Dracula – L’Ordre du dragon (Marco Cannavo / Corrado Roi) – Glénat / Lo Scarabeo 2024
Un album pe care nu-l pot recomanda fără rezerve, dar despre care am simțit nevoia să scriu.
Ordinul Dragonului e o repovestire a romanului lui Bram Stoker care deviază interesant de la povestea originală, și al cărei punct forte este grafica alb-negru extrem de expresivă.
Dracula – L’Ordre du dragon
Presupun că sunteți deja familiarizați cu mitul lui Dracula; Marco Cannavo îl trimite într-o direcție oarecum progresistă, pseudo-feministă (gelozia, motorul progresului? ha.) anti-religie dar și anti-știință (noul Van Helsing e de vină), schimbă unele evenimente, le șterge complet pe altele și se distrează rescriind nu unul, ci mai multe dintre personajele principale, precum și adăugând referințe literare celebre. Povestea rămâne înfiorătoare și ușor de citit în ciuda salturilor frecvente în timp și spațiu (deși bănuiesc că cititorii mai puțin familiarizați cu opera lui Stoker ar putea să o găsească mai puțin accesibilă). Din păcate, finalul e brutal, ca să nu spun ratat ???? iar replica de final e penibilă (dar m-a făcut să zâmbesc).
Dar motivul pentru care mi-am dorit să citesc acest album nu e povestea, ci Corrado Roi – unul dintre cei mai buni artiști care au lucrat vreodată la una dintre seriile mele preferate, Dylan Dog. Desenele lui sunt superbe, atmosfera e lugubră, cum era de așteptat, tensiunea crește și explodează în momente șocante, totul e cum te-ai aștepta să fie și totuși… e un desen prea sigur, prea static, înghețat, impresionant tehnic dar fără suflet, fără doza de nebunie pe care o așteptam.
Cu toate acestea, e una dintre cele mai bune bedeizări recente ale lui Dracula – pe lângă incredibilul roman grafic din 2019 al lui George Bess și uluitorul „#DRCL midnight children” al lui Shin’Ichi Sakamoto (manga în curs de desfășurare, patru tankoubons până acum).
O dezamăgire exemplară, deci ????
La Route (Manu Larcenet, după Cormac McCarthy) – Dargaud 2024
Un maestru al benzilor desenate adaptează capodopera unui maestru al cuvintelor. Rezultatul e romanul grafic al anului (până acum).
În cartea lui Cormac McCarthy, premiată cu Pulitzer în 2007 și tradusă în film doi ani mai târziu, lumea s-a sfârșit, dar un tată refuză să accepte asta și își duce fiul mai departe, mereu spre sud, încercând să-l ocrotească nu doar de oamenii cufundați în barbarie, ci de imaginile, sunetele, mirosurile și amintirile care altfel l-ar putea deforma definitiv: “Gândește-te bine ce lași să-ți intre în minte, pentru că ar putea rămâne acolo pentru totdeauna.”
La Route
Codul moral al tatălui e simplu: “Nu vom mânca niciodată pe nimeni, pentru că noi suntem cei buni.” dar această decizie de a-și păstra umanitatea până la capăt e mereu pusă la încercare, cu fiecare obstacol întâlnit în drumul spre sud, spre căldură, departe de norii de cenușă și de munții de cadavre.
Manu Larcenet a explorat deja abisurile umanității în alte două romane grafice alb-negru, extraordinarul “Blast”, povestea unui om rău în căutarea fericirii, și adaptarea fără cusur a capodoperei lui Philippe Claudel, “Le Rapport de Brodeck”, cu planșe de o frumusețe sălbatică, luxuriantă, în contrast cu urâțenia și goliciunea interioară a personajelor.
Aici, în lumea din La Route, nu există nimic frumos, furtuna de cenușă, frigul și foamea ne învăluie din prima pagină, și totuși Larcenet uluiește cu minuțiozitatea unui desen necruțător, în care culorile rare și palide sunt (evident) întruchiparea speranței, și cu inserții vizuale când cinice, când dezarmante (“Only one way to heaven: Jesus”, sau păsările lui Sempé).
Acesta e și secretul acestei cărți necruțătoare și obsedante – în ciuda ororilor la care suntem martori alături de tată și de fiul său, în ciuda rațiunii, speranța nu moare niciodată.
Un album extraordinar, o carte rară în care aritmetica “scenarist de geniu + artist de geniu = bandă desenată de geniu” e pe cât de simplă, pe atât de corectă.
Le combat d’Henry Fleming (Steve Cuzor, după Stephen Crane) – Dupuis 2024
Am citit romanul original al lui Stephen Crane despre Războiul Civil în adolescență și m-a zguduit serios – nu doar prin evoluția lui Fleming dinspre idealist naiv către laș și apoi erou, ci și prin subtila metamorfoză a cărții din roman de război în roman anti-război – și, mai ales, prin stil. Crane e un meșteșugar al cuvintelor care îmi amintește de Hemingway; precoce și prolific, a murit în vara anului 1900, la doar 28 de ani, după ce publicase 5 romane, 5 colecții de povestiri, 2 volume de poezie și nenumărate articole de ziar.
Le combat d’Henry Fleming
Din punct de vedere narativ, Steve Cuzor îi aduce un omagiu lui Crane și îi simplifică romanul din 1895 pentru publicul modern. Citatele esențiale inserate cu parcimonie completează cu abilitate desenele – liniile impecabile de cerneală taie adânc, iar abordarea lui realistă și ultradetaliată îi cufundă pe cititori în realitatea sordidă a Războiului Civil American – de la noroiul taberelor de antrenament, la noroiul fermelor, la noroiul, exploziile, gloanțele și sângele bătăliilor și, în cele din urmă, la raiul imperfect al pădurii. Soldații lui sunt expresivi și vii și, la fel ca eroul principal, se transformă în mijlocul carnagiului. Tensiunea devine aproape insuportabilă prin modul în care Cuzor segmentează paginile și prin zoom-urile intenționat claustrofobe.
„Tragem în fantome. Nu se vede nimic.” „Nu-ți pune întrebări. Încarcă. Tragi.” Monologul interior al lui Fleming e atent sincronizat cu ritmul bătăliei, urmărind-o de la tatonări până la apogeu, la fugă și la întoarcerea la natură și la frumusețea ei stranie și senină, care face ca oroarea războiului să fie și mai groaznică.
Va supraviețui oare eroul adolescent? Citiți și aflați – acest studiu psihologic despre frică, nebunie și curaj, această poveste brutală care devine anti-război prin „simpla” descriere a războiului este o lectură obligatorie pentru oricine e cât de cât interesat de condiția umană.
