoață foarte tânără, dar cu puteri magice, agila Alex. Însă e posibil oare ca și ea să fi subestimat o putere pe care o credea stinsă de mult?

*

Ducele  Mallus Kengire Orlanko, Ministrul Regal al Informațiilor – zis uneori și Ducele de pe Urmă, dar numai pe la spate – nu părea cine știe cât de periculos la prima vedere. Era scund, în proces de chelire și îngrășare – un hopa-mitică oarecare, pasionat din păcate de haine încărcate și purpurii, care-l făceau să pară o prună coaptă.

Chiar și-așa, toată lumea știa că de fapt Ducele era cel mai primejdios om din Vordan, ba poate și mai departe de-atât. Nu doar din calitatea de moștenitor al celui mai important fief din regat (deși exact aceasta era), sau pentru că poliția secretă pe care o comanda ca Ministru al Informațiilor, atoateștiutorul și atoatevăzătorul Concordat, avea câte un turnător ascuns în fiecare umbră (deși avea). Ce-l făcea pe Orlanko atât de înspăimântător era certitudinea că ajungea să ridice el un deget, iar niște bărbați fioroși, încruntați și îmbrăcați în pelerine negre se duceau imediat la casa celui care-l deranjase și-l târau afară, în miez de noapte; mai rău, nimeni nu zicea vreodată nimic, indiferent că victima era cerșetor sau nobil.  Chiar și ceilalți miniștri din cabinet pășeau cu grijă în prezența Ducelui de pe Urmă.

Cel mai ciudat element din aspectul său erau ochelarii, personalizați de Profesor-Doctorii de la Universitate. Aveau lentile late și groase, care din cele mai multe unghiuri îi ascundeau jumătatea de sus a feței într-o ceață vag colorată în nuanța pielii. Câteodată îi alunecau totuși, din întâmplare, fix în poziția potrivită și ținta privirii Ducelui se cutremura când zărea ochii măriți de vreo cinci ori.

În această clipă, căutătura tulburătoare era îndreptată doar spre o foaie subțire de hârtie, care nu deținea capacitatea de a se speria ori întrista din atâta lucru. La fel ca și vizitatorul său, se gândi Ducele.

— Punctul trei, spuse Andreas, amabil.

Ducele-și puse arătătorul pe alineatul respectiv, îl reciti și oftă. Se lăsă pe spate în fotoliu – asamblat pe comandă de cel mai priceput artizan din Hamvelt, scaunul se putea lăsa ușor odată cu greutatea ministrului, cu un abia perceptibil zbârnâit de arcuri și rotițe – și aruncă o ocheadă peste vasta întindere a biroului său lucios din lemn de esență tare, către asasin.

Nu că Orlanko nu l-ar fi plăcut pe Andreas, ori ar fi avut vreodată cea mai mică nemulțumire cu privire la serviciile sale. Nu-l încânta prea tare ceea ce reprezenta Andreas. Nu meseria de ucigaș –  Concordatul angaja destui criminali, chiar dacă nu la fel de mulți pe cât credea poporul. Andreas era unic. Nu-și găsea locul în ierarhia strict coordonată a Ministerului Informațiilor; aluneca pe lângă tabelele organizaționale ale lui Orlanko precum un musafir ciudat la o petrecere. El, și încă alți câțiva asemănători, era concesia Ducelui față de haosul lumii, de faptul că nu orice problemă putea fi potrivită în cutia corect etichetată și apoi rezolvată conform cu uzanțele. Andreas era eficient, dar pe Orlanko îl deranja faptul că încă era și necesar.

Fizic, Andreas nu se deosebea de masa cadrelor Concordatului. Înălțime și greutate medie, piele albă, păr blond-cafeniu, fața ușor de uitat. Purta mantaua de piele neagră ce le servea agenților secreți drept uniformă, cu mâinile în buzunare și chica lăsată peste guler precum o glugă. Diferențele adevărate se găseau în interiorul capului său. După cum Orlanko știa, Andreas raționa diferit. Nu era o gândire normală, chiar deloc, dar uneori căile întortocheate ale logicii sale erau mai eficiente, tot astfel cum uneori un tirbușon e cea mai potrivită unealtă.

În acest caz, însă, Orlanko se întreba dacă nu cumva perspectiva originală a asasinului nu-l păcălea. Se încruntă.

— Cineva clar e disperat, zise Ducele. Destul cât să angajeze un spărgător care să fure de la noi – și fără falsă modestie o să spun că așa ceva denotă cu adevărat disperare. Dar de ce zici că are șanse de succes? Mai mult ca sigur, procedurile uzuale sunt suficiente.

Orlanko adora ”procedurile uzuale”. Le scrisese personal pe cele mai multe, de-a lungul anilor, transformând Concordatul într-o organizație care ticăia precum un orologiu enorm, compus din piese umane.

— Hoțul e problema. Am anexat rapoartele martorilor de la ultima sa lovitură, cea din Hamvelt.

Ducele se aplecă peste birou, întoarse foaia și citi. Arătătorul lovi hârtia din nou.

— Aha. Ești sigur că e vorba de același infractor?

— Destul de sigur. Știm că-i în oraș. Nu și-ar fi asumat un risc atât de mare să ne cadă-n brațe decât pentru o pradă remarcabilă. Pentru nimic altceva.

Orlanko se lăsă înapoi pe spate.

— Înțeleg. Și cum propui să acționăm?

— Dacă e să ne luăm după rapoarte… are niște capabilități necunoscute. Presupun că vreți să aflăm cine-i în spatele său?

— Firește.

— Atunci aș vrea să împrumut de la dumneavoastră niște… ”instrumentele speciale”.

Expresia Ducelui deveni și mai întunecată.

— Problemele de la Curte devin tot mai stringente. Nu mă pot lipsi de ele.

— Nu va dura. Hoțul nu va risca să stea-n oraș mai mult decât e strict necesar. Va acționa diseară, cel târziu mâine.

Orlanko ezită, după care dădu din cap aprobator.

— Fie. Dar aștept rezultate.

— Firește, Excelență.

Andreas făcu o plecăciune, cu poalele mantalei fluturând.

— Mă apuc imediat de treabă.

*

Alex se apucă de pervazul din cărămizi sfărâmicioase și se trase în sus, până reuși să urce un picior, apoi se cățără pe el și se întinse pe burtă. Ridicătura în formă de crenel era lată de cel mult o 30 de centimetri. În spate se întindea acoperișul, o suprafață înclinată și neregulată din țigle de lemn, pe care nu îndrăznea să le încerce cu greutatea ei. Majoritatea clădirilor din Cetatea Nouă încă-și păstrau olanele vechi de-un veac, peticite nepriceput doar din când în când, dacă putrezeau și lăsau ploaia să treacă, așa că probabil i s-ar fi rupt sub tălpi.

În schimb, se ridică în picioare, grațioasă ca o dansatoare. Privi scurt în jur, orientându-se față de luminile cetății, și începu să pășească ușurel pe fâșia îngustă de cărămidă.

În dreapta avea acoperișul, în stânga doar un gol – cinci etaje până la strada de jos, fără șansa de a se agăța de vreo culme de rufe în caz de cădere. Ulițele șerpuitoare ale Orașului Vechi și aleile înguste de pe docuri erau întotdeauna înțesate cu  frânghii utile la nevoie vreunui spărgător – sau spărgătoare, în cazul Alexei. Aici însă, Farus al Cincilea, mort de mult, decretase ca bulevardele să fie drepte și largi, conform principiilor Raționaliștilor. Între timp zona mai decăzuse, dar clădirile tot erau prea îndepărtate pentru a putea agăța culmi de rufe.

Inima îi bătea rapid, dar nu din cauza periculozității pervazului sau a amenințării unei prăbușiri de treizeci de metri. În pofida tinereții – mai avea o lună până la douăzeci de ani – astfel de aventuri îi deveniseră atât de obișnuite că pășea pe cei câțiva centimetri de cărămidă mucegăită la fel de sigură ca pe o stradă lată. Acoperișurile întunecate ale cetății erau lumea ei, în care se născuse și-și trăise toată viața. Oricine i-ar fi zis ceva despre riscul unei căderi ar fi primit drept răspuns doar o privire nedumerită.

Altul era motivul nervozității. Nu se afla în Desland, cu țiglele sale colorate și gardienii adormiți, nici măcar în Hamvelt, cu terase arcuite și mercenari atenți pe post de paznici. Era în Vordan, fieful Concordatului Ducelui de pe Urmă, care pândea din fiecare umbră. Încă de când începuse să lucreze cu Moșul, în urmă cu vreo trei ani, acesta îi tot înșirase povești întunecate despre orașul natal, în care el jurase că nu o să mai calce vreodată.

Toată lumea știa cam ce valoare are jurământul unui hoț, firește – nici o surpriză că suma potrivită îl făcuse pe Moș să se răzgândească. Erau pe fugă de ceva timp, după ce o lovitură de succes din Hamvelt se lăsase cu mai multă agitație decât s-ar fi așteptat, iar ei goniseră către Sud-Vest, înspre ținuturile muntoase de graniță. Chiar și când, prin rețeaua complicată de relații a Moșului, venise vestea unui oferte în Vordan cu o recompensă ridicol de mare, el aproape că o ignorase. Alex avuse mult de furcă până-l convinsese să o accepte; faptul că lovitura părea imposibilă doar o atrăsese mai tare.

Oricum, se gândi, dacă-i așa imposibilă, vor fi mai puțin atenți.

Alexei îi plăceau provocările imposibile. De exemplu, aici era imposibil să sari dintr-o clădire pe alta. Ai fi avut nevoie de un cârlig cu gheare și o grămadă de sfoară, și chiar dacă se înfigea bine în olanele putrezite, trecerea tot ar fi fost lungă și periculos de gălăgioasă.

Până la urmă, ea însăși era imposibilă. Căci, în așa vremuri, cine mai crede în magie?

Pe colț se opri, ghemuită ca un gargui. La opt metri depărtare, se contura forma altei construcții. În dreptunghiurile ferestrelor de la etajele superioare pâlpâiau slab câteva luminițe, dar cele de jos erau ferm încuiate cu obloane. Nu era imposibil să te cațări pe așa ceva prin exterior – de fapt, cu mortarul care se destrăma și cărămizile sfărâmate, nu era nici măcar greu. Cu atât mai probabil ca țintele să-și fi luat precauții împotriva oricui care s-ar fi cățărat pe ascuns de jos în sus. Dar invers?

Își desfăcu brațele precum un dirijor, le ridică deasupra capului și zâmbi. De sub mâneci începu să i se scurgă întuneric lichefiat, să-i urce spre palme precum cerneala și să se întindă.

*

— Încearcă întotdeauna să gândești precum ținta, îi spusese Moșul chiar în acea dimineață. Să fii ținta, cât de mult reușești. Orice ai vrea să furi, să-ți fie prețioasă și să te gândești ce ai face dac-ai prinde zvon că un răufăcător ca mine are de gând să vină să ți-o ia.

Râsese apoi, cu hohotele sale pufnite care-i etalau gingiile goale. Cândva fusese o legendă, un maestru al hoților Metzing, spaima burghezilor din Hamvelt și a caselor de comerț din toate orașele Ligii. Când îl întâlnise Alex, el avea cel puțin șaptezeci de ani și, deși încă uluitor de agil, cariera de spărgător i se încheiase.

Toate acele sfaturi – Alex le mai auzise deja. Era mai interesată de micul-dejun, friptură și ochiuri acoperite de-un fel de brânză topită, nemaivăzută prin Ligă. Arta culinară a vordanienilor avea tot felul de ciudățenii excentrice, după cum descoperise în scurtul timp petrecut acolo, dar în general mâncarea lor era delicioasă. Nu și cârnații. Mușcase dintr-unul cumpărat de la un vânzător stradal și se jurase că nu mai încearcă a doua oară.

Moșul se holbase la ea, deci se prinsese că nu scoate zgomotele potrivite pentru a sugera că-i atentă. Avea gura plină cu ou și nu putea decât să dea cu putere din cap, pentru a arăta că pricepuse. El pufnise și dăduse din mână.

— Nici nu mă asculți, spusese. Dar niciodată nu o faci, așa că de ce mă mai mir?

Alex înghițise.

— Ba da, te ascult!

— Da, asculți, dar nu auzi.

Oftase și se lăsase în scaun.

— N-ar fi trebuit să venim aici.

— Unde, în hanul ăsta?

Era un han bun din capătul răsăritean al Insulei, cum își numeau vordanienii cartierul cel mai elegant. După cum zicea Moșul, oamenii se așteaptă să dea de tâlhari prin zonele rău-famate și birturile ieftine, așa că orice infractor care nu voia să atragă atenția ar fi făcut bine să evite astfel de locuri. Alex credea că de fapt el se învățase cu luxul în cariera sa strălucită, dar nici ea nu s-ar fi plâns. Erau singuri la o masă dintr-o sală curată, cu scaune de piele și chelneri bine îmbrăcați ce se aplecau de spate la cel mai mic gest al Alexei. Stăteau lângă o fereastră mare din sticlă adevărată, cu o priveliște minunată a turlelor din Insulă și a podurilor ce-o legau de Târg.

Moșul ciocănise cu degetele-n masă și zisese:

— Am jurat că nu mă mai întorc aici! Știu că-mi va aduce moartea.

— Doar pentru câteva zile, spusese Alex. Și o să câștigăm o grămadă de bani.

— Prea mulți, mormăise el.

— De ce te miri? Concordatul i-a speriat pe toți. Clientul s-a văzut nevoit să ofere mai mult, ca să atragă atenția.

— Cu atât mai proști suntem noi că ne băgăm.

Alex oftase.

— Hai să nu exagerăm. O rezolv diseară. Până-n dimineață suntem plecați din oraș. În două săptămâni înapoi în Desland și dup-aia un an ne lăfăim ca niște prinți dacă vrem.

Visase Deslandul cât dormise la etaj, în patul cu saltea moale din fulgi. Cel mai ”acasă” pentru ea, locul unde crescuse, așa că-l iubea. Un oraș liniștit, cuminte, cu oamenii și clădirile la fel de împodobite-n culori vii, întins de-a lungul unui golf atât de albastru că te făcea să lăcrimezi dacă-l admirai prea mult.

Mai exact, visase despre un tânăr destul de simpatic de acolo, pe care-l lăsase de câteva ori să o sărute și, în noaptea dinaintea plecării, să-i strecoare mâna pe sub bluză pentru câteva minute de pipăială nepricepută, dar entuziastă. Amintirea lui o făcuse să roșească, așa că se aplecase mai tare deasupra farfuriei ca să nu o vadă Moșul.

Niciun motiv de îngrijorare. El se holba pe fereastră la cea mai înaltă clădire din peisaj, o matahală străveche de piatră, cu două turle ascuțite legate de-un pod de frânghie, aparent fragil. Catedrala Sfântului Ligament, o relicvă din vremurile de odinioară, pentru care Alex avea o oarecare înclinație să o viziteze. În orașele din Ligă nu mai existau catedrale; gloate furioase și consilii bete de putere le răseseră de pe fața pământului în timpul Schismei, iar majoritatea fuseseră înlocuite cu statui alegorice ale Adevărului și Libertății triumfătoare împotriva Tiraniei.

— A fost întotdeauna un loc blestemat, spusese Moșul, cu vocea coborâtă până aproape la o șoaptă conspiratorială. Pentru cei ca tine. La mai puțin de o milă de aici, Pontifexul Celor în Negru le smulgea ereticilor limbile. Cu fiare încinse în foc.

— Acum două secole, protestase Alex. De la Schismă nici măcar nu au mai avut vreun Pontifex. Iar acum Vordanul are o biserică la fel liberă ca și Liga.

— Elysium nu uită. Și toți știu că Ducele de pe Urmă se are bine cu Biserica.

Dăduse din cap spre fereastră și catedrală.

— Țin iar slujbe în abatorul ăla enorm și blestemat, să știi.

— Bine, bine. Dacă o vizitez o să fiu atentă la Preoții în Negru.

Alex își dădu ochii peste cap. Și la balauri și bau-bau.

— Acum hai să-ți spun ce idee mi-a venit…

*

Două globuri întunecate se formară în jurul palmelor Alexei, complet negre sub razele palide ale lunii. Îndreptă o mână spre cealaltă clădire și-și întinse voința. Bezna se deșiră într-un fir lung și subțire, ca o sfoară împletită din umbre. O simți încordată și tremurătoare, la fel de bine de parcă-i era propria carne, și percepu forța impactului când funia atinse cărămizile și se înfipse în ele cu un pocnet moale. Zeci de filamente negre și micuțe radiară spre exterior, căutând un sprijin.

Așteptă puțin, apoi trase ca să verifice fermitatea prinsorii. Când fu mulțumită, trase aer în piept și păși în gol.

Pentru o clipă scurtă, dar intensă, căzu de-a dreptul spre stradă, până când firul de întuneric îi smuci brațul în sus și transformă prăbușirea într-o legănare. Imediat, se trase pe fațada clădirii, uluitor de repede. Ridică și cealaltă mână și-i țâșni un al doilea fir, drept în zid.

Bezna lichidă putea fi tare sau moale, fermă sau flexibilă, după cum voia ea. În acest caz, un efort de voință o făcu destul de solidă și elastică pentru a slăbi avântul pe care-l căpătase din salt. O lăsă să se evaporeze puțin câte puțin, până se opri într-un final cu tălpile pe perete, atârnată sub frânghia de umbră, agățată numai de câteva fire din întuneric împletit. De acolo mai trebuia doar să urce, strângând filamentul cu fiecare pas, până să poată apuca buza de cărămidă a acoperișului cu mâinile, ca să se tragă pe canat.

Imposibil. Alex rânji, triumfătoare și îmbujorată. I-ar fi plăcut s-o fi văzut și Moșul. Îi luase mult să se împace cu puterile ei, dar până la urmă fusese sedus de simpla lor utilitate. După aceea, o învățase multe lucruri ce pot fi încercate de o puștoaică atletică, înarmată cu o frânghie și o bună viziune în spațiu.

”Elysium nu uită”. Dădu din cap, pentru a alunga amintirea încruntării lui dezaprobatoare. Poate că, într-adevăr, cândva Preoții în Negru îi vânau pe cei ca mine. Povești erau destule, ce-i drept. Dar, după cât își dădea seama Alex, nu mai rămăsese nimeni ca ea. Și nici Preoți în Negru.

Îți pierzi concentrarea, auzi Alex în ureche țâțâitul dezaprobator al Moșului. Se ridică în picioare cu grijă, în echilibru pe linia îngustă de stucatură, și înaintă de-a lungul acoperișului. Informațiile smulse cu greu de Moș de la cunoștințele sale indicau faptul că arhiva se afla în jumătatea nordică a etajului, așa că Alex privi stelele ca să se asigure că nu dezorientase.

Când ajunse la colțul de la miazănoapte, se ghemui și lăsă bezna să i se deșire iar din vârful degetelor. Aceasta se scurse moale precum molasa până la țiglele vechi și fragile, apoi se desfăcu în zeci de filamente mai mici, care se înfipseră în lemn ca niște termite. Începură să cadă așchii, mai întâi doar un praf, treptat bucăți întregi.

Partea grea era să nu lase nimic să cadă până nu era atât de mărunțit încât să nu scoată vreun zgomot; filamentele negre lucrară în stânga și-n dreapta, iar pe fața Alexei porniră să curgă picături de sudoare. În cele din urmă, o porțiune de acoperiș, aproximativ circulară, fu efectiv dezintegrată în praf și așchii, până căzu cu un puf moale. Alex se aplecă și întinse o funie de umbre, cerându-i să fie destul de tare cât să-i rabde greutatea. Păși peste gaură, în balans pe funie cu ambele mâini desfăcute ca un acrobat, și o lăsă să se contracte până o coborî înăuntru la fel de delicat precum un fulg.

Atât de bine că nici Moșul nu ar fi avut ce să comenteze.  Din calitate de Metzing, el fusese faimos nu doar pentru că fura ce nu reușeau alții, dar și pentru că făcea spargerile să pară ușoare. Când s-au cunoscut, ea de-abia își începea cariera, iar faptul că se baza pe forță brută ca să treacă de obstacole o tot băga în belele. Moșul o învățase arta de a fura. Ca și alte lucruri, la care prefera să nu se gândească. Pe când aștepta ghemuită în colțul încăperii întunecate, ca să i se adapteze ochii, auzi călcatul ușor al unor cizme. Tot mai aproape.

”Să nu ucizi decât dacă nu ai de ales”, îi spusese Moșul. ”Crima va grăbi potera pe urmele tale și-i va face să renunțe mai greu, iar dacă te prind vor fi mai cruzi. Și oricum, omorul nu e deloc elegant.” Se mușcase de buză. ”Dar dacă e necesar, măcar să fii rapidă. Și silențioasă. Uite așa…”

O ușă se deschise, iar prin ea se strecură o fâșie din lumina unui felinar. Alex clipi și înjură în gând. Se afla în colțul unei săli lungi, cu tavanul jos. Pe ambele laturi erau aliniate dulapuri ferecate cu lacăte grele, atât de mari încât printre ele mai rămânea foarte puțin spațiu de trecere. Părea surprinzător de banal pentru un loc atât de înspăimântător în zvonuri: una dintre arhivele fără fund ale Concordatului, unde veneau secretele întunecate ale Vordanului să dormiteze pentru veșnicie.

La fiecare capăt al sălii se găsea câte o ușă, iar cea deschisă era tocmai cea mai apropiată. Alex întrezări o siluetă îmbrăcată în negru, profilată în cadrul ușii de lumina din camera vecină. Ea, însă, era ascunsă într-un colț întunecat, doar o umbră într-o altă umbră. Ceea ce-i oferi timpul necesar să acționeze prima. Ridică o mână și trimise o sfoară de întunecime să trântească ușa, iar când aceasta se închise auzi clinchetul căderii unui zăvor greu.

Așa cum era de așteptat, bărbatul tresări și se întoarse, iar Alex țâșni către el. Străbătu distanța dintre ei cu pași neauziți, de felină, îl izbi din spate și-i astupă gura cu palma ca să-i oprească exclamația surprinsă. Simultan, ridică cealaltă mână, cu palma întinsă, către ceafa lui. Un vârf de beznă, ascuțit precum un ac, străpunse cu forța unui piolet, trecu prin os și îi deschise-n craniu o floare întunecată și urâtă, înconjurată de o duzină de crăpături zimțate.

Omul se cutremură o singură dată, apoi se înmuie, iar Alex îi susținu greutate și-l coborî încet pe podea. Avea gâtul uscat. Era a cincea sa victimă în toată cariera și doar al doilea la care nu se apăra de un atac. Ar fi atacat-o, totuși, dacă ar fi prins ocazia. Își reaminti că nu era paznicul vreunui conac, de veghe la beciul cu odoruri înainte de se întoarce peste noapte la familia sa. Era agent al Concordatului. Cu mâinile pline cine știe cât sânge. Gândul o făcu să se simtă ceva mai bine.

Odată ce leșul înțepeni, fata rămase câteva clipe liniștită, ascultând, cu speranța că nu mai veneau și alți gardieni. Norocul părea să fie cu ea: se auzea murmurul unei discuții, dar departe, probabil la etajul de sub ei. Se ridică și alunecă de-a lungul dulapurilor, citind etichetele completate meticulos de funcționarii Ducelui. Nu putu desluși imediat un sistem de organizare, așa că trecu și pe cealaltă parte și le verifică pe toate.

Până la urmă găsi ce căuta. Unul dintre scrinuri avea pe el o listă de nume, scrisă îngrijit, iar printre el și ”De Farnis”. Numele clientului, iar dovada din cabinet era, se pare, suficient de periculoasă pentru reputația sa încât să plătească fabulos ca să o extragă. Alex își dădu ochii peste cap față de asemenea priorități de nobili și strecură în broască un fir de umbră subțire cât degetul. Lăcătușeria nu fusese unul dintre talentele de spărgător studiate de ea, dar de obicei nu avea probleme. Strânse pumnul și se concentră la potrivirea și întărirea șperaclului magic până ajunse mai ascuțit decât orice lamă de oțel. Îl apăsă pe zăvor și fierul acestuia se despică precum untul. Desfăcu bucățile și le puse jos, cu grijă.

De Farnis insistase ca ea să nu se uite la materialul furat, ceea ce o făcu și mai curioasă. Deschise larg ușile dulapului, neștiind ce-o aștepta. Un teanc de scrisori, poate. O mărturie semnată. Vreun craniu? Nu, prea melodramatic –

Scrinul era gol. Câteva fire de praf dansau în razele firave strecurate prin gaura din acoperiș. Se vedea că până nu demult chiar fusese ceva acolo: o urmă pătrată în colb și niște dungi pe unde-l trăseseră. Se așteptau la spargere. Deci –

Ușa de la celălalt capăt al sălii scrâșni și începu să se deschidă. Alex nu mai ezită. Era prea departe de spărtura de sus pentru a fugi pe acolo, dar și o simplă fereastră i-ar fi fost de ajuns. Era la doar câțiva pași de prima intrare. Trase de clanță și descoperi că ușa-i încuiată, așa că o smulse cu totul, într-o frământare frenetică de umbre. O deschise și se rostogoli afară, clipind orbită de lumina mai multor felinare.

— De ajuns, Maestre Metzing, zise o voce groasă.

Alex îngheță. Nu porunca o oprise, ci vederea a doi agenți ai Concordatului, în pelerinele lor lungi de piele neagră, cu muschetele ațintite către ea. Era într-un fel de hol, cu peretele exterior al clădirii în spate, iar în mijloc o masă de lemn. În capătul opus, o arcadă se deschidea către scări, iar cei doi pușcași se aflau exact între ea și calea de scăpare. Nu se vedea nicio fereastră.

În spatele lor se afla altă pereche de persoane. Una îmbrăcată în gri ca un călugăr, cu o glugă ce-i ascundea fața. Cealaltă părea să fie un preot, dar în loc de obișnuita robă de culoare alb-cenușie ori vișinie purta una de catifea neagră. Era ceva ciudat și cu fața lui – purta o mască, iar ea reflecta lumina lămpilor într-o multitudine de raze răsfrânte și scântei, precum o oglindă spartă.

Din arhivă ieși un al treilea bărbat în negru, cu un pistol în mână, și îl îndreptă și el spre Alex. Avea o față grăsună, umflată, cu mustăcioară neagră și ochi reci, întunecați. Înaintă spre ea cu pași măsurați, fără să o scape din cătare. Alex îi văzu ochii înguști și se încordă. Urmă să vină un moment când el o să ajungă prea aproape de ea pentru ca muschetarii să mai tragă fără teama că l-ar putea nimeri. Poate singura ei șansă de scăpare. Doar de-o clipă am nevoie…

Îi tot venea să se uite la bărbatul îmbrăcat în negru și mascat. Auzi iar vocea Moșului, care o avertiza să se ferească de Preoții în Negru. O prostie. Nu mai există Preoți în Negru.

Mai că vedea zâmbetul amar de pe fața bătrânului. Tot așa cum nici magie nu mai există, nu?

Individul cu manta de piele și pistol ajunse lângă fată, cu arma îndreptată spre fruntea ei. O măsură de sus până jos și strânse din buze.

— Ei, na, o fată! Ești fată, nu-i așa?

Alex încercă să nu se simtă jignită. Știa că arăta oarecum androgin, cu părul tuns scurt și îmbrăcată în piele subțire, dar totuși! Se abținu de la o replică sarcastică – nu părea deloc potrivită circumstanțelor – și doar aprobă din cap.

— În numele Bestiei! înjură agentul. Nu e persoana căutată! Poate-i vreun fel de ucenică, deci și el trebuie să fie încă prin zonă.

Aruncă o privire peste umăr către ceilalți paznici.

— Să meargă careva înapoi și să…

Alex alunecă pe lângă el, folosind trupul bărbatului drept scut față de cei doi cu muschete. Strânse un ghem de beznă în palmă și-l întări într-o lamă de seceră, apoi repezi mâna în sus. Arma supranaturală spintecă brațul pistolarului chiar mai jos de cot și trecu prin haine, carne și os, cu aceeași ușurință. Mâna căzu pe pardosea, încă strânsă pe armă.

El se holbă la ea șocat și, înainte să fie în stare să urle, Alex se aplecă pe după el și-și întinse voința până în cealaltă parte a holului. Puterea întunericului erupse precum o lance, îl izbi în piept pe unul dintre agenții în mantale de piele și-l țintui de-un perete. Cel cu mâna tăiată începu un țipăt ascuțit și panicat, iar cealaltă flintă porni să se rotească spre ea. Alex se lăsă pe-o latură și se trânti la podea, exact în clipa când arma scoase un fulger, un bang asurzitor și un norișor de fum. Nu simți că ar fi fost atinsă, dar nici timp să verifice nu avea – aruncă altă suliță de umbre, ațintită spre lumina din capătul țevii, și-l răsturnă pe trăgător.

Retrase firul întunecat, se rostogoli în spate și mai trimise o lance către agentul Concordatului care încă se uita îngrozit la ciotul mâinii. Lovitura-l nimeri în tâmplă și-i curmă suferința, iar el se nărui ca un castel de nisip. Alex rămase nemișcată vreme de-o clipă, străduindu-se să respire.

Cu ăsta se fac opt. Scutură din cap pentru a alunga gândul și și se uită la cele două siluete – preotul mascat și însoțitorul său cu glugă. Spre uimirea sa, aceștia rămăseseră calmi în capul scării, fără se ferească ori să fugă speriați. Se ridică în picioare, cu palmele întinse și beznă lichidă șerpuind amenințătoare printre degete.

— Cred că sergentul s-a înșelat, zise preotul.

Avea un accent greu din Murnskai, cu v-uri grele și r-uri moi.

— Răposatul sergent, aș spune. Chiar tu ești celebrul hoț Metzing, presupun.

— Chiar eu, răspunse Alex. Acum dă-te la o parte din calea mea.

— Și, dacă nu mă înșel, ai folosit demonul cunoscut drept Tăișul Beznei. Să știi că a fost cândva îmblânzit, dar l-am pierdut acum două secole. O eroare funcționărească, după câte am auzit.

— Ți-am spus să te dai la o parte. Acum.

Alex gesticulă cu palma înmănușată în umbre spre cadavrele din stânga și dreapta mascatului. Îi bubuia inima în piept, dar se străduia să nu arate că-i emoționată. Nici măcar nu-i înarmat. Dacă e nevoie, îl pot ucide cu ușurință.

— Știi tu, copilă, cine-s eu?

— Un om mort, în curând.

— Cândva eram cunoscuți de popor drept Ordinul de Obsidian.

Își ciocăni masca, iar sunetul semănă cu cel al sticlei.

— Din cauza lor. Mai aveam și alte nume, însă noi preferam Preoții în Negru. Avem același rol ca și frații noștri, dar în alte sfere. Cei în Alb se ocupă de lumea de apoi, cei în Roșu de afacerile lumești ale Bisericii. Iar noi… de restul.

Oftă.

— Cândva ai fi știut toate acestea de la prima vedere. Vremurile s-au schimbat. Am fost victimele propriului succes. Dar nu te pasă pe tine de frământările mele, nu?

Îi surâse, iar masca se mișcă și sclipi întunecată atunci când i se reașezară fațetele.

— Bun. Te predai de bunăvoie?

Alex nu mai ucisese vreodată un popă. Dar nici nu întâlnise vreun Preot în Negru și simțea că o teroare adâncă și atavică îi copleșește ezitările. Ridică mâna și trimise o suliță de întuneric drept spre mijlocul măștii strălucitoare, cu o putere ce ar fi trebuit să-i împrăștie creierul pe pereți.

În schimb, se mișcă silueta cu glugă. Stătuse acolo în asemenea tăcere și atât de nevăzută sub faldurile robei, că Alex uitase de ea. Când păși în fața Preotului în Negru, fu la fel de surprinzătoare precum o statuie înviată din senin. Apăru un braț, dezvăluind o mănușă cenușie, cu degetele desfăcute.

Între ei se ridică ceva, un zid de scântei în mișcare, sfârâitoare, însoțite de-un vaiet chinuit, precum un cuțit tras peste sticlă. Lancea de beznă lovi bariera și se sfărâmă. Uluită, Alex își coborî mâna.

— Prietenul meu de aici, zise preotul, arătând calm spre silueta mută și ascunsă, a atins cele mai înalte culmi ale nobleței la care poate aspira un suflet omenesc. Ignahta Semria, Blestematul Pocăit. Poartă și ei demoni, ca și tine, însă drept povară acceptată de bunăvoie. Se condamnă singuri la damnare eternă, pentru a salva sufletele altora. Suntem binecuvântați de prezența unui asemenea erou altruist.

— Habar nu am despre ce vorbești. Eu nu am vreun demon.

— Da, o greșeală banală. Dar de unde-ți vin puterile, dacă nu de la un monstru? Vino cu mine și o să-ți îndreptăm educația teologică, iar cu timpul vei pricepe nenorocirea care te oropsește. Cine știe? Poate până la urmă vei aspira și tu să-ți dedici viața unor scopuri mai înalte.

Alex nu reușea să-și mute ochii de la forma cenușie a ignahta-ului. Sub gluga aceea se afla cineva ca ea, cineva care avea aceleași talente pe care nu le înțelesese niciodată pe deplin. Dacă am putea discuta –

Dar nu cu preotul de față. Alex aruncă o ocheadă spre ușa către arhive, calculând distanța. Se prefăcu a fi în dubiu, de parcă s-ar fi gândit la oferta prelatului.

— Cred că – începu ea.

Ridică stânga, dar numai ca înșelăciune. Cealaltă mână aruncă o nouă sfoară de întuneric, de data aceasta curbată precum un bici, ca să treacă de ignahta și să-l ajungă pe cleric. Nu așteptă să vadă rezultatul, ci alergă spre ușă.

Scrâșnetul de sticlă magică îi asaltă urechile, însoțit de un uruit mai adânc. Din coada ochiului surprinse mișcarea ignahta-ului, un gest tăios la nivelul șalelor, și instinctul o aruncă la podea. O clipă mai târziu simți cum hainele-i sunt trase de parcă văzduhul de deasupra ei s-ar fi învârtejit într-un val care suna asemănător cu frângerea unor scânduri. Peretele din spatele ei explodă într-o erupție de bucăți de cărămidă și praf, iar prin gaură pătrunse vântul. Alex se întoarse pe spate și gustă aerul proaspăt, amestecat în miros cu cel de zidărie sfărâmată.

— După cum vezi, rezistența nu-și are rostul, continuă preotul, deloc ostil. Hai cu mine, nu o să-ți facem niciun rău.

Ba s-o crezi tu. De la nivelul pardoselii, Alex îl văzu pe ignahta cum face un pas înainte. Se rostogoli și ea în față, printre resturile de cărămidă ce i se înfipseră dureros în umeri, și lovi cu puterile sale, fără a mai ținti. Zidul de scântei se ridică și opri atacul umbrelor, dar atacul îi câștigă vreo două secunde, destul cât să se repeadă la deschizătura nou apărută și să se arunce prin ea.

Clădirea vecină se afla la opt metri distanță. Durata necesară uneia dintre frânghiile ei de beznă să ajungă până acolo, de obicei atât de scurtă că nu apucai să clipești, păru o eternitate în timp ce cădea spre pavajul ce o aștepta cu cinci etaje mai jos. Simți cum sfoara de umbră se înfige într-un zid și și-o modelă suficient de fermă și elastică pentru a o smuci brutal într-un arc prelung în loc de o prăbușire, în pofida durerii din braț și umăr. De-abia apucă să mai scoată una ca să nu se izbească de perete, dar nu suficient pentru un unghi corect; se răsuci în lateral și se lovi dureros de rama unei ferestre.

În spărtura din peretele arhivelor, acum mai sus cu vreo câteva etaje, ignahta-ul în robă cenușie se ivi din mijlocul norului de praf. Înălță o palmă înmănușată și spintecă oblic aerul spre ea, iar Alex văzu cu uimire cum aerul unduiește în spațiul dintre clădiri și ia forma unei lame. Tăișul se înfipse în zid chiar deasupra ei, sfărâmând un rând de cărămizi și spintecând linia de beznă ce o susținea.

Nici nu știam că pot să taie, își spuse Alex când începu să cadă iar. Cineva țipa din interiorul clădirii, dar nu avu timp să vadă cine. Lovi peretele cu palma și-și dori ca niște filamente de întuneric să-l apuce ferm. Se opri brusc, într-o izbitură brutală. Ceva-i pocni în încheietura care-i încasă toată greutatea și-o străpunse cu o țepușă de durere. Țipă. Încercă să ignore acele care o rodeau pe sub piele și se forță să-și mențină concentrarea, pentru a-i permite firului negru să se întindă și s-o coboare la sol.

Mai sus, clădirea fu lovită de un alt talaz magic. Resturi de cărămizi începură să cadă împrejur, însoțite de noi strigăte. O bucată de zid mare cât o căruță se răsturnă și împroșcă fragmente care-i ratară capul cu câteva degete. Lama unduitoare izbi și a treia oară și auzi cum îi plesnește frânghia. Încercă să înhațe peretele, dar înainte de a reuși o lovi ceva tare din spate, lăsând-o fără respirație.

Pavajul. Ajunsese la nivelul străzii, iar în deasupra ei construcția se năruia în bucăți enorme, strivitoare. Sări în picioare, scânci când se sprijini în mâna rănită și începu să alerge. Bulevardul se umpluse cu localnicii din Cetatea Nouă, care fugeau și ei care încotro. Nimeni nu știa ce se întâmplă, firește, dar erau destul de deștepți cât să realizeze că nu e bine să rămână acolo. Alex se strecură în gloată, încântată de șansă, și se grăbi să pună o distanță cât mai mare între ea și forma sumbră a ignatha-ului.

Încheietura o durea îngrozitor, picioarele și spinarea o înțepau peste tot – și nici măcar nu găsise ce căuta. Dar încă trăia și gândul îi înmuie picioarele. Simți cum o ia cu amețeală.

Nici măcar nu o să mă supăr când Moșul va zice: ”Eu te-am avertizat.”

*

Reuși cu greu să meargă la pas de-a lungul falezei, precum un cetățean oarecare, în loc să fugă direct la ascunzătoare. Nu era mai nimeni pe afară, doar câte un trecător grăbit spre cine știe ce treabă. Presupuse că gălăgia prăbușirii clădirii la doar câteva alei distanță îi alungase pe tâlhari și pești prin vizuinile lor.

Un hoț priceput are întotdeauna pregătită o cale de scăpare – o altă lecție predată de Moș pentru care era cât se poate de recunoscătoare. Nu știi niciodată când ceva merge prost, deși rareori chiar atât de prost. Oricum, își păstră calmul și rătăci la întâmplare pe arterele Cetății Noi, înainte de a se îndrepta către locul unde o aștepta Moșul. Cumpăraseră o barcă încă din ziua dinainte, un simplu schif cu fundul plat, mai mult decât suficient pentru a pluti în aval dincolo de bariere și a scăpa din orașul blestemat.

Și data viitoare când zice el că ținta-i o idee proastă, o să-l iau în serios, se jură Alex, pe când scruta rândurile de ambarcațiuni legate la estacadă. O găsi pe cea căutată, la jumătatea unui cheu singuratic. Moșul, ghemuit în haina sa de lână și cu gulerul ridicat, ascuns în umbra unei corăbii mai mari, acostate lângă a lor.

Alex se opri și ridică mâna sănătoasă. Miji ochii atunci când mentorul său îi răspunse printr-un gest cu două degete împreunate. Semnalul că era liberă calea și nu era amenințat cu pistolul de vreun ticălos din Concordat, ascuns în umbre. Reuși cu greu să nu grăbească pasul cât străbătu cheiul, expusă, și se repezi în bărcuță, dar nu fu urmată de niciun strigăt. Pe câte se părea, scăpase cu bine, deși imaginația-i punea câte un agent sau muschetar pe fiecare acoperiș. Voia să scape din acest oraș, din întreaga țară, cât mai repede cu putință.

— Dă-i drumul, se răsti la Moș pentru a nu-i permite să înceapă cu întrebările. Să coborâm pe râu.

El dădu din cap, în tăcere, și se întinse către parul lung din spatele schifului. Alex dezlegă parâma, cu ochii fixați pe faleză. Apa întunecată a Vorului îi prinse și începu să clipocească lovind copastia.

Dintr-o alee laterală apărură trei bărbați, grăbindu-se către estacadă. Alex se lăsă pe fundul bărcii și-i privi cum inspectează restul navelor. Simți un nod în gât.

Nu chiar cu bine. Zâmbi vag. Băieții Ducelui de pe Urmă sunt buni, recunosc. Dar nu destul de buni pentru mine.

— Era o capcană, spuse încetișor, când ajunseră la cam o sută de metri de țărm. Aveai dreptate. A fost o idee proastă să venim aici. Aveau pe cineva – înghiți cu noduri – cineva ca mine, care lucra pentru Preoții în Negru. De-abia am scăpat și cred că mi-am rupt ceva la mână.

Erau destul de departe cât să nu mai poată fi văzuți de la mal – doar o barcă întunecată pe niște valuri întunecate. Ardeau destule lumini pe ambele părți ale râului cât să nu mai aibă ei nevoie să aprindă vreuna, nu până mult mai în aval. Alex se așeză, strâmbându-se de fiecare dată când își mișca brațul rănit, se întoarse către Moș –

– iar Moșul nu mai era acolo. Se dezbrăcase de haina grea, de sub care se ivise un bărbat mult mai tânăr, îmbrăcat în piele neagră. Întrezări o sclipire metalică atunci când el se întinse către ea, cu un gest nonșalant, și-i înfipse un stilet în umăr.

Cu detașare stranie, simți cum tăișul trece prin piele și carne, dar nu și durere. Nu încă. Din reflex, își chemă puterile și-și ridică palmele pentru a-l străpunge cu lănci de beznă pe intrusul care nu putea fi decât vreun alt acolit de-ai lui Orlanko. Dar membrele n-o mai ascultară – mâna-i rănită doar flutură firav, iar brațul înjunghiat rămase nemișcat de parcă i-ar fi fost tăiat. Simți cum dinspre rană i se întindea ceva rece în restul corpului, cu mușchii strângându-se dureros sub atingerea substanței trecute de pe lamă în sânge. Inima începu să-i bată de două ori mai tare, fără să-i fie clar dacă de la otravă sau doar de spaimă.

— Eu sunt Andreas, zise tânărul. Mă tem că acel Metzing nu ne va mai ține companie, fiindcă a avut o întâlnire urgentă pe fundul râului. Dar a fost atât de amabil înainte de a… hm… pleca, încât să-mi spună totul despre tine, inclusiv micuțul vostru repertoar de semnale cu mâna. Unele dintre ele sunt chiar elegante. Cred că o să le împrumut și eu.

Alex alunecă pe latura bărcii. Nu putu grăi – otrava-i blocase falca, iar mușchii gâtului se încordaseră precum niște arcuri. Îi era tot mai greu să respire.

— Stai liniștită, că nu mori. Au insistat prietenii noștri din Elysium. Ei mi-au oferit cu multă amabilitate această poțiune, despre care trebuie să spun că funcționează minunat. Știu și eu multe căi să fac pe cineva să-și piardă cunoștința, dar nu vreuna care să meargă atât de repede fără riscul de… a provoca stricăciuni.

Alex încercă să deschidă gura. Ar fi vrut să-l înjure, ori poate să-l scuipe. Nu mai conta, pentru că nu ar fi reușit să facă niciuna dintre ele.

— Nu te uita așa la mine, zise Andreas. Probabil că ai conștientizat la ce riscuri te expui dacă încerci să furi de la noi. Și ar trebui să fii recunoscătoare pentru interesul Preoților în Negru. Oricine altcineva l-ar fi deranjat atât de tare pe Excelența Sa ar fi murit cu certitudine, și ar fi durat foarte mult.

Păru să cadă pe gânduri.

— Deși circulă tot felul de povești despre ce se întâmplă în Elysium. Poate că ar fi fost mai bine pentru tine să nu ai norocul acesta, totuși…

Dar nu mai avea cine să-l audă. Capul Alexei se lăsă pe spate și fata alunecă într-o mare de cerneală neagră, de parcă ar fi acoperit-o valurile propriilor sale puteri.

*

Degetul Ducelui se lăsă peste literele frumos caligrafiate în raportul lui Andreas, scris de mână. Se încruntă când citi și-și ridică privirea.

— Cum ați rezolvat problema clădirii?

Andreas făcu o plecăciune.

— Vicii de construcție. S-a încercat o renovare și evident că ceva a mers foarte greșit. Toată lumea știe despre clădirile din Cetatea Nouă că sunt vai de mama lor.

— Să-l pedepsiți pe antreprenor, ordonă Orlanko. O asemenea neglijență nu poate fi lăsată nepedepsită.

— Am făcut-o deja, răspunse Andreas. Coroana îi datora domnului respectiv destul de mulți bani, pentru o altă lucrare. Acum, fiind arestat și cu proprietatea confiscată, chestiunea sarcinilor statului a fost rezolvată.

Orlanko nu zâmbea prea des, însă la această replică îi zvâcni puțin colțul gurii.

— A, Andreas. Ești maestru în a nimeri doi iepuri dintr-o singură împușcătură.

— Fac și eu ce pot, Excelență.

— Hoața?

— Pe drum spre Nord, alături de Părintele Volstock.

— Excelent. Asta o să-l facă fericit pe Pontifex.

Orlanko se lăsă pe spate în scaun.

— Ai lucrat bine, Andreas. Poți pleca.

— Vă mulțumesc, Excelență.

Asasinul ieși din birou, neauzit. Orlanko lăsă raportul deoparte, scoase altă filă și se întoarse către cealaltă persoană din încăpere. Ignatha-ul era încă acoperit cu roba cenușie, din cap până în picioare, dar Orlanko insistase să-și dea jos gluga de călugăr. Ducele de pe Urmă nu accepta ca aliații să păstreze secrete față de el.

— Ați lucrat bine, spuse Ducele.

— Vă mulțumesc, Excelență.

— Ești sigur că nu ți-a fost dezvăluită identitatea?

Ignatha-ul dădu din cap.

— Sunt sigur.

Principala calitate a Blestemaților Pocăiți. Un agent obișnuit ar fi avut nevoie de tot felul de lucruri pentru a îndeplini o misiune. Oricât de bine ascunse – un pistol la spate, un pumnal pe coapsă, o sticluță de otravă deghizată drept parfum – tot exista întotdeauna o șansă de a fi descoperite, mai ales dacă inamicul era în alertă. Pe când ucigașii supranaturali ai Preoților în Negru puteau fi oricine, oriunde, și nimeni nu s-ar fi prins.

— Foarte bine.

Se lăsă iar pe spate, lovind absent coala cu degetul. Pe eticheta lipită cu grijă de vreun funcționar meticulos scria Vhalnich.

— Foarte bine. Mai am o sarcină pentru tine…

---

Tradus de Miloș Dumbraci

© 2013 by Django Wexler.
Originally published in gizmodo.com / publicat inițial în gizmodo.com, link aici
Translated and Reprinted by permission of the author  / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.