Les cités obscures #12 – Le Retour du capitaine Nemo (Benoît Peeters / François Schuiten) – Casterman 2023
Pagină cu pagină, un bătrân cu înfățișare sălbatică se trezește din neant. Instantanee spectaculoase din aventurile pe care le-a trăit și din poveștile pe care le-a scris se suprapun peste gândurile lui, ca o mărturisire de credință: “există două căi: cea a științei și cea a imaginației, și trebuie să le parcurg pe amândouă”. Curând, își dă seama că e închis într-un Nautilus viu, o caracatiță biomecanică ghidată de o inteligență superioară, creatură miraculoasă care străbate oceanele Terrei și ale timpului în căutarea amintirilor căpitanului Nemo.
Les cités obscures #12 – Le Retour du capitaine Nemo
Bineînțeles, acest volum final al “Orașelor Obscure” e în același timp nostalgic și optimist, odă lui Jules Verne și pretext pentru a revizita Brüsel, Pahry, Blossfeldtstad și celelalte orașe imaginare (da, apare și un oraș nou). Nuvela ilustrată dă naștere unei secvențe finale mai apropiată de BD, în care Nemo/Verne parcurge, mereu spectator, dar de data asta eliberat din celula-caracatiță, străzile viitorului retro pe care el, ca și Benoît Peeters și François Schuiten, l-au imaginat. Iar transformarea căpitanului Nemo în Verne devine completă.
A doua parte a albumului e ocazia ca Peeters să-și demonstreze erudiția – de parcă mai era nevoie! ???? – într-un eseu despre ultimul roman al lui Jules Verne, “Parisul în secolul XX”, scris în 1863 dar redescoperit abia în 1994. E și ocazia recuperării superbelor ilustrații ale lui Schuiten din ediția de colecție a romanului, publicată de Hachette în 1995 în formatul clasic al “Aventurilor Extraordinare”.
Un album superb desenat, obligatoriu pentru fanii lui Jules Verne și pentru veteranii “Orașelor Obscure”.
Bouncer #12 – Hécatombe (Boucq/Jodorowsky) – Glénat 2023
Chiar e o hecatombă, aventura din albumul ăsta! Mor atât de multe personaje (inclusiv câteva de prim plan) încât mă gândeam că Boucq s-a plictisit să tot deseneze câte cinci ani la un album și va închide seria. A făcut-o? N-a făcut-o? Nu mi-e clar – există un “FIN” micuț la sfârșitul volumului, dar ultima pagină e exact finalul standard din Lucky Luke – Bouncer călărește spre soare. E adevărat, nu cântă, și n-are țigara, pardon, buruiana în colțul gurii ????
Ca de obicei, Boucq desenează magistral și scrie mult mai puțin magistral. De data asta Jodorowsky semnează scenariul, dar ori s-a rablagit, ori altcineva a scris în locul lui, pentru că, stilistic vorbind, albumul e varză (cel mai la îndemână exemplu e chiar primul paragraf din album – sunt nu mai puțin de trei bâlbe acolo). Dacă personajele sunt excepțional definite vizual, magia durează doar până când deschid gura – dialogurile sunt complet lipsite de savoare. Iar intriga… să zicem că e amuzantă, plină de acțiune, plină de surprize și de morți care mai de care mai violente – dar și de găuri și de personaje care se tâmpesc brusc, la momentele cele mai nepotrivite. Inclusiv Bouncer suferă de asta, bineînțeles…
În fine, dacă reușiți să vă adormiți partea analitică a creierului măcar ora necesară lecturii, o să vă distrați – Bouncer rămâne Bouncer, un western violent și foarte, foarte sumbru, o lume fără speranță, plină de personaje care aduc mai mult a animale decât a oameni. Sunt un mare fan Boucq (și Bouncer…) așa că îi dau totuși patru stele din cinci, deși sunt probabil prea generos.
Blacksad #7 – Alors, tout tombe: deuxième partie (Juan Diaz Canales / Juanjo Guarnido) – Dargaud 2023
Puneți prima și a doua parte a dipticului una lângă cealaltă și veți înțelege: coperțile formează un singur desen revelator, al cărui mister este: la cine anume se uită Blacksad și Weekly, în timp ce Alma, speriată, privește cum se îndepărtează Shelby, iar Solomon scrutează viitorul, modernitatea și pe noi toți ???? de sus, de la înălțime?
Întrebarea fără răspuns din primul volum: „care este secretul lui Kenneth și de ce vrea Solomon să îl îngroape odată pentru totdeauna, eventual odată cu Kenneth?” ???? primește răspuns la mijlocul acestui album, atunci când Blacksad intră în și mai multe probleme și descoperă și mai multe cadavre. E o revelație satisfăcătoare, pentru că Juan Diaz Canales a împrăștiat indicii de-a lungul întregii povești (inclusiv în primul volum) pentru a construi, după cum spune vulturul Solomon, „o poveste plină de imaginație, dar goală de dovezi”. Totuși, îngerii apocalipsei nu au nevoie de dovezi – iar ultima jumătate a albumului este o apocalipsă anunțată, cu mai mulți protagoniști improbabili și mai multe răzbunări improbabile, și un lanț de revelații care se încheie cu prăbușirea explozivă a ambițiilor lui Solomon. Ambiții strâns legate de… Shakespeare (toată subtema teatrală are sens, desigur).
Așa cum bine spune Blacksad: „Uitarea nu este o chestiune de merit sau de ambiție, ci de timp. Soldații și generalii cad, la fel ca regii și vasalii, podurile și turnurile, mahalalele și palatele. Totul are timpul său. Apoi totul cade.”.
Pun pariu, totuși, că așa cum Guarnido și Canales nu-l vor lăsa să cadă pe Blacksad, nici noi, cititorii, nu-l vom uita. Un diptic cu grafică senzațională și scenariu inteligent, iar bătrânul motan își reintră în formă. Singura problemă? Povestea e poate cam prea… teatrală ????
Cel mai bun volum din serie de la “L’Enfer, le silence” încoace.
Je suis leur silence (Jordi Lafebre) – Dargaud Benelux 2023
Am terminat de citit albumul ăsta (altfel, o anchetă polițistă melodramatică plină de umor negru și de tragedii abia ascunse) cu un zâmbet uriaș pe față. Da, Jordi Lafebre are efectul ăsta asupra mea – la fel mi s-a întâmplat după “Malgré tout”, primul album “de autor” al catalanului. A învățat cu siguranță meserie de la Zidrou, scenaristul unei alte tragedii la finalul căreia râdeam în timp ce îmi ștergeam lacrimile (e vorba de “Lydie”) și a unei serii extraordinare, plină de nostalgie și de umor subtil (“Les beaux étés”). Lafebre a reușit, deci, să deseneze o serie și trei albume tonice, optimiste, care transformă tragedia în umor și tristețea în dragoste de viață. Chestie care l-a transformat într-unul dintre puținii autori pe care mă reped să-i citesc numaidecât, fără să mai aștept verdicte externe.
Je suis leur silence
Dar despre ce e vorba aici, până la urmă?
Premiza e simplă – o tânără, frumoasă și foarte inteligentă psihiatră merge la… psihiatru. Nu pentru că are tendințe sinucigașe (deși stă în picioare pe marginea terasei apartamentului, privind în jos) nici pentru că își schimbă amanții și amantele ca pe ciorapi, nici pentru că nu-și face ordine în apartament cu lunile, nici pentru că aude voci. Ci pentru că n-are încotro – expertiza psihiatrică e parte din evaluarea necesară pentru a-și putea păstra licența și a-și face mai departe meseria.
Stai – aude voci? Da, vocile din mintea ei (cele la care se referă titlul: “eu sunt tăcerea lor”) sunt femeile din familia ei, care au trecut prin propriile lor tragedii și care o sfătuiesc la momentele cheie. Cum ar fi atunci când descoperă un cadavru ???? și se avântă cu capul înainte într-o investigație detectivistică pe cont propriu, pentru a-și ajuta o pacientă (clasica “săracă fată bogată”) și pentru a gusta nițel din stilul de viață (pervers, cum altfel?) al bogătașilor catalani.
Desenul e fără cusur, luminos și vesel, indiciile și gagurile vizuale abundă, personajele sunt carismatice și excelent portretizate, umorul e omniprezent… și, chiar dacă soluția enigmei polițiste nu e cea mai surprinzătoare din lume (primul indiciu e la pagina… trei, când Eva întreabă “Llull, vreau să-ți pun o întrebare, ca între profesioniști: cine crezi că ar putea să-l ucidă pe Zeus?”), finalul tot e foarte, foarte bine construit. Un album de neratat.
